Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Tema luniiNr. vizualizari: 247

Milostenia şi filantropia - dovada manifestării iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele

Dr. Stelian Gomboş
Tags: milostenie; an omagial; filantropia; iubirea aproapelui;
 

Milostenia şi filantropia - dovada manifestării iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de fratele, aproapele sau semenul nostru (drumul de la philotheos la philanthropos şi invers)…

Introducere sau prolog

În viața Bisericii, milostenia face parte din însăși situarea noastră pe calea către Împărăția lui Dumnezeu. Iubirea aproapelui înseamnă comuniune de rugăciune, bună sfătuire, răbdare și compasiune, dar și jertfelnicie samariteană față de cei aflați în aspră suferință. Cu privirea înălțată la icoana Domnului nostru Iisus Hristos, creștinul știe că faptele sale au în vedere nu doar persoana proprie, ci și pe semenii lui, „frații cei prea mici” ai Mântuitorului.

 Agapele frățești alăturate Cinei Euharistice din primele secole/veacuri creștine, filantropia organizată instituțional în societatea bizantină, continuată la noi de binecredincioșii domni prin ctitoriile și daniile lor, arată că întreaga istorie a Bisericii este însuflețită de spiritualitatea liturgică prelungită în lume prin umanismul creștin din „taina fratelui”.

Sfintele posturi ale Bisericii şi, îndeosebi, Postul cel Mare, care constituie cea mai intensă perioadă de pregătire duhovnicească, cuprinde, odată cu chemarea la pocăință și eliberarea de patimi, îndemnuri la dărnicie, altruism și grijă față de aproapele. Bunăoară, Duminica Ortodoxiei ne arată „cerurile deschise” și ne cheamă să trăim mai adânc bucuria dreptei credințe. În același timp, de pildă, contribuțiile oamenilor la Fondul Central Misionar sunt o formă concretă de solidaritate și de întrajutorare frățească. Biserica este locul unde primim din preaplinul milostivirii divine și unde înflorește „credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). De aici lumina Duhului trimite către lume cheia urcușului interior prin buna chivernisire a celor materiale. Sau, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Și cu adevărat, să știți că atunci când facem milostenie, averea noastră nu se împuținează, ci sporește. Cheltuim, dar avem mai mulți bani. Dând milostenie, facem cea mai bună investiție”.

În acest context, bisericile și mănăstirile româneşti au fost întotdeauna cetăți de întărire și speranță, locuri primitoare pentru cei săraci, sufletește sau trupește. Ofrandele pentru cei vii și jertfele de pomenire a celor adormiți au semnificații spirituale, dar sunt și o formă de filantropie spontană. Nici un nevoiaș nu pleacă de la biserică fără o bucată de pâine. Omul credincios împarte dintru ale sale cu cei mai necăjiți decât el, nu din interes sau pentru reclamă, ci din simplă și creștinească omenie. Dar, în societatea de azi, Biserica noastră dezvoltă sistematic o operă socială organizată, cu mijloace proprii, în cooperare cu instituțiile Statului, dar și cu organizații neguvernamentale, prin asistenţă spirituală şi prin instituţii de asistenţă medicală şi socială.

Cele aproape 800 de instituții filantropice din Patriarhia Română (cantine sociale, brutării, cabinete medicale, cămine pentru orfani sau pentru vârstnici, grădiniţe, centre de urgenţă pentru victime ale violenţei domestice sau pentru persoane fără adăpost etc.), sutele de milioane de lei alocate anual proiectelor caritative concrete din diferite zone ale țării sunt mărturii vizibile ale implicării Bisericii în ameliorarea lipsurilor materiale și în vindecarea rănilor sufletești. Din punct de vedere cantitativ, întotdeauna este loc de mai bine pentru toate componentele societății, însă valoarea operei filantropice a Bisericii are, în primul rând, o dimensiune spiritual-morală. Într-o lume amenințată de egoism și alienare, Ortodoxia cultivă demnitatea umană din perspectiva veșniciei, printr-o cultură a bunătății și milosteniei. (Cf. Pr. Nicolae Dascălu – Cultura filantropică a Bisericii -)

Milostenia ne aduce cu cel puţin un pas mai aproape de Dumnezeu

Sfântul Simeon al Tesalonicului (†1429) a dus mai departe această concepție, arătând că filantropia este o modalitate de iertare a păcatelor și de îmbunătățire a stării sufletului după moarte. El notează: „Prin slujbe de pomenire, rugăciuni și Sfânta Împărtășanie și prin acte filantropice față de săraci, iertarea păcatelor devine posibilă pentru cei care, chiar dacă au greșit pe pământ, au murit în pocăință... Să știe fiecare credincios că, dacă își iubește ruda decedată, îi face acesteia mult bine atunci când dă de pomană pentru ea. Filantropul devine un izvor de multă fericire pentru ruda sa trecută la cele veșnice, când dă de pomană săracilor și plătește răscumpărarea pentru prizonierii de război…”.

Adesea, apare concepția potrivit căreia a fi iubitor de Dumnezeu (philotheos) și iubitor de săraci (philoptochos) însemna să atingi ultimul grad de desăvârșire. Odată, un călugăr dintr-o mănăstire chinovitică s-a apropiat de Sfântul Chiril Fileotul și l-a întrebat cum poate el să ajungă vrednic în fața lui Dumnezeu. Sfântul i-a atras atenția asupra faptului că milostenia este una dintre virtuțile esențiale pe care trebuie să o dobândească, virtute prețuită chiar și de păgâni (eleni). Dar milostenia nu trebuie să se manifeste nediferențiat, adică și față de cei care pot să-și câștige existența. Orfanii, văduvele și străinii meritau orice fel de ajutor, dar nu ipocriții și leneșii. A da celor care nu merită înseamnă a-i priva de ajutor pe aceia care au cu adevărat nevoie la el. Dacă o persoană se află în dificultate, filantropul nu trebuie să țină cont de caracterul, originea, credința sau înfățișarea acestuia. Imitându-L pe Dumnezeu, nici el nu trebuie să facă discriminări. (Cf. Demetrios J. Constantelos, Filantropia bizantină și asistența socială, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 59-60/)

“Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui!...”

În altă ordine de idei, Sfintii Părinți ai Bisericii au subliniat ideea că filantropia este unul dintre cele mai importante atribute divine, prin care se exprimă relația lui Dumnezeu cu oamenii. Ca atare, și oamenii ar trebui să aibă această calitate și să o aplice în relația cu semenii lor. În scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, filantropia este considerată principalul motiv care a stat la baza Întrupării Logosului. Neascultarea primului om a făcut necesară manifestarea bunătății Creatorului, Care a venit astfel să-l salveze. Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să devină dumnezeu. Căderea omului l-a înstrăinat pe acesta de Dumnezeu, iar relația cu El s-a rupt. Restaurarea omului nu se putea face fără iubirea părintească a lui Dumnezeu Creatorul, Care i-a devenit tată adoptiv. Această iubire părintească este ilustrată de faptul că Dumnezeu nu L-a cruțat pe Unul Născut Fiul Său, Cuvântul, Care S-a făcut Om pentru ca frații Lui să devină părtași ai dumnezeirii.

Astfel, atributul bunătății divine presupune ca omul să și-l însușească și să-l manifeste în relațiile cu aproapele său. Omenia, precum și bunătatea arătate săracilor, văduvelor, străinilor, orfanilor și, în general, tuturor celor aflați în dificultate trebuiau să fie practicate din porunca Domnului. În scrierile Părinților capadocieni, termenul filantropie apare cu aceeași conotație, dar se pune un accent mai mare pe aspectul lui practic. Filantropia înseamnă milă, altruism, bunătate, iubire dezinteresată și fapte bune. De aceea, noțiunea de filantropie ca atribut al lui Dumnezeu este folosită frecvent. În cadrul Liturghiei Sfântul Vasile, de la Proscomidie și până la Jertfa Euharistică, conceptul de filantropie a lui Dumnezeu este invocat de cincisprezece ori. Iubirea Domnului pentru oameni este inefabilă. Dumnezeu este prezentat adesea ca „bun și iubitor de oameni (philanthropos)”, „milostiv și iubitor de oameni”. Iubirea Lui pentru om este „negrăită și nemăsurată”.

Dumnezeu este un Părinte iubitor fiind invocat să aibă grijă de văduve, să-i ajute pe orfani, să-i elibereze pe prizonierii de război, să-i vindece pe bolnavi, să-i ocrotească pe cei care călătoresc și să le ofere asistență tuturor celor care au nevoie de sprijin și protecție. Sfântul Vasile cel Mare arată că filantropia este un atribut divin, chiar în Liturghia sa, unde termenul este folosit de zece ori. Cuvântul este menționat de doisprezece ori în Liturghia Sfântul Ioan Gură de Aur și de zece ori în cea a Darurilor mai Înainte Sfințite. (Cf. Demetrios J. Constantelos, Filantropia bizantină și asistența socială, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 70-71); Cristina Roman - Filantropia înseamnă milă, altruism, bunătate, iubire dezinteresată și fapte bune )

Despre filantropie în vechime şi în perioada modernă

Cuvântul, termenul „filantropie” a cunoscut diferite înțele­suri, fiecare cu specificul ei, în funcție de epocă și mentalitate. Potrivit autorilor păgâni din perioada Anti­chi­tății, el desemna cu precădere „dragostea lui Dumnezeu pentru oameni” - vorbim despre sensul etimologic reținut de Platon și regăsit, de altfel, și de autorii cărților ce alcătuiesc Sfânta Scriptură. În afară de acest sens, anticii au iden­tificat filantropia și ca manifestare a iubirii oamenilor pentru semenii lor prin ceea ce numim în prezent „operă de binefacere”. Îngrijirea văduvelor și a orfanilor - categorii adeseori amintite și considerate fragile - a fost recomandată și practicată atât în templele religiilor păgâne, cât și treptat de către politicile de stat. Este cunoscut faptul că, în perioada elenistică, filantropia a fost considerată o virtute esențială a puterii lumești - a „cezarului”, „învestit de Dumnezeu pentru conducerea poporului”; bizantinii, peste secole, au păstrat această idee și au făcut din această activitate un aport al împăraților.

Creștinismul a dat filantropiei împlinirea sensului ei, amintind că însăși Întruparea Domnului este un act de filantropie din partea Sfintei Treimi pentru creatura mâinilor Sale. De aceea, învăță­tura hristică a subliniat că ajutorul pentru cei în situații nefericite din punct de vedere material este un precept divin (a se citi doar Pilda samarineanului milostiv sau criteriile judecății veșnice din finalul Evangheliei după Sf. Ap. Matei pentru a vedea că orice om are chipul lui Dumnezeu în el) și că reprezintă caracterul adecvat pe care el, creștinul, trebuie să-l manifeste.

În plan concret, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu doar că a îndemnat la oferirea ajutorului celor săraci, ci Biserica însăși, în perioada apostolică, a dat propriul său exemplu prin colecta pentru săracii din Ierusalim (scrisorile către comunitatea din Corint ale Sfântului Apostol Pavel). Ulterior, în primele trei secole nu au lipsit îndemnurile și faptele creștinilor la filantropie: „Fă binele; și din câștigul pe care ți l-a dat Dumnezeu de pe urma muncii tale, dă tuturor celor lipsiți, fără deosebire; nu te întreba cui să dai și cui să nu dai. Dă tuturor, că Dumnezeu vrea să se dea tuturor din darurile Sale” (Păstorul lui Herma).

În Occident, Sfântul Ambrozie al Mediolanului (Milanului) a făcut o paralelă interesantă între milostenie și atitudinea Mântuitorului față de orbul din naștere: „Ai auzit, frate, cuvintele Evangheliei în care se spune că mergând Domnul Iisus a văzut pe un orb din naștere (Ioan 9, 1). Văzându-l, Domnul n-a trecut mai departe fără să-l bage în seamă. De aceea și noi suntem datori să nu trecem fără băgare de seamă pe lângă cel pe care Domnul n-a socotit că trebuie să nu-l bage în seamă”. Pedagogul lui Clement este Iisus Hristos Domnul, Care este filantrop și ca Dumnezeu, și ca Om. Iubirea Lui faţă de oameni este legată și de experiența Sa personală, ca Dumnezeu întrupat El fiind cunoscător al slăbiciunilor omenești, iar ca Logos al lui Dumnezeu, El fiind părtaș la filantropia divină.

În Bizanț, Imperiul sprijinea fără rezervă opera filantropică a Bisericii

Revenind la întâlnirea dintre Biserică și Stat în domeniul filantropiei, trebuie să avem în vedere semnificația pe care lumea bizantină a dat-o cuvântului „filantropie”. În primul rând, vorbim despre aplicarea ei de către Biserică - predicile și faptele concrete ale Părinților Capadocieni (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie de Nazianz) și ale Sfântului Ioan Hrisostom sunt repere în acest caz, de către instituții monahale, de către instituțiile de stat (mai ales puterea imperială care nu a ratat ocazii importante - urcarea pe tron, câștigarea unor bătălii importante, diverse evenimente din cursul anului, prin care și-a manifestat milostivirea - chiar și sub forma monedelor special gravate pentru a reliefa generozitatea lor) și de către alte organizații de caritate private, care, în unele momente, sunt neglijate sau puțin amintite atunci când sunt numeroase. Cucerirea arabă din secolul al șaptelea a ruinat sau cel puțin a diminuat multe dintre cele din Siria și Egipt. Egiptul a jucat mereu un rol important în istoria Imperiului Roman (atât în sensul inițial, cât și în cel de factură bizantină), dar și în viața Bisericii. După marile crize economice din secolul al III-lea și ca urmare a taxelor impuse micilor proprietari de pământ, marile proprietăți s-au dezvoltat în Egipt ca și în restul Imperiului Roman. Din secolul al IV-lea până la cucerirea arabă, această mișcare s-a accentuat din cauza lipsei forței de muncă, în timp ce domeniul împăratului și cel al statului au dispărut puțin câte puțin, iar micile proprietăți s-au redus încă. Însă, indiferent de perioadă, Egiptul, din punct de vedere economic, a servit ca grânar pentru Constantinopol, așa cum a procedat pentru Roma. Vorbim de o economie agrară în mare parte, acest domeniu fiind singurul care era în măsură ca prin activitatea sa să susțină și opera de caritate. Pe de altă parte, Egiptul este provincia în care viața monahală a dat naștere Patericului, pentru a-i exprima într-o manieră plastică și în același timp reală năzuința spre desăvârșire.

„Mai fericit este a da decât a lua!...”

Cu aceste cuvinte și-a încheiat Sfântul Apostol Pavel cuvântarea prin care și-a luat rămas-bun de la comunitatea din Milet. La o primă vedere se poate formula o întrebare: poate Biserica propune politici de stat? Asistența socială din partea statului nu este altceva decât preluarea ideii de filantropie, pe care învățătura hristică a dus-o la desăvârșire. Paradigma din decursul istoriei și-a spus cuvântul.

Biserica, conform învăță­turii Mântuitorului Iisus Hristos, se ocupa de asistența socială - sunt cunoscute spitalele construite în Occident de către ordinul monahal al Sfântului Antonie cel Mare, de oamenii aflați în nevoi, de educarea lor. Turnura petrecută la anul 1789, odată cu Re­voluția Franceză a adus dincolo de o altă relație Biserică - Stat (marcată de cuvântul excluziune) și o încercare de asumare din partea statului a activității ce o făcea Biserica. În inima Codului Civil francez este „spiritul frater­nității” exprimat în textul Decla­rației drepturilor omului și a cetă­țeanului (1793) și în Consti­tuția din 5 fructidor (vorbim despre prima Constituție a Statului Francez după schimbarea de regim din anul 1789, adoptată în ultima lună a calendarului republican folosit în acea perioadă tulbure, perioadă ce ar corespunde în prezent pentru 18 august - 16 septembrie 1795). Biserica Catolică nu mai era - în urma Concordatului din anul 1801 - religia oficială a noului stat francez, ci religia majoritară, iar statul înlocuiește datoria de caritate (filantropie) prin așa-numita „fraternitate civilă”.

Napoleon, primul consul (iar nu peste multă vreme primul imperator), a adăugat o clauză în Codul civil care stipula că părinții trebuie să asigure nevoile copiilor lor adulți, atunci când aceștia nu pot (și invers). Principiul solida­rității sociale este, după cum am amintit, stipulat în Declarația drepturilor omului din anul 1793. Însă, din păcate, va fi aplicat doar începând cu un secol mai târziu, în Germania, cu primul cancelar, Otto von Bismarck, în anii 1880. Răspunsul la întrebare este că Biserica prin ceea ce face își asumă învățătura pe care o propovă­duiește/o mărturiseşte. A limita dreptul Bisericii de a se preocupa de viața credin­cioșilor și a societății în care trăim înseamnă nu doar o excludere sau o marginalizare, ci și întoarcerea la perioada de teroare din primii ani ce au urmat Revoluției Franceze. Nu în cele din urmă, faptul că Statul modern și-a asumat asistența socială ține de specificul societății construite pe matricea europeană de la începutul secolului al XIX-lea. (Cf. Alexandru Ojică – Filantropia în vechime şi în perioada modernă )

Filantropia și educația – aspecte concrete în lucrarea pastoral - misionară

Comuniunea înseamnă dragoste împărtășită și comunicare. Transferată în parohie, comuniunea înseamnă familie creștină mărturisitoare a credinței în Domnul nostru Iisus Hristos. Dintru început, Biserica s-a preocupat atât de activitățile filantropice, cât și de cele educaționale. După Sfânta Liturghie, urma transpunerea în fapte a învățăturii Evangheliei, pentru că iubirea față de oameni înseamnă dragoste arătată lui Iisus Hristos. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 5, 13)

,,Dați-le voi să mănânce” (Luca 9, 13)

 Filantropia sau dragostea prin fapte față de semeni a fost, pe drept cuvânt, considerată ca fiind una dintre caracteristicile fundamentale ale credinței creștine. Biserica Ortodoxă, prin parohiile şi mănăstirile ei, a practicat mereu filantropia, cu precizarea că intensitatea acestei activități a stat totdeauna în directă dependență cu posibilitățile de manifestare ale Bisericii însăși. Filantropia Bisericii este la fel de necesară în zilele noastre, precum a fost și în epoca apostolică – fiindcă întotdeauna vor exista în preajma noastră săraci, văduve, bolnavi, întemnițați sau călători față de care noi nu trebuie să fim nepăsători.

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos Hristos a spus apostolilor: „...pe săraci pururea îi aveți cu voi!” (Ioan 12,8), implicit le-a dat și porunca de a avea grijă de ei. Dacă Dumnezeu îngăduie sărăcia, face acest lucru pentru a da posibilitatea și celor bogați să se mântuiască. Faptul că Dumnezeu îngăduie sărăcia și suferința nu înseamnă că Îi este și plăcută ca stare socială permanentă, ci că voiește ca prin ea să se arate iubirea de oameni, prin care se menține comuniunea cu El.

Biserica niciodată nu a predicat suferința fizică, ci vindecarea, și nici sărăcia materială, ci bunăstarea – care trebuie să fie dublate întotdeauna de vindecarea sufletească și de bogăția spirituală. Esența credinței creștine este iubirea de Dumnezeu, manifestată prin iubirea față de aproapele. Această iubire cere creștinului trăiri și fapte veritabile, zămislite în adâncul sufletului, care nu rămân ascunse, ci sunt îndreptate în mod concret spre semeni. 

Filantropia, milostenia creștină nu se oprește doar la a dărui săracilor și bolnavilor cele de trebuință după trup. Ea este mereu însoțită de actul de catehizare, este purtătoarea mesajului Domnului Iisus Hristos, are ca finalitate nu trupul, ci mântuirea sufletului celui pe care îl ajutăm în sărăcia sau în boala sa. În parohie, preotul este chemat să fie principalul filantrop, modelul iubirii față de aproapele, întâiul slujitor al săracilor și ostenitor al celor bolnavi, cel care, dăruind o pâine sau un medicament, dăruiește simultan și un cuvânt de învățătură, așa cum a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, cât a fost în lume. În Ortodoxie, filantropia este strâns legată de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Dumnezeiasca Liturghie fără milostenie şi filantropie devine un ritual închistat, după cum filantropia fără Sfânta Liturghie devine propagandă pentru imagine, preamărire de sine și nu laudă adusă lui Dumnezeu. Biserica, deci, ca organism viu, rămâne responsabilă nu numai față de progresul spiritual al fiilor ei, ci și față de nevoile și suferințele lor pământești pe care trebuie să le aline. Este spital în care oamenii primesc alinare și vindecare în suferințele lor. Este o scăldătoare Vitezda, actualizată prin jertfa permanentă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Există deja o tradiție filantropică a Bisericii din care fiecare parohie se poate inspira, continuând grija și acțiunile de alinare a suferințelor sufletești și trupești ale oamenilor. În fiecare parohie sunt bătrâni, bolnavi, săraci, orfani și persoane defavorizate. 

De aceea, porunca iubirii de aproapele înseamnă, de fapt, slujirea Mântuitorului Iisus Hristos într-o lume din ce în ce mai egoistă, indiferentă și insensibilă la suferințele umane. Multe lacrimi curg pe obrajii creștinilor aflați în suferință, iar preotul este chemat să le șteargă și să aducă lumina și speranța comuniunii de dragoste concretizată prin faptele milosteniei. Implicarea enoriașilor în opera filantropică este de mare folos. Atât consiliul, cât și comitetul parohial pot contribui la misiunea parohiei, devenind „mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu”. Preotul știe că opera socială din parohie este destinată tuturor oamenilor, pentru că Iisus Hristos „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).

În loc de concluzii sau epilog - „Tot poporul venea la El și șezând îi învăța” (Ioan 8, 2)

Educația începe în familie și se continuă în Biserică, în școală și în societate. Un rol major în educația copiilor și a tinerilor îl are Biserica. Lipsa catehezei și a educației religioase din (unele) parohii și din școli are rezultate imediate în societatea contemporană. „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), i-a îndemnat Mântuitorul Iisus Hristos pe ucenicii Săi. De atunci și până astăzi, Biserica nu a încetat să propovăduiască Evanghelia și să-i învețe pe oameni „Adevărul, Calea și Viața” (Ioan 4, 13), pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Biserica este chemată și se străduiește să conlucreze cu școala și cu familia în misiunea ei educativă. Lipsa educației religioase poate afecta parohia, comunitatea locală și societatea, în ansamblul ei. Preotul învățător şi catehet poate transforma parohia într-o comunitate cu viață creștină autentică.

Altfel spus, prezența Bisericii în spațiul public prin cler poate constitui o modalitate de educație creștină, care derivă din eveniment și din cuvântul de învățătură. Programele educaționale creează premisele unei bune educații în Biserică. Implicarea copiilor și a tinerilor în aceste activități îi ajută să simtă că sunt parte integrantă a vieții parohiale și că nu sunt simpli spectatori la un ritual bisericesc golit de profunzime și eficiență harică.

Cuvântul lui Dumnezeu rostit de către preot transformă inimile copiilor, iar cei care-și deschid sufletele devin receptivi la adevăr, la dragoste și la viață. Prin slujirea preotului, cu timp şi fără timp, biserica parohială este chemată să aducă lumină, dragoste și speranță pentru a da sens vieții pământești. ,,Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). Activitatea practică a Bisericii a fost mereu bogată din punctul de vedere al asistenței sociale. Filantropia Bisericii este izvorâtă din dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele.

Putem spune că Biserica creștină a fost angajată, de-a lungul timpului, într-un efort de transformare materială și spirituală a lumii, acordând o atenție deosebită celor defavorizați și marginalizați. Prin urmare, Ortodoxia este expresia filantropiei, a iubirii lui Dumnezeu față de noi, oamenii, și a iubirii oamenilor între ei. În concepția ortodoxă, misiunea socială a Bisericii este foarte importantă, însă ea nu poate și nu trebuie despărțită de misiunea sacramentală, cea din urmă fiind specifică Bisericii. Biserica a investit multă energie în eforturile filantropice și educaționale. În raport cu necesitățile reale, aceste eforturi par insuficiente, dar ele dovedesc totuși angajarea preoților de pretutindeni în slujirea celor săraci și nevoiași, pentru a se arăta prin aceasta slava lui Dumnezeu. Ortodoxia a îmbinat mereu elementul spiritual cu cel social. Coordonatele esențiale pentru filantropia creștină sunt vizibile în lucrarea Bisericii și îi confirmă vocația de a fi plină de „Sfântă Treime” și de a-i uni pe oameni cu Dumnezeu, în veșnicie.  (Cf. Pr. Andrei Zlăvog – Filantropia şi educaţia – aspect concrete în lucrarea pastorală).

În incheiere, referindu-ne, scurt şi concis, la ethosul filantropică al Bisericii, vom afirma, reţine şi susţine că, ea, Biserica este prima şi poate deocamdată singura care are puterea teoretică şi practică să pună în dificultate hegemonia capitalului şi să creeze o alternativă socială viabilă, deposedând de raţionalitatea economică asistenţa socială şi introducând-o într-un regim de personalizare de care avem nevoie cu toţii, deopotrivă credincioşi sau nu. Nici un ONG cu experienţă nu poate suplini ethosul filantropic milenar al Bisericii şi extensia socială a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Contestarea sau ignorarea acestei realităţi trimite un mesaj care scapă bunului-simţ: ei nu vor să vadă instituţional pe preotul care vizitează un bolnav şi-i oferă o pungă de medicamente, adică o tradiţie filantropică cu valoare eclesiologică veche de peste 2.000 de ani, doar de dragul ethosului pieţei neocapitaliste care încă ne ţine captivi în actuala criză economică.

Prin acreditarea şi certificarea acestei stări de fapt, Statul român şi societatea românească nu ar face altceva decât să recunoască că izvorul filantropiei este în Biserică. Ar fi de asemenea, un prim pas nu doar pentru reafirmarea Bisericii ca spaţiu social al filantropiei genuine, ci şi spre revalorificarea autentică a culturii noncomerciale, a universităţii ca spaţiu al producerii cunoaşterii, al mass-mediei ca spaţiu al informării, şi nu al denunţului contemporan sau al bârfei mondene.

Aşadar, ca o concluzie finală a celor enumerate mai sus, trebuie realizat/conştientizat faptul că taina „ajutorării aproapelui” este în acelaşi timp taina libertăţii şi mântuirii noastre. Fiecare persoană aflată în suferinţă şi în nevoi, perceput şi abordat cu ochii cei mult milostivi ai lui Iisus Hristos şi în iubirea Sa, descoperă faptul că aproapele nostru rămâne pentru fiecare dintre noi cel mai mare obstacol în calea mântuirii nostre, a realizării deplinei comuniuni. În acest context, putem sugera, fără nici un fel de rezervă că acţiunea filantropică, social-misionară a Bisericii este o lucrare duhovnicească, iar viaţa duhovnicească este un izvor de iubire sfântă pentru această lucrare evangelică a Bisericii. - https://steliangombos.wordpress.com/

 

Vă recomandăm să citiți și: Un nou proiect social implementat în Mitropolia Ardealului - Basilica

 

15-01-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu