Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 231

Anul nou şi omul nou sau despre înnoirea vieţii în Hristos

Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: indumnezeirea; Sfintele Taine; metanoia; smerenia; postul; omul nou;

 

            1. În procesul mântuirii omul nu este singur

Oricum am lua lucrurile din punct de vedere creştin, anul nou ar trebui să vină la pachet cu omul nou şi cu înnoirea vieţii. Noi am cântat că “mâine anul se-nnoieşte” dar cu omul ce se întâmplă? Sigur că dacă privim lucrurile economic, prin lupa câştigului material, agricol, e nemaipomenit că anul se înnoieşte şi pluguşorul se porneşte. Însă, pentru noi creştinii, în nici un caz nu se poate separa între lucrarea de sfinţire a omului şi efectele ei asupra creaţiei:

“Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde. Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 19 – 22).

            Când omul a mâncat fructul oprit firea s-a revoltat împotriva lui. Spinii şi pălămida atunci au apărut. De asemenea, tot atunci şi-au făcut apariţia şi durerile naşterii şi sudorile feţei. Omul în calitatea lui de împărat al creaţiei era unit cu toate făpturile şi greşeala lui vibra efectiv în întreaga lume. Dar natura nu s-a corupt dintr-o dată şi total, oricum nu s-a întâmplat lucrul acesta la nivelul de adâncime pe care la atins dezbinarea neascultării în firea omului: “Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul meu nu mă pricepe” (Isaia 1, 3). Icoana Naşterii Domnului cu boul şi asinul lângă Fiul lui Dumnezeu ne transmite un mesaj limpede în acest sens.    

Nu numai omul a început să sufere, ci şi natura s-a dezbinat în sine şi a suferit.

 

            2. Dumnezeu se uneşte cu omul mai presus de (ne)înţelegere

            Nu există înnoire totală, completă, fără o transformare dramatică. Înnoirea înseamnă transfigurare, metamorfoză ontologică. Teologii mai numesc acest proces de sfinţire sau de îndumnezeire a vieţii omului şi hristificare, adică o conformare a vieţii după Hristos (Nellas, 2002,  p. 75). Unirea cu Hristos nu este doar una morală sau sentimentală: “Idealul de om al credinţei răsăritene nu e un ins care ştie doar să-şi ascundă sub aparenţe de civilizaţie prea exageratele porniri pătimaşe. Acesta e propriu Apusului. Ortodoxia este radicală, ea cere absolutul. Cere dezrădăcinarea reală a patimilor. Nu un om “civilizat”, moderat în toate, atent la aparenţe cu semenii, ci un om transfigurat până la adâncuri, purificat total, un intransigent al sfinţeniei reale, transparente, cere ortodoxia prin spiritual ei ascetic şi prin pilda sfinţilor ei. Ea cere mult, căci ştie că numai cerând mult, se poate obţine de la majoritate măcar puţin, şi se satisface setea religioasă a omului, care nu se împacă cu diluări din partea Bisericii” (Stăniloae, 2004, p. 153).     

Această unire nu ţine de bun simţ şi de civilizaţie. Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Fraţilor, voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12, 27). Noi avem mintea lui Hristos (cf. I Corinteni 2, 16). Minte pe limba greacă se spune nous. De aceea şi mântuirea omului mai este numită şi metanoia sau schimbarea minţii.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de lume şi om a fost şi este atât de mare, încât El a venit, a coborât în lume ca să-l mântuiască pe om: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Însă această coborâre a Fiului la om nu a fost una circumstanţială, de suprafaţă, ci, ceea ce a fost a rămas (adică Dumnezeu) şi ceea ce nu a fost a luat, a devenit (adică trup). Evanghelistul Ioan nu lasă loc de interpretare: “Şi Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14).

Dumnezeu nu a coborât la om aşa cum ar coborî cineva dintr-o maşină. Acum este în maşină, iar în clipa următoare nu mai este în maşină. Dacă vreţi, e ca şi cum cineva ar coborî din maşină, dar, în acelaşi timp, ar şi rămâne acolo. Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că Arhetipul (modelul) omului este Logosul întrupat (Nellas, 2002, p. 70). În preştiinţa divină Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu Se face om “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Se face Om, dar rămâne şi Dumnezeu. Iar la “plinirea vremii” (Galateni 4, 4) Întruparea Domnului se şi realizează; Fiul lui Dumnezeu Fiu al Fecioarei se face.   

Domnul Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, este “Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Născut iar nu făcut” (Crezul). Mântuirea omului nu se poate realiza fără ca Fiul lui Dumnezeu să fie în cel mai ontologic mod cu putinţă atât Dumnezeu cât şi Om. Dacă era vorba de vreo aparenţă într-una dintre părţi (dochetism= trup aparent), mântuirea nu se producea. Pentru că fierul înroşit se amestecă cu focul până când nu se mai poate diferenţia între ele, deşi fierul rămâne fier şi focul rămâne foc.

 

3. Naştere, Patimi şi Înviere

Mântuirea în Hristos a omului nu este punctiformă. Mântuirea sau îndumnezeirea omului este un proces început de la facerea lumii şi care se continuă sau se păstrează în vecii vecilor. Întregul proces al mântuirii se circumscrie în jurul Naşterii, Vieţii, Pătimirii, Învierii, Înălţării, Pogorârii Duhului Sfânt şi în jurul Bisericii – Trupul lui Hristos în care se continuă procesul personalizat al mântuirii persoanelor umane. Aceste evenimente nu se mai repetă în forma istorică în care s-au petrecut, dar efectele lor se lucrează în viaţa fiecărui om prin Tainele Bisericii.  

Transfigurarea lăuntrică a omului se operează la modul total şi absolut. Pentru că Naşterea, Patimile, Învierea Domnului şi toate celelalte acte mântuitoare nu rămân undeva în afara existenţei omului. Toate acestea sunt interiorizate de om prin lucrările sfinţitoare ale Bisericii.

Pentru a înţelege mai adânc adâncimea existenţială la care se operează mântuirea în viaţa omului, este esenţial să avem în vedere perspectiva de ansamblu şi să trecem prin câteva puncte de interes legate de sărbătorile Naşterii Domnului, Tăierii Împrejur, Botezului Domnului, ale sfinţilor din perioada premergătoare a Postului, adică Sfântul Nicolae şi Ignatie Teoforul, apoi Sfântul Ştefan, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan. 

 

  1. Postul, Spovedania şi Împărtăşania

Nu numai în perioada de dinaintea Naşterii Domnului practica postului este asociată cu Taina Împărtăşaniei. Curăţirea trupească de carne şi toxine însoţeşte curăţirea de păcate a omului. Pentru că, trup şi suflet, omul este o unitate. Respectul faţă de Întruparea Cuvântului presupune pregătirea sufletească şi trupească a persoanei. În plus, nu poţi să te împărtăşeşti cu trupul lui Hristos dacă nu ţi-ai curăţit mai întâi propriul trup.

Faptul că atunci când postim nu mai mâncăm carne este mai mult decât o simplă evitare a unui produs alimentar de origine animală. E o diferenţă între carne (sarx) şi trup (soma), la fel cum este o diferenţă între carne şi Duh. Sfântul a Apostol Pavel este explicit: “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat, iar Duhul, viaţă pentru dreptate” (Romani 8, 5 – 10). Noi nu postim pentru scopul negative al eliberării corpului de toxine, ci pentru a face loc Duhului Sfânt în viaţa noastră.

Prin Taina Spovedaniei lucrează Însuşi Duhul Sfânt: “Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate iar cărora le veţi ţine, ţinute le vor fi” (Ioan 20, 22 – 23). Duhul Sfânt curăţeşte sufletul omului de păcatele mărturisite şi îl curăţeşte chiar şi de păcatele sufleteşti de origine trupească dacă şi omul face efortul să nu-şi mai stimuleze funcţiile trupeşti printr-un consum exagerat de carne şi de produse de origine animală. Postul reduce aceasta exagerare consumistă şi reptiliană. 

Astfel, carnea se dă înapoi de dinaintea lucrării Duhului Care face posibilă împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Duhul Sfânt Se pogoară peste pâinea şi vinul euharistice pe care le preface în Trupul şi Sângele lui Hristos şi, apoi, prin Împărtăşania propriu-zisă, omul primeşte înnoirea Duhului Sfânt: “Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne” (Liturghia Ortodoxă). Lucrarea Duhului Sfânt precede, însoţeşte şi urmează Hristosului euharistic.

Prin Taina Împărtăşaniei ne unim cu întreaga Sfântă Treime, deşi mâncăm şi bem doar Trupul şi Sângele lui Hristos. De aceea, postul ca abţinere de la carne, atârnă atât de greu în viaţa duhovnicească. Căci carnea stimulează lăcomia pântecelui şi desfrânarea trupească, în vreme ce lipsa produselor animale atât de încântătoare pentru gustul şi stomacul omului îi creează acestuia frustrare, mânie şi agresiune împotriva celor care îl opresc de la pofta desfrânării păcătoase. Ori toate acestea trebuie eliminate din programul zilnic, pentru ca zilnic să-L putem experia pe Dumnezeu Cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane.

 

  1. Post, Patimi şi Înviere

Postul este armă împotriva egoismului nostru care se roteşte ameţitor în jurul supravieţuirii corporale. Însă puterea noastră de a ne rupe de cele care ne fac plăcere prin intensitatea şi repetiţia cât mai deasă a patimii, ne vine din puterea Jertfei lui Hristos: “În opera “Închinare în Duh şi în Adevăr”, Sfântul Chiril dezvoltă ideea că noi nu putem intra la Tatăl decât ca jertfă curată. Dar noi înşine nu ne putem transpune în această stare de jertfă curată. De aceea a acceptat Hristos  starea de jertfă curată, pentru ca intrând la Tatăl în această stare, să ne introducă şi pe noi adunaţi în Sine, sau sălăşluit El Însuşi în noi” (Stăniloae, 1978, vol. II, p. 136).      

După ce postim de carne animală şi ne unim cu Trupul lui Hristos, devenim părtaşi la moartea şi Învierea Domnului de acum lucrătoare în noi: “Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Iisus Hristos din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8, 11 – 13).

De aceea, într-o colindă se cântă aşa: “Pruncu-n somn se mişcă lin/ I-a ajuns mânuţa-n spin/ Din mânuţă-I curge sânge/ Pruncuşorul începe-a plânge”. 

Pruncul Hristos S-a născut, a suferit Crucea şi a Înviat pentru mântuirea mea, a ta, a tuturor. Unindu-ne cu Hristos, ne unim, de fapt, cu efectele acestor lucrări mântuitoare. Sau, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele lui Hristos, reactualizăm şi sporim în noi efectele Crucii şi Învierii lui Hristos pe care le-am primit în noi prima oară atunci când am fost scufundaţi în cristelniţa Botezului.  

 

  1. Naşterea şi Botezul Domnului împreună

Botezul fiecărui creştin în parte reactualizează în el puterea şi efectele jertfei Domnului Hristos pe Cruce, dar şi eficienţa spirituală a Învierii în viaţa înnoită a omului: “Fraţilor, nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez; ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii; căci dacă am murit împreună cu El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai Învierii Lui. Aceasta ştiind, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru ca să nu mai fim robi păcatului. Că cel ce a murit este liber de păcat. Şi dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, Care a înviat din morţi, nu mai moare. Că moartea nu-L mai stăpâneşte. Că ce a murit, a murit păcatului, o dată pentru totdeauna; iar ce viază, viază lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 3 – 11).

Deci, când ne pregătim pentru praznicul Naşterii Domnului sau pentru oricare alt mare praznic, o facem răstignindu-ne egoismul nostru pătimaş şi ne pregătim pentru învierea cu El şi din puterea Lui, curăţindu-ne de patimi şi plăcerile lor.   

Iată de ce, pentru o perioadă de timp, Naşterea şi Botezul Domnului se sărbătoreau împreună la date de 6 ianuarie. După aceea, sub influenţa vestului, Botezul Domnului a rămas la aceeaşi dată, în vreme ce Naşterea Domnului şi-a mutat data de prăznuire în ziua de 25 decembrie (Streza, 2011, p. 322 – 327). Însă, faptul că cele două sărbători se petreceau împreună era încărcat de semnificaţii teologice şi spirituale profunde, deoarece lucrarea de mântuire a Domnului Hristos în lume e unică şi unitară şi împărţirea evenimentelor izbăvitoare nu se poate face decât în cadrul de semnificaţie duhovnicească unică pe care o presupune Persoana unică a lui Hristos.

            Lărgind puţin aria de exemplificare, amintim şi faptul istoric specific primelor veacuri creştine, că cei care se converteau la creştinism erau botezaţi într-un cadru liturgic solemn şi luminos legat de vreunul din marile praznice ale Bisericii, cum ar fi Naşterea Domnului sau Paştile. Pentru că formarea şi creşterea Bisericii – Trupul lui Hristos, se realizează prin reactualizarea liturgică şi sacramentală a momentelor întemeietoare ca Naşterea şi Învierea în fiecare nou mădular al Bisericii în parte. De aceea aceste evenimente nu pot fi separate în semnificaţia lor unică, adică mântuirea lumii şi a omului în Hristos.

 

            d. O colindă şi unitatea lucrării mântuitoare a lui Hristos

Există chiar şi o colindă care reflectă caracterul unitar al lucrurilor spirituale în creştinism. Iată cum textul unei colinde de Crăciun pune laolaltă Tainele de iniţiere – Botezul, Mirungerea şi Euharistia – ca o dovadă peste timp până astăzi că oamenii erau botezaţi în cadrul ceremonialului liturgic legat de Naşterea Domnului: “Sus la ’naltul cerului, la mijlocul raiului/ Colinde Doamne colinde/ În vârful la nouă meri, arde-şi nouă lumânări/ Colinde Doamne, colinde/ Pică nouă picături, trei de vin şi trei de mir,/ Trei de apă limpejoară, să facă de-o băişoară/ Dar în ea cine se scaldă, scaldă Bunul Dumnezeu/ Tot se scaldă, se-mbăieşte, cu apă se limpezeşte/ Cu sfânt mir se miruieşte şi cu vinul se grijeşte/ Tot se scaldă şi se-ntreabă, ce-i mai bun pe-acest pământ”.

Toate aceste sunt posibile datorită Persoanei unice a lui Hristos, Izvorul de har al tuturor lucrărilor mântuitoare ale Bisericii: “Iisus Hristos mântuieşte El Însuşi ca Persoană de neînlocuit, întrucât calitatea Sa de persoană dumnezeiască devenită accesibilă ca om, este unicul izvor de putere care ne eliberează de păcat şi de urmările lui, între care cea mai gravă este moartea” (Stăniloae, 1978, vol. II, p. 108).

             

            4. Smerenia – condiţie a primirii lucrării de mântuire adusă de Hristos

Deşi toate acestea reprezintă lucruri duhovniceşti şi cu anevoie de înţeles, cu smerenie le putem primi pe toate în inima şi în viaţa noastră. Toate sunt darul lui Dumnezeu cu asupra de măsură. Har peste har şi lumină peste lumină sunt toate acestea, deoarece Hristos Însuşi luând trup cu voia Sa şi a Tatălui şi prin lucrarea Duhului Sfânt din Fecioara Maria care la rându-i a spus “Fie!”.

            Prin smerenie le primim pe toate în dar de la Dumnezeu. Să recunoaştem doar că suntem goi şi să ne dorim a fi umpluţi de harul binefăcător al lui Hristos Domnul. Căci prin toate El ne-a învăţat smerenia: “În lume există mulţi munţi înalţi şi frumoşi, dar nu pe cel mai înalt S-a arătat Dumnezeu. Pe Sinai a vorbit Dumnezeu cu Moise şi pe Tabor S-a schimbat la faţă, arătând ucenicilor Săi slava Sa. În lume există multe râuri mari, cu ape curate, dar nu în ele a intrat Dumnezeu. Într-un râu mic şi tulbure S-a botezat Hristos. În lume au fost şi vor fi mulţi cai frumoşi, de rasă aleasă, dar nu pe ei a încălecat Hristos. Pe un mânz de măgar a şezut Dumnezeu. Şi dintre oameni Dumnezeu a ales nu pe cei mai vestiţi, învăţaţi sau de neam bun. Nişte pescari a ales şi prin ei S-a arătat lumii întregi” (Baştovoi, 2019, p. 105).

            Pentru a ne putea bucura de darurile dumnezeieşti nu trebuie să le merităm. Nu trebuie să fim neoameni. Să fim doar oameni. Trebuie să ne asumăm doar ceea ce suntem şi cine suntem. Suntem materie însufleţită, amestecată cu chipul lui Dumnezeu. Aici stă toată slăbiciunea şi şansa noastră. Un plus al conştientizării de sine ne aduce în pragul primirii bucuriei de a fi mântuiţi. Conştientizarea şi corecta autoraportare la sine ca “purtători de trup şi vieţuitori în lume”, dar şi ca hristofori în acelaşi timp: “Pe Dumnezeu poţi să nu-L vezi, poţi să nu-L chemi, poţi să nu-L auzi. Pe Dumnezeu poţi să-L uiţi, poţi să-L loveşti, poţi să-L scuipi. Pe Dumnezeu poţi să-L omori, să-L îngropi şi să mergi departe.Însă acolo departe, în una din clipele tale de tristeţe, El poate să Se scoale din tine, rupând după Sine tot întunericul care te-a orbit” (Baştovoi, 2019, p. 106).

Discreţia prezenţei lui Dumnezeu în viaţa ta e plină de iubire. Şi noutatea vieţii tale constă tocmai în a descoperi altora pe Hristosul din tine: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).  Noutatea permanentă a omului constă în faptul că este purtător de Hristos, deşi rănile păcatelor afectează, dar nu desfiinţează, chipul lui Hristos din om.

 

5. Rugăciunea pentru toţi susţine unitatea şi noutatea vieţii în Hristos

Unul dintre efectele fundamentale ale lucrării duhovniceşti a lui Dumnezeu în viaţa mea, este tocmai dorinţa nestăvilită de a-i iubi pe toţi în rugăciune. Noutatea vieţii în Hristos a omului se arată în universalitatea existenţei lui, în deschiderea binevoitoare pe care omul o are faţă de problemele tuturor. Şi nu e vorba în acest caz de sindromul Salvatorului, deoarece omul nu crede că poate rezolva toate problemele umanităţii, ci de abordarea în rugăciune a necazurilor omului contemporan. În acest sens, rugăciunea înseamnă unitatea cu întreaga creaţie şi cu toţi oamenii care au nevoie de ajutor. În plus, rugăciunea este convorbirea duhovnicească a omului cu Dumnezeu despre necazurile proprii şi ale semenilor cu care se simte unit în lucrarea de mântuire a lumii realizată de Hristos. Hristos este Cel care cel dintâi le-a unit pe toate întru Sine: “căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii. Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-I zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efeseni 2, 14 – 16).

            Suntem chemaţi la această unitate a tuturor în Hristos Domnul şi prin rugăciune: “deci te rogi, înalţi… când părintele Rafail spune: “Satelitul Doamne”. Ce zice? Când ai zis Doamne, energiile mele cognitive…facultăţile mele cognitive se lipesc de Dumnezeu, de amintirea lui Dumnezeu şi deci eu, ca fiinţă, sunt aşezată în polul cel mai înalt al fiinţei mele, sau cel mai adânc, unde sunt în relaţie cu Dumnezeu” (Maica Siluana, 2013, p. 169-170). Aşadar, dacă te uneşti cu Hristos în rugăciune, te uneşti mai apoi şi mai mult cu semenii deoarece ai mintea, gândurile şi acţiunile tale mai pline de Hristos şi, deci, cu atât mai sănătoase şi mai folositoare semenilor tăi.

            Pentru asta însă, e nevoie ca tu să fii mereu înnoit. Să te curățeşti permanent, să mulţumeşti lui Dumnezeu, să-I ceri ajutorul, să te rogi Maicii Domnului şi sfinţilor, într-un cuvânt, să te sileşti să te păstrezi nou şi curat în toată vremea şi în tot ceasul.

Rugăciunea se face către Dumnezeu pe care tu Îl ai în tine de la Botez, Mirungere şi prima Euharistie. Această prezenţă, energie şi lucrare divină din noi o susţinem dacă participăm la Sfânta Liturghie şi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Deci Hristos locuieşte în mine şi, astfel, “Sunt inclusă în El, dar acuma pătrunde fizic, energetic în mine. Apoi eu, prin rugăciune, intru şi eu în mine acolo, unde este El, şi activez harul. Deci rugăciunea e îndreptată întotdeauna către adâncul meu, către inima mea, către înăuntrul  meu … Eu sunt preotul că ridic mâinile sufletului către Dumnezeu din mine, dăruit mie prin Biserică … Toată viaţa mea devine… o chemare a Lui, o invocare a Lui, să-mi sfinţească toată viaţa, pentru că a intrat în mine, în viaţa mea, în trupul meu prin darul pe care mi-l face în Biserică” (Maica Siluana, 2013, p. 173 – 174).

 

Concluzii:

▪ Oamenii şi universul sunt în interconectare. Natura, firea, îi oferă omului ocazia de a-L preamări pe “Făcătorul cerului şi al pământului” şi suportul existenţei biologice. Criza ecologică de azi e, întâi de toate, o criză morală bazată pe lăcomie şi egoism. Dincolo de ideologia politică a ecologismului actual, pentru soluţionarea acestei crize, dimensiunea percepţiei spirituale a omului trebuie să se întâlnească cu cea asupra mediului.

▪ Criza morală nu înseamnă moralism civilizaţional şi atât. Dincolo de politeţe e nevoie de schimbare lăuntrică. La temelia comportamentului adecvat faţă de semeni şi faţă de tot ceea ce ne înconjoară, într-adevăr stă gândul lui Hristos care schimbă gândurile noastre. Fără background-ul prezenţei harice a lui Hristos în viaţa noastră de zi cu zi, faptele noastre sunt discontinue şi, cel mult, civilizate, însă nu mântuitoare.

▪ Prin Taina Împărtăşaniei starea de Jertfă şi de Înviere a lui Hristos se prelungeşte în Trupul Bisericii care suntem noi, prin împărtăşirea fiecăruia dintre noi cu Trupul şi cu Sângele Său.  

▪ Persoana unică a lui Hristos face posibil actul şi procesul mântuitor unic al lumii şi omului din toate locurile şi timpurile. Altfel, fragmentările ar diminua intensitatea şi focusarea unică pe singurul lucru nou sub soare

▪ Smerenia reprezintă atitudinea prin excelenţă a omului care îşi asumă corect neputinţa sa şi ia în considerare putinţa infinită a lui Dumnezeu. 

▪ Dacă smerenia reprezintă condiţia şi contribuţia pe care eu o aduc lucrării mântuitoare lui Hristos în mine şi, prin mine, asupra lumii, unitatea rugăciunii în care îi cuprind pe toţi şi pe toate cu necazurile şi nevoile lor, este efectul lucrării Unicului Dumnezeu în sufletul şi viaţa mea, Capul Bisericii aflându-Se astfel lucrător prin mădularele Trupului Său, Biserica.    

        Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. BAŞTOVOI, Savatie, (2019). Cartea pentru bărbaţi, Bucureşti: Editura Cathisma. 
  3. MAICA SILUANA, (2013). Cu Hristos te întâlneşti, mai întâi, în iad. Convorbiri despre disperare, căutare, durere, mântuire, Bucureşti: Editura Lumea Credinţei.
  4. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, traducere şi introducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu: Editura Deisis.   
  5. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.  
  6. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
  7. STREZA, Dan, Alexandru, (2011). Sărbătoarea Naşterii Domnului: originea apostolică, evoluţia şi importanţa ei în cadrul anului liturgic, Sibiu: Editura Universităţii “Lucian Blaga” şi Editura Andreiana.           

 

13-02-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Indumnezeirea, Sfintele Taine, Metanoia, Smerenia, Postul, Omul Nou,