Secularismul, un cal troian în Biserică
ÎPS Hierotheos VlahosSecularismul este pierderea vieții adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de duhul ei autentic. Secularismul este respingerea ethosului eclezial și infiltrarea așa-numitului duh lumesc în viața noastră. S-a subliniat că secularismul membrilor Bisericii este unul dintre cele mai serioase pericole. Biserica are câțiva "dușmani". Cel mai rău și cel mai periculos este secularizarea, care pervertește esența Bisericii. Desigur, Biserica însăși nu se află în nici un pericol real, pentru că este binecuvântatul Trup al lui Hristos, dar pericolul există pentru membrii Bisericii. Ca să fim exacți, vom spune că secularismul, care constă în falsificarea căii vieții și a credinței adevărate, se înrudește cu patimile și, în mod firesc, stă ascuns în Biserica de la începuturile existenței sale. În rai, Adam a încercat să interpreteze cu mintea sa poruncile lui Dumnezeu. Chiar și după Pogorârea Duhului Sfânt, au existat cazuri în care s-a vădit modul omenesc de gândire și de viață al unor creștini. Gnosticii și alții reprezintă dovezile evidente ale acestei căi. Dar secularismul a început mai cu seamă după încetarea persecuțiilor. În timpul persecuțiilor creștinii credeau și trăiau cu adevărat. Când creștinismul a devenit religie oficială de stat a început falsificarea credinței și a vieții creștine. Anahoretismul și mai târziu monahismul s-au dezvoltat ca o reacție la această secularizare. Așa cum arată Sfintele Scripturi, mai ales Epistolele Sfinților Apostoli, în Biserica primară toți creștinii trăiau monahal.
Secularismul a fost o urmare a faptului că oamenii au fost atrași la creștinism din oportunism. Monahismul a venit ca o reacție la această atitudine. Monahismul nu este ceva străin de Biserică, ci mai degrabă trăiește potrivit Evangheliei, pe care unii creștini vroiau să o trăiască desăvârșit și astfel au ales această cale de viață. [...] În Epistolele Sfântului Apostol Pavel există un pasaj caracteristic care arată că lumea este, pe de o parte, pofta ochilor și trufia vieții, toate lucrurile exterioare care devin amăgirea celui rău și ne amăgesc; pe de altă parte, lumea reprezintă patimile sufletului, adică, contrariul mișcării naturale a forțelor sufletului. Sfântul Pavel spune: "Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume" (Galateni 6, 14).
Apostolul nu se mândrește cu originile sale, cu cetățenia sa romană, cu faptul că L-a văzut pe Hristos în slava Sa, ci doar prin crucea sa prin care a omorât în sine însuși lumea. Si asta s-a întâmplat pe două căi. Mai întâi, lumea a fost răstignită pentru el, apoi el a fost răstignit pentru lume. În prima fază, cel rău nu îl mai poate amăgi cu stimuli exteriori. În a doua, s-a eliberat de lumea patimilor și de poftele din lăuntrul său. În aceste două sensuri întâlnim cuvântul "lume" în textele patristice. Sfântul Grigorie Palama învață că lumea, ca creație a lui Dumnezeu, nu trebuie nici disprețuită, nici urâtă. În acest sens, lumea trebuie folosită de om pentru subzistență.
Există totuși pericolul ca atunci când cineva vede lumea ca pe o creație a lui Dumnezeu să o vadă și ca pe amăgirea diavolului; pentru că diavolul știe într-adevăr cum să utilizeze lumea pentru a-l amăgi pe om. În Sfânta Scriptură se spune că diavolul este regele acestei lumi. Interpretând acest termen, Sfântul Grigorie Palama subliniază faptul că Dumnezeu, Care a creat lumea, este adevăratul rege al lumii. Diavolul este numit astfel pentru că el domină lumea nedreptății și a păcatului. Într-adevăr, "abuzul de ființe, dominația noastră pătimașă asupra lumii, lumea nedreptății, pofta cea rea și trufia", toate acestea constituie lumea al cărei rege este diavolul. Aici este clar că lumea înseamnă păcat și patimi. Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre despărțirea de lume, spune că nu există o evadare din lume, nici o evadare a sufletului din trup, așa cum susțineau filosofii antici. E vorba mai degrabă de pierderea legăturii dintre suflet și trup. Firește, când se referă la trup, Părintii nu vorbesc de trup ca atare, ci de duhul lumesc, de patimile cărnii și de idolatrizarea trupului. În acest context vorbesc Părintii despre lume. Teolipt al Filadelfiei spune: "Prin 'lume' numesc iubirea de obiecte materiale și de trup. Cel care se eliberează de acestea devine asemănător cu Hristos și dobândește dragostea Lui".
Mai, general, pentru a-l cita pe Sfântul Isaac Sirul, "când vrem să numim toate patimile, le numim lume". În acest sens, cuvântul "lume" este echivalentul termenului de "secularism", pe care îl vom folosi mai departe. Secularismul este desfigurarea omului de către duhul cărnii și de patimi. Când viața noastră este pătrunsă de patimi, de lumea nedreptăți și când ducem o asemenea viață în interiorul Bisericii și credem și încercăm să fim teologi în felul acesta, atunci acesta se numește secularism. Secularismul înseamnă înstrăinarea vieții de Dumnezeu, ieșirea noastră din comuniunea și unitatea cu El, atașarea noastră de lucruri materiale și vederea tuturor lucrurilor și problemelor din viața noastră în afara voinței lui Dumnezeu. Putem afirma că secularismul este sinonim cu antropocentrismul. [...]
Adevărata viață a Bisericii se arată în tămăduirea omului. Din învățăturile Sfinților Părinti știm că Biserica este centrul duhovnicesc de sănătate, spitalul duhovnicesc care îl vindecă pe om. Când ne referim la boală și la tămăduire, înțelegem că mintea este bolnavă și se vindecă. Tămăduirea minții nu este independentă de purificare, iluminarea si îndumnezeire. Scopul Bisericii este să vindece centrul cunoașterii, astfel încât omul să dobândească cunoașterea lui Dumnezeu care înseamnă mântuirea sa. De aceea, viața Bisericii adevărate se vede în gradul de succes, în rezultatele terapiei. Dacă îl vindecă pe om, dacă îi face o diagnosticare corectă a bolii și dacă știe calea și metoda de vindecare, atunci este Biserica adevărată, nu cea seculară. Există câteva indicii care arată că această Biserică deține cunoașterea și succesul terapiei. Relațiile sociale corecte reprezintă unul dintre ele. Într-adevăr, perturbarea relațiilor sociale și interpersonale este produsul, rezultatul bolii minții. Terapia minții, care constă în purificare și iluminare, are de asemenea consecințe sociologice. De aceea, ceea ce este relevant pentru terapia minții trebuie studiat de așa-numita știință a sociologiei. Noi, ortodocșii, vedem transformarea societății din această perspectivă. Iată de ce suntem realiști. Este utopic să vrei să transformi societatea încercând să găsești un sistem social corespunzător.
Ceea ce este relevant nu este un sistem, ci un mod de viață. Asta nu înseamnă că nu salutăm orice efort de îmbunătățire a anumitor condiții proaste din societățile decăzute și bolnave care în cea mai mare parte nu acceptă cuvântul lui Dumnezeu. Dar calea cea mai eficientă și realistă este terapia minții. Un alt exemplu care arată gradul de succes al Bisericii în tămăduire este prezența și existența sfintelor moaște. Sfintele moaște sunt o dovadă a tămăduirii omului. Atunci când mintea este purificată și iluminată și când omul atinge îndumnezeirea, pentru că harul lui Dumnezeu este împărtășit de la suflet la trup. [...] Secularismul în Biserică se raportează direct la pierderea adevăratului obiectiv al Bisericii. O Biserică care nu este însuflețită de ceea ce s-a spus mai sus, adică o Biserică care nu îl vindecă pe om, ci se ocupă cu alte probleme, este o Biserică secularizată. În acest sens ne referim la secularismul în Biserică. Acum ne vom ocupa de câteva cazuri care oglindesc Biserica secularizată. Putem spune că Biserica devine seculară atunci când este considerată o organizație religioasă.
Există o diferență enormă între Biserică și religie. Religia vorbește despre un Dumnezeu impersonal care locuiește în ceruri și conduce lumea de acolo de sus. Omul, prin diferite ritualuri, trebuie să-L îmbuneze pe Dumnezeu și să stabilească o comunicare cu El. Dar Biserica este Trupul lui Hristos Care Își ia firea omenească și în acest mod există o comunicare între om și Dumnezeu, în persoana lui Hristos. Firește, nu este exclus ca în Biserică să fie unii creștini care Îl percep pe Dumnezeu într-o perspectivă religioasă. Aceasta, totuși se întâmplă în etapele inferioare ale vieții duhovnicești, este o dovadă de imaturitate duhovnicească și reprezintă în cele din urmă o voință și o tendință a omului de a se maturiza spiritual, ca să ajungă la comuniunea și unirea cu Dumnezeu. Astfel, o Biserică secularizată, satisface pur și simplu așa-numitele sentimente religioase ale omului și nimic mai mult. Este cunoscută pentru ceremoniile sale frumoase și neglijează întreaga bogăție neptică și terapeutică pe care o deține Biserica.
Mai mult, considerăm că Biserica este secularizată atunci când este receptată doar ca un domeniu și un sistem ideologic, fără legătură cu viața. Sistemele ideologice sunt inspirate de idei abstracte și sunt îmbibate de idealismul caracteristic tuturor sistemelor antropocentrice, care se întemeiază pe filosofie și sunt împotriva materialismului. Ideile nu au o legătură prea strânsă cu viața, cu schimbarea omului. Idealismul este creat de raționalitatea omului și este prezentat sub forma argumentelor și ideilor. Biserica nu funcționează ca un domeniu ideologic. Nu deține pur și simplu câteva idei, fie ele și cele mai bune, perfecte, care de regulă combat alte idei. Biserica are viața, viața cea adevărată, care este rodul comuniunii omului cu Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Palama spune: "orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt". Orice argument se confruntă cu un contra-argument. Acest lucru se poate vedea clar în ideile filosofice care s-au dezvoltat. Dar cine poate combate viața adevărată și, mai ales, viața care biruiește moartea? Biserica nu deține idei. Ea are viața, care este o transcendere a morții. Este greșit, este o atitudine seculară, să compari Biserica cu ideologiile vechi sau moderne și cu sistemele socio-politice ideologice. Biserica nu copiază pur și simplu metode și forme ale altor sisteme sociale și filosofice, ci deține viața care nu se identifică cu scopul sistemelor idealiste.
Desigur, atunci când Biserica vindecă omul, aceasta are importante consecințe ideologice, dar este o consecință, un rezultat, niciodată cauza, principiul. Biserica secularizată se ocupă cu gândirea umană și cu ideile abstracte. Biserica adevărată este precum medicina adevărată și, în particular, precum chirurgia. Atunci când face o operație, un chirurg nu se poate preocupa de filosofie sau de cultură, nu poate să mediteze. În fața lui se află un pacient pe care vrea să-l vindece, să-i redea sănătatea deplină. La fel, Biserica, având în față un pacient, nu poate medita și filosofa. Biserica însăși trăiește taina Crucii lui Hristos și îl asistă pe om în asumarea ei în viața lui personală. Trăirea tainei Crucii este cea mai adâncă pocăință prin care se schimbă mintea. De la mișcarea contrară firii, mintea ajunge la mișcarea după fire și la cea mai presus de fire.
Mai mult încă, Biserica devine seculară atunci când este degradată la statutul de organizație socială ca atâtea organizații în societate. S-a afirmat adesea că Biserica este instituția supremă a națiunii. Dar Biserica nu poate fi considerată ca o instituție a națiunii, fie ea și cea supremă. Poate fi esența națiunii, atât timp cât tradiția națiunii este legată inextricabil de tradiția Bisericii, iar membrii națiunii sunt în același timp și membrii Bisericii. Totuși, Biserica nu poate deveni o instituție. Când o revoluție sfârșește într-o birocrație, își pierde valoarea și asta o conduce la decădere. Același lucru este valabil și pentru Biserică. Fiind un spital duhovnicesc unde omul se vindecă, Biserica nu poate fi considerată o instituție care susține societatea, cu scopul de a-i îmblânzi pe cetățeni. Din nefericire, astăzi unii văd Biserica drept o organizație necesară, utilă societății și apreciază rolul ei în funcție de utilitara ei socială. Pentru mulți, Biserica este un Prometeu, cu poliția în rolul lui Epitimeu. Adică, Biserica este suficient de bună ca asistent al societății, pentru a permite intervenția poliției. Când Biserica dă greș, intră în rol poliția. Desigur, nimeni nu poate nega rolul binefăcător al Bisericii în asemenea situații.
Un creștin vindecat nu are probleme cu poliția. Dar nu va vedea prezența Bisericii numai în acest domeniu, pentru că atunci ne referim la Biserica secularizată. Din nefericire, alții nu țin seama de rolul profetic și sfințitor al Bisericii, care constă în sfințirea omului și al întregii lumi. Ei acceptă Biserica mai degrabă ca pe un element decorativ. Au nevoie de ea pentru a decora diferite ceremonii și de a le da strălucire prin prezența acesteia. Sau pot crede că prezența Bisericii este necesară pentru a demonstra un larg consens social. Dar, așa cum s-a observat în mod evident, nici măcar ateii nu refuză o asemenea Biserică. Eu aș adăuga însă că o asemenea biserică secularizată provoacă până și ateilor disperarea. Ei pot avea nevoie de ea pentru timpul prezent, pentru că le servește bine interesele, dar se vor confrunta cu o mare dezamăgire când și ei vor avea nevoie de prezența reală a Bisericii. Astăzi există o tendință generală de a vedea Biserica seculară ca fiind mai utilă pentru nevoile sociale moderne. Aș adăuga că există o tendință crescândă de a adapta predicile și învățătura Bisericii la aceste nevoi sociale, la nevoile unei societăți care funcționează după repere antropocentrice, pentru că se teme de respingerea socială. Protestanții și, în general, "Bisericile" occidentale au căzut în această ispită și de aceea au răspândit multă deznădejde în rândul celor care caută terapia, al celor care caută adevărata Biserică pentru a se vindeca. O Biserică care răstignește în loc să se răstignească, care trăiește în slavă lumească în loc de slava Crucii, o Biserică care cade în fața celor trei ispite ale lui Hristos în deșert, în loc să le biruiască, este o Biserică secularizată. O asemenea Biserică este menită să se acomodeze la o societate căzută și să rămână în această stare căzută; răspândește dezamăgire și disperare printre cei care caută ceva mai profund și mai substanțial.
Teologia este cuvântul (logos)lui Dumnezeu (theo-logia, în greacă). Se presupune că acela care vorbește despre Dumnezeu trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă spunem că cunoașterea lui Dumnezeu nu este una intelectuală, ci duhovnicească, adică se raportează la comuniunea omului cu Dumnezeu. [...] Din punct de vedere ortodox, teolog este cineva care mărturisește slava lui Dumnezeu sau, cel puțin, acceptă experiența celor care au ajuns la îndumnezeire. În acest sens, teologii sunt văzătorii de Dumnezeu, cei care au atins îndumnezeirea și au primit Revelația lui Dumnezeu. Sfântul Pavel este un asemenea teolog. El s-a ridicat până la al treilea cer și de câteva ori descrie și descoperă experiențele sale apocaliptice.[...] În acest punct aș dori să amintesc interpretarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, potrivit căruia cele trei ceruri sunt în realitate cele trei trepte ale vârstei duhovnicești. Primul cer este capătul filosofiei practice, care este purificarea inimii, izgonirea tuturor gândurilor din inimă. Al doilea cer este teoria naturală, adică cunoașterea rațiunilor din făpturi, când omul, prin harul lui Dumnezeu, devine vrednic să cunoască esențele interioare ale ființelor, să aibă rugăciune lăuntrică neîncetată. Al treilea cer este theoria, teologia, prin care, cu harul lui Dumnezeu și prin stăpânirea minții, omul atinge, atât cât este posibil, cunoașterea tainelor lui Dumnezeu și știe toate tainele Împărăției Cerurilor. Aceasta este "ignoranța superioară cunoașterii", după o spusă a Sfântului Isaac Sirul.
Această ignoranță, raportată la cunoașterea umană, este adevărata cunoaștere de Dumnezeu. De aceea, teologia este al treilea cer, care este un rod, un rezultat, al purificării inimii și al iluminării minții. Toate acestea se raportează la o altă învățătură a Sfântului Maxim Mărturisitorul, potrivit căreia tot ce se vede trebuie răstignit și toate gândurile trebuie arse și atunci se ivește în noi logosul, omul se înalță la theoria și devine un teolog adevărat. Aceasta înseamnă că teologia ortodoxă este strâns legată de asceza ortodoxă și nu se poate concepe în afara ascezei ortodoxe. [...] Pomul cunoașterii binelui și răului este teoria naturală, în timp ce pomul vieții este teologia mistică. Când mintea omului este purificată, te poți apropia de pomul cunoașterii binelui și răului și de acolo să dobândești darul teologiei. Aceasta est calea urmată de Sfinții Părinti și de aceea s-au dovedit teologi fără de greșeală în Biserică și adevărați păstori ai poporului lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ereticii au încercat și încearcă încă să facă teologie în alte moduri, cu inima și mintea necurățite, nu prin filosofie practică, teorie naturală și teologie mistică. Pentru acest motiv au eșuat și au fost excluși din Biserica lui Hristos. Când teologia nu este o parte a acestui cadru, așa cum este prezentat de Sfinții Părinti, atunci nu este ortodoxă, ci seculară. Această teologie seculară se întâlnește în Occident, pentru că acolo se analizează și se interpretează Sfânta Scriptură cu propriul intelect uman și impur, în afara premiselor prezentate de Sfinții Părinti. Din nefericire, în unele cazuri, această teologie a afectat și spațiul nostru. Un exemplu tipic de teologie seculară, care funcționează în afara cadrului patristic tradițional, este așa-numita teologie scolastică, dezvoltată în Occident între secolele XI și XV.
A fost denumită scolastică de diferitele școli care au cultivat-o. Trăsătura ei fundamentală este că se raportează mult la filosofie, în special la filosofia lui Aristotel, și a încercat să explice rațional tot ce are legătură cu Dumnezeu. Teologia scolastică a încercat să înțeleagă rațional revelația lui Dumnezeu și să armonizeze teologia cu filosofia. Este caracteristic în acest sens ceea ce spunea Anselm de Canteburry: "Cred, ca să înțeleg". Scolasticii au pornit de la existența apriori a lui Dumnezeu și apoi au încercat să demonstreze existența Lui prin argumente raționale și categorii logice. Biserica Ortodoxă, așa cum s-au exprimat Sfinții Părinti, afirmă că credința este Revelația lui Dumnezeu către om. Noi acceptăm credința din auzite, nu pentru a o înțelege mai târziu, ci pentru a ne purifica inima, pentru a trăi Revelația.
Teologia scolastică, pe de altă parte, a acceptat ceva aprioric și apoi a făcut sforțări ca să înțeleagă prin argumente raționale. Teologia scolastică și-a atins culmea prin Toma d'Aquino, care este considerat sfânt de către Biserica latină. El a afirmat că adevărurile creștine sunt împărțite în naturale și supranaturale. Adevărurile naturale, precum adevărul existenței lui Dumnezeu, pot fi dovedite pe calea filosofiei; adevărurile supranaturale, precum Sfânta Treime, întruparea Logosului, învierea trupurilor, nu pot fi dovedite filosofic, dar se poate arăta că sunt supraraționale. Scolastica a legat strâns teologia de filosofie și în particular de metafizică; ca rezultat, credința a fost falsificată și teologia scolastică însăși a fost complet discreditată când modelul metafizicii predominate în Occident s-a prăbușit. Scolastica nu poate fi disculpată de tragedia actuală a Occidentului în ce privește credința. Sfinții Părinți învață că nu este deosebire între natural și metafizic, ci numai între creat și necreat. Sfinții Părinti nu au acceptat niciodată metafizica lui Aristotel. [...] Teologii scolastici ai Evului Mediu au considerat teologia scolastică drept o dezvoltare și o depășire a teologiei patristice. Învățătura francă despre superioritatea teologiei scolastice asupra celei patristice își are originea în acest punct. Astfel, scolasticii, care se ocupă cu rațiunea, se consideră superiori Sfinților Părinti ai Bisericii și de asemenea consideră cunoașterea umană ca fiind un produs al rațiunii, superioară Revelației și experienței.
Din această perspectivă vom aborda conflictul dintre Sfântul Grigorie Palama și Varlaam. Varlaam este în esență un teolog scolastic care a încercat să aducă în Răsăritul ortodox teologia scolastică. [...] Din nefericire, varlaamismul, care este o expresie a teologiei scolastice în Occident şi constituie în mod categoric o teologie seculară, a pătruns în Răsăritul ortodox pe alte căi. Observăm că scolasticismul, varlaamismul penetrează manifestările Bisericii modeme şi ale vieţii teologice. Desigur, în ultimii ani se manifestă un efort de a elibera teologia noastră din captivitatea babiloniană în scolastica occidentală; este un mare efort de a sparge încercuirea teologiei ortodoxe în închisoarea teologiei scolastice. Dar simultan trebuie să ne îndreptăm către trăirea teologiei ortodoxe. Teologia ortodoxă nu este o cunoaştere intelectuală, ci mai degrabă o experienţă, viaţă, şi este strâns legată de aşa-numitul isihasm. Teologia seculară care este o funcție a scolasticii se manifestă şi astăzi în numeroase moduri. Aş dori să trec în vedere câteva. În primul rând este vorba de acea manieră de a face teologie care se bazează pe raţiune şi pe gândire. Gândim asupra teologiei ortodoxe, raţionalizăm adevărurile de credinţă sau pur şi simplu elaborăm o istorie a teologiei. Aproape am ajuns în punctul de a vedea teologia ca pe o filosofie despre Dumnezeu, ignorând întreaga metodă terapeutică a Bisericii noastre. O altă cale de a experimenta varlaamismul şi scolasticismul este faptul că am limitat teologia la estetică. Am transformat-o în estetică. Putem scrie câteva cărţi şi întreprinde lungi analize asupra artei ortodoxe, putem studia şcolile de iconografie, putem accepta marile valori ale artei Bizantine, în timp ce tratăm cu dispreţ şi nu ţinem seama de nevoinţă, de metoda isihastă, care este temeiul oricărei arte ortodoxe.
Purificarea, iluminarea și îndumnezeirea reprezintă baza tuturor artelor, actelor şi tainelor Bisericii Ortodoxe. O altă cale este să căutăm renaşterea vieţii liturgice a Bisericii fără să descoperim şi să trăim în acelaşi timp viața ascetică a Bisericii. Discutăm despre împărtăşirea continuă cu sfintele Taine fără să raportăm în acelaşi timp acest efort la etapele desăvârşirii duhovniceşti, care sunt purificarea, iluminarea și îndumnezeirea. Facem mari eforturi ca oamenii să înţeleagă logic Sfânta Liturghie, fără a face un efort paralel de a trăi în duhul slăvirii lui Dumnezeu în Ortodoxie. Încercăm să scoatem iconostasul din Biserică, astfel încât mirenii să vadă ce se întâmplă, fără însă a ne întreba care este motivul pentru care Biserica a instituit iconostasul şi citirea în taină a rugăciunilor. Toate acestea sunt strâns legate de secularizarea teologiei ecleziale. Învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul și cercetarea istorică sunt revelatorii acest sens. Catehumenii nu se pot ruga cu aceleaşi rugăciuni ca şi cei botezați și viceversa. Şi dacă studiem învăţătura Sfântului Simeon Noul Teolog despre ce sunt cu adevărat catehumenii, vom putea înţelege de ce Biserica a instituit iconostasul şi citirea în taină a rugăciunilor. Dincolo de toate acestea, când teologia noastră nu este legată de aşa-numita viaţă isihastă, când nu este ascetică, atunci este seculară, este teologie scolastică, este teologie varlaamită – chiar dacă ni se pare că combatem teologia occidentală şi ne străduim să fim ortodocşi. Secularismul în grija pastorală Grija pastorală nu este independentă de Biserică și teologie. Grija pastorală este lucrarea Bisericii care are drept scop primirea omului în Trupul ei, transformarea lui într-un membru al ei. Grija pastorală este metoda prin care Biserica îl călăuzește pe om către îndumnezeire.[...]
Mai mult, grija pastorală nu este independentă de teologie, pentru că adevărații teologi sunt adevărați păstori și cel care păstorește pe calea ortodoxă o face într-un mod teologic. De aceea, tot ce am spus până aici despre Biserică și teologie se aplică și grijii pastorale. Adevărații păstori ai Bisericii sunt cei îndumnezeiți, sunt care iau parte, în diferite grade, la lucrarea îndumnezeitoare a lui Dumnezeu sau cei care îl primesc pe cel ajuns la îndumnezeire și îi urmează învățătura. De aceea, fie suntem în stare de îndumnezeire, fie îi acceptăm pe aceștia și ne exercităm grija pastorală prin ajutorul lor. Moise a primit îndumnezeirea prin har, L-a văzut pe Dumnezeu în slava Sa și atunci a preluat greaua sarcină a călăuzirii spirituale a poporului. Așa cum spune Sf. Grigore de Nissa, înainte de a-L vedea pe Dumnezeu nu a fost în stare să-i despartă pe cei doi evrei care se luptau unul cu altul; după vedera lui Dumnezeu și după ce Dumnezeu i-a încredințat această misiune, Moise a călăuzit un popor dificil și neînțelegător. Este semnificativ faptul că Moise transmite poporului întreaga experiență a îndumnezeirii prin călăuzirea sa și prin legi. Canoanele sfinte ale Bisericii prezintă metoda pastorală. Dacă vedem canoanele ca pe niște scheme și structuri legale, nu vom putea să le recunoaștem locul în Biserică. Așa cum am spus în altă parte, sfintele canoane reprezintă medicina care îl vindecă pe om. O examinare atentă a canoanelor ne conduce la concluzia că acestea presupun boala omului, care este întunecarea minții, iar scopul lor est de a-l însănătoși pe om, care este iluminarea minții și îndumnezeirea.
Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, sunt cinci trepte pentru cei care se pocăiesc, și anume - cei care stau în afara bisericii, plângând și cerând iertare de la creștini; cei care sunt prezenți și ascultă Cuvântul dumnezeiesc, dar părăsesc biserica o dată cu catehumenii; cei care stau în nartexul Bisericii și participă la Sfânta Liturghie în genunchi; cei care stau în biserică, rămân acolo și se roagă cu restul credincioșilor fără să ia parte la Sfânta Împărtășanie; și, în sfârșit, sunt cei care se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos. Aceste trepte manifestă faptul că fiecare păcat, care constituie o întunecare a minții, este o repetare a păcatului lui Adam și o cădere de la viața adevărată. Atunci omul nu mai este un membru viu al Bisericii lui Hristos. Aceste trepte arată, de asemenea, că pocăința nu este decât efortul acelui om de a deveni un membru al Bisericii. [...] Aș dori să subliniez că grija pastorală a Bisericii nu constă din activități exterioare, de recreere psihologică și de relaxare, ci mai degrabă din efortul de purificare a inimii și de iluminarea minții. Din nefericire, astăzi lucrurile sunt prezentate pe o altă bază și putem vorbi despre secularism și în ce privește grija pastorală. Există o încercare de a folosi psihologia modernă, printre alte metode, în călăuzirea pastorală a oamenilor. Sunt unii care folosesc rezultatele psihologiei pentru a-i ajuta pe oameni. Si nu este tocmai un lucru rău pentru cineva să cunoască câteva metode psihologice. Cred totuși că o persoană care se cunoaște pe sine și prin harul lui Dumnezeu stăpânește modul în care acționează patimile interioare, dacă studiază Sfintele Scripturi și Sfinții Părinti, dacă este călăuzit de un părinte duhovnicesc îndumnezeit, poate dobândi o cunoaștere reală despre alți oameni, pentru că în esență problemele tuturor oamenilor sunt aceleași.
Folosirea psihologiei moderne pentru a-i călăuzi pe oameni este o viziune secularizată despre grija pastorală și este dăunător din următoarele motive, enumerate mai jos. Este dăunător când, în același timp, întreaga metodă ascetică și isihastă a Bisericii noastre este ignorată. De regulă ignorăm tradiția isihastă așa cum este ea exprimată în scrierile ascetice, precum Scara Sfântului Ioan Scărarul. Este păcat să ignorăm o tradiție sănătoasă pe care o posedă Biserica noastră și care conduce nu la psihanaliză, ci la psihosinteză. Pentru că psihicul nostru, prin fragmentarea provocată de patimi, experimentează prin împărtășire schizofrenia. Este de asemenea dăunător să adoptăm o poziție antropocentrică și să credem că sănătatea omului poate fi dobândită prin metoda ascultării pacientului și a discuției cu acesta. Pentru că sufletul omului, care este creat de Dumnezeu pentru a atinge îndumnezeirea, nu își găsește odihna într-un set de sfaturi moraliste și în sprijinul omenesc exterior. Așa cum am spus, boala se găsește mai în profunzime, în minte. Nu constă în anumite experiențe reprimate și traumatice din trecut, ci în întunecarea și mortificarea minții. Terapia și iluminarea minții nu se poate atinge prin metode antropocentrice, prin sfaturi și psihanaliză. Mai mult încă, folosirea psihologiei moderne creează asemenea probleme încât în Occident este deja considerată un eșec. Mulți oameni descoperă că psihologia nu îl poate vindeca cu adevărat pe om.
Acest lucru poate fi văzut în două cazuri. Primul este dezvoltarea în Occident a așa-numitei anti-psihiatri, cu reacție la psihiatrie, pentru că înțelege că psihiatria urmează un drum greșit, stabilind diferite ipoteze despre boală. Anti-psihiatria susține că psihiatria clasică este o formă de violență socială împotriva omului. Al doilea caz este conștiința crescândă a psihiatrilor despre eșecul psihiatriei și al psihologiei de a vindeca, și abandonarea ulterioară a psihiatriei și orientarea către neurologie; pentru că se crede că multe probleme își au originea în sistemul neurologic al omului care își are centrul în creier. S-a argumentat că mai multe anomalii psihologice - precum iluziile, halucinațiile, etc - își au originea în boala centrilor cerebrali. In concluzie, putem afirma că secularismul este cel mai grav pericol în Biserică. Este cel care falsifică duhul adevărat, atmosfera adevărată. Desigur, trebuie să repetam că nu falsifică Biserica, pentru că Biserica este Trupul real și binecuvântat al lui Hristos, ci pe membrii acesteia. De aceea, ar fi mai potrivit să ne referim la secularizarea în rândul membrilor Bisericii. Biserica este podoaba lumii, mila lui Dumnezeu față de omenire. Când, totuși, această podoabă a lumii este pătrunsă de așa-numitul duh secular, când creștinii, membrii Bisericii, în loc să aparțină acestei podoabe, în loc să devina lumina lumii, sunt inspirați de lume în sensul patimilor și devin lume, atunci experimentează secularismul. Acest secularism nu conduce la îndumnezeire. Este o perspectivă antropocentrică asupra vieții noastre. Biserica ar trebui să pătrundă întreaga lume și să o transforme, mai degrabă decât ca lumea să pătrundă în Biserică și să o secularizeze. O Biserică secularizată este complet neputincioasă și slabă în încercarea de a transforma lumea. Iar creștinii secularizați au eșuat la toate nivelurile.
Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos, Secularismul, un cal troian în Biserică, Ed. Egumenita, 2019
| Citeste si: | De acelasi autor: |
Adaugati un comentariu:
Secularizare, Biserica, Teologie, Vlachos,
