Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 48

Vindecarea în Hristos. În ce condiţii ni se iartă păcatele?

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: pacat; iertarea; constiinta; Taina Spovedaniei; canoane; epitimie;

 

          Dumnezeu este Cel care ne iartă păcatele

Întrebarea nu este: „Cine ne iartă păcatele?”, deoarece ştim că păcatele ni le iartă Dumnezeu. Sigur că şi oamenii cărora le greşim ne pot ierta dacă ne recunoaştem greşeala, apoi ne cerem iertare şi dacă o îndreptăm prin oarece fapte, însă, în cele din urmă, Dumnezeu este Cel care ne iartă greşelile, păcatele şi patimile. Patimile sunt păcate învechite, cu ştate de plată vechi, devenindu-ne prin repetiţie o „a doua natură”. Ştim, de asemenea, că păcatele ni le mai iartă şi preotul duhovnic, aşa cum spun şi cuvintele de dezlegare rostite de el la Taina Spovedaniei: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Aşa cum se poate înţelege din aceste cuvinte, preotul iartă păcatele fiilor săi duhovniceşti „cu puterea ce-mi este dată” şi o face aceasta în numele Sfintei Treimi, recunoscându-şi nevrednicia şi puterea ce-i este dată de sus.

 

         Iertarea se produce între persoane şi prin mijlocirea persoanelor

         Oricum am lua lucrurile, iertarea reprezintă un act de relaţie între persoane. Iertarea este deci personală. Ea nu se produce între obiecte. Un obiect nu poate ierta şi nici o persoană nu poate ierta un obiect sau vreo fiinţă necuvântătoare. Iertarea are loc unde este şi conştiinţa greşelii, a păcatului, unde o persoană este conştientă că poate da iertarea şi cealaltă persoană este conştientă  că poate primi această iertare. Instinctul nu iartă. Iertare este un act al conştiinţei de sine şi al conştientizării faptelor şi a consecinţelor lor în viaţa pământească şi în viaţa veşnică. Iertarea personală divină nu vine peste om aşa cum apa se prelinge pe un bolovan inconştient şi care nu percepe răcoarea sau căldura apei. Iertarea presupune conştientizare şi înţelegere a lucrurilor. Altfel, fără această înţelegere a lucrurilor, iertarea ar rămâne un simplu act juridic, exterior, „o decizie în virtutea căreia vinovăţia mea nu-mi mai este imputată, dar mă lasă în aceeaşi stare decăzută de mai înainte” (Galeriu, 1993, p. 277). Scopul iertării nu este doar simplu ca să scap de boala păcatului fără să pricep adâncimea lui şi fără să vreau conştient să păstrez vindecarea de aici înainte.

         Nimeni nu primeşte iertarea fără voia lui. „Eu te iert, zice Hristos, dar dacă tu însuţi nu te ierţi, dacă tu nu vrei să primeşti harul, dacă tu nu vrei să intri în dialog, să răspunzi, să te deschizi, înseamnă că tu nu vrei iertarea, vindecarea” (Galeriu, 1993, p. 278). Noi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9) şi pentru aceasta Domnul Hristos îl întreabă pe slăbănog: „Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6). Nu e suficient să mă vindec printr-o putere sau printr-o forţă superioară mie, ci trebuie să vreau să mă vindec, să-mi asum procesul vindecării şi să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a răspunde energiei vindecătoare a harului dumnezeiesc.  

 

         Conservatorism şi libertate în iertare

         Când omul merge să se spovedească, el caută de fapt să se elibereze de legăturile şi prinsorile care îi reţin libertatea şi creativitatea. Păcatul, mai ales acela care prin repetiţie se transformă în patimă şi devine a doua natură a omului, este ca un singur drum pe care poţi să mergi şi în afară de care nu mai este nici o altă cale. Sigur că la începutul umblării pe calea păcatului lucrurile par bune şi frumoase, deoarece tocmai prin această amestecare a răului care ia masca de suprafaţă a binelui după principiul lupului îmbrăcat în blană de oaie, omul crede la început că urmăreşte un scop bun înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Însă, abia după ce porneşte pe drumul păcatului, poate constata că dincolo de orice posibilitate şi perspectivă morală şi liberă, drumul este unul închis şi singura cale ce a mai rămas este întoarcerea pe acelaşi drum. Aşa lucrează patima în sufletul şi în trupul omului, încât omul nu poate scăpa dintr-o dată de ea.

Se creează astfel un conservatorism al păcatului. E vorba de un libertinaj al vieţii care însă nu are nimic de-a face cu adevărata libertate întru Hristos. În fond, libertinajul ca trecere rapidă şi inconsistentă de la o plăcere la alta sau de la o iluzie la alta, nu este altceva decât o nouă schimbare a stăpânului. Adică o patimă o înlocuieşte pe alta (Stăniloae, 1978, p. 497). Aşadar, eşti rob la ceea ce te stăpâneşte: „Spunând vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc spre poftele trupului şi spre desfrânare pe cei care de abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, când ei înşişi sunt robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te stăpâneşte, aceea te robeşte” (II Petru 2, 18 – 19).

Concluzia este că fără libertatea asumată creativ, omul nu mai poate ieşi de pe drumul unisens al păcatului, reuşind doar să schimbe măşti de suprafaţă şi un rău cu altul.

 

Canonul Spovedaniei între robie şi libertate creativă în Hristos

Nu este numai o robie a păcatului, ci uneori poate fi şi una a canonului. Epitimia sau canonul dat la scaunul Spovedaniei nu face parte din structura esenţială a Tainei. Este doar o metodă, un îndreptar al vieţii în Hristos. Ori metoda nu se confundă cu scopul. Iertarea păcatelor este darul lui Dumnezeu şi nu urmarea nevoinţei omului care se spovedeşte. Prin supralicitarea efortului pe care omul îl face prin asumarea şi respectarea canonului de Spovedanie se poate ajunge la eroarea pelagianistă „închipuindu-ne că ele (epitimiile s.n.) ar reprezenta metoda, prin care penitentul ar putea realiza prin propriile sale puteri, fără ajutorul harului dumnezeiesc adică, perfecţiunea şi deci mântuirea” (Vintilescu, 1995, p. 222).

Există şi situaţii când epitimia nici măcar nu mai este necesară. E posibil ca credinciosul să o rupă cu păcatul încă înainte de a ajunge la mărturisirea păcatelor înaintea preotului duhovnic, şi, în aceste condiţii, canonul îşi pierde semnificaţia. De fapt, rostul canonului este izbăvirea de păcat a omului. Păcatul este pentru suflet ca rana pentru trup, iar canonul este pentru suflet ca legătura medicală pentru rana suferită în trup. Dacă rana e vindecată nu mai e necesară legarea ei. Sau, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nici nu întrebăm dacă s-a legat rana de multe ori, ci dacă a folosit la ceva legătura. Deci dacă a folosit şi în puţină vreme, să nu se puie mai mult; dar dacă nimic n-a folosit, şi după zece ani să se puie; folosul legăturii va fi hotarul dezlegării” (la Vintilescu, 1995, p. 276).

Aşadar, nu canonul în sine poate ceva, ci transformarea interioară în sufletul credinciosului care se spovedeşte şi o rupe asumat şi conştient cu păcatul. Altfel, după acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur, sunt unii care „se căiesc de păcatele lor, dar nu fac nici un act de pocăinţă. Ajunează, într-adevăr, sunt modeşti în îmbrăcăminte, dar sunt mai setoşi de bogăţii decât cămătarii; mânia lor întrece pe cea a animalelor sălbatice; clevetirea le face plăcere mai mult decât le place altora laudele; este aceasta pocăinţă?” (la Vintilescu, 1995, p. 275).

Poate fi adevărat şi că tot făcând un lucru ajungi să fii transformat de ceea ce faci. Se spune că ceea ce faci te şi face. Aceasta nu este însă neapărat o premisă de pornire în atingerea sufletului şi în transformarea lăuntrică. S-ar putea ca omul să rămână în împlinirea la suprafaţă a rânduielii canonice.

În primul rând, pentru că neasumându-ţi cu trup şi suflet canonul primit, neînţelegând rostul lui firesc în procesul vindecării, poţi ajunge să transformi instrumentul în scop şi astfel să crezi că iertarea păcatelor îţi vine de la eficienţa investită de tine în împlinirea canonului. Ori vindecarea nu este supusă actului mecanic şi repetitiv al unui canon care prin sine să aducă vindecarea păcatelor. Aici pândeşte din nou pericolul pelagianismului sau al falsei credinţe că mântuirea de păcate îmi aparţine, pierzându-se din vedere că harul şi darul lui Dumnezeu îmi curăţă mizeria lăuntrică, bineînţeles cu acordul şi contribuţia mea.

În al doilea rând, ţinându-mă de canonul spovedaniei cu voinţă tare şi reuşind să respect cu stricteţe perioada indicată de preotul duhovnic, mi se poate părea că doar prin acest lucru se produce automat şi vindecarea rănilor sufleteşti şi trupeşti de pe urma păcatului. Mai mult decât atât, mă poate încerca şi simţământul mândriei care pândeşte la orice unghi din viaţa omului şi pot ajunge să cred că mie mi se cuvine tot meritul pentru curăţire, iertare şi vindecare.

 

Scopul îndeplinirii canonului e Hristos şi unirea mai profundă cu El

Pentru acest motiv, Sfântul Marcu Ascetul aduce un plus de înţelegere duhovnicească în aprecierea corectă a respectării poruncii şi a rolului ei mântuirea de păcate a omului: „Altceva e împlinirea poruncii şi altceva e virtutea, chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta. Împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s-a poruncit; iar virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce s-a făcut” (Sfântul Marcu Ascetul, 1999, p. 252).

Porunca din canonul Spovedaniei e doar un mijloc pentru a ajunge la ţintă şi nu un scop în sine. Împlinirea canonului pe care preotul duhovnic ţi-l dă are ca scop curăţirea trupului de pofte şi de aceea el poate recomanda înfrânare, post, sărăcie, plecarea deasă a genunchilor, mătănii şi altele. Însă scopul tuturor acestor activităţi ascetice este unirea cu Hristos care este totuna cu dobândirea Împărăţiei cerurilor. „Dar virtutea trupească nu este de ajuns pentru mântuire; conform Sfântului Ioan Damaschinul ea este o simplă unealtă a virtuţii sufleteşti. Virtutea sufletească (iubirea, credinţa, smerenia, nădejdea, etc.) este împlinirea vocaţiei interioare a omului de descoperire a Împărăţiei cerurilor (Căci „Împăraţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” – Luca 17, 21)” (Petcu şi Herea, 2003, p. 579).

Dacă omul rămâne naiv la împlinirea canonului şi atât, fără să caute mai departe pe Hristos cel viu, practic se îngroapă singur într-un cerc mort al încremenirii de sine între împlinirea acestui canon şi convingerea că a făcut tot ce se putea pentru a se mântui. Însă, făcând aşa, omul rămâne în sine şi în jurul său, nereuşind să se depăşească pe sine şi să intre în zariştea largă a înnoirii vieţii întru Hristos. Adevărata libertate este robia lui Hristos, dar omul rămâne legat în lanţurile părerii de sine că împlineşte poruncă lui Hristos dată prin preot la spovedanie şi că asta îi este de ajuns.

           

„Sfârşitul legii este Hristos” (Romani 10, 4)

În acest context, putem vorbi şi despre perspectiva Sfântului Apostol Pavel asupra Legii: „Acul morţii este păcatul. Iar puterea păcatului este legea” (I Corinteni 15, 56). Adică, moartea lucrează în viaţa omului prin păcat. Fiindu-i frică de moarte ca de un zid impenetrabil, omul se lasă pradă la tot felul de păcate, plăceri şi vicii ale lumii acesteia, deoarece nu mai are perspectiva Învierii lui Hristos şi, la momentul potrivit, şi a învierii lui personale spre viaţa veşnică din puterea Învierii Domnului Hristos. Tot în acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune că pe oameni „frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 15). De aceea, încă o dată subliniez, moartea lucrează prin păcat în viaţa omului înfricoşat de veşnicia morţii. Iar Legea, fiind dată împotriva păcatului, a ajuns să slujească păcatului prin perversiunea omului care socotea că dacă împlineşte toate cele ale Legii este suficient, uitând că „sfârşitul legii este Hristos” şi că „plinirea ei este iubirea” (Romani 10, 4; Romani 13, 10). Omul a încremenit astfel în robia Legii împlinite exterior, uitând de Hristos, pentru că „Legea e repetiţia, după o normă exterioară, în orizontul monoton închis de egoism şi de moarte” (Stăniloae, 1978, p. 493). Altfel spus, omul continuă să respecte cu acrivie legea postului, însă continuă să rămână în plăcerea de a vorbi de rău pe semenul său. Ceea ce omul face în afară, e vizibil, nu se reflectă şi în viaţa lăuntrică.

                                   

Legalism sau transformare lăuntrică?

La un moment dat, s-a iscat o discuţie între farisei şi Domnul Hristos. Primii Îi reproşau Domnului cum că ucenicii nu se spală pe mâini înainte să mănânce pâine aşa cum prevede legea iudaică. Sigur că acesta este un punct de vedere asupra lucrurilor, însă Domnul Hristos merge la un alt nivel cu înţelegerea legii şi constată că fariseii şi cărturarii care îşi prevalau statutul înaintea oamenilor de la împlinirea scrupuloasă a Legii nu respectau porunca Legii care prevedea cinstirea părinţilor lor. Adică, de ce spun ei că dau lui Dumnezeu şi de aceea nu trebuie să mai dea părinţilor, încălcând astfel o poruncă a inimii Legii, pentru ca apoi să se ţină cu putere de o rânduială  moştenită de la obiceiul omenesc al spălării mâinilor (Stăniloae, 2016, p. 166): „Căci Moise a zis: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…”. Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui său sau mamei: Corban!, adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta e dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră, pe care singuri aţi dat-o. Şi faceţi multe asemănătoare cu acestea” (Marcu 7, 10 – 13).

Niciodată formalismul nu a adus nimic bun pentru om. Hristos l-a amendat de fiecare dată şi a susţinut implicarea omului cu toată inima şi cu smerenie în împlinirea preceptelor. Altfel, lucrurile rămân cumva la suprafaţă şi nu ating sufletul deşi pot părea realizări de un anumit nivel. Aşa creşte autoamăgirea şi, în fond, constatarea dramatică a Domnului Hristos arată întreaga arie a consecinţelor pe care formalismul îl are în viaţa oamenilor: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23, 13). „Şi numai urmând lui Hristos se dobândeşte Împărăţia, sau Împărăţia e una cu Hristos” (Stăniloae, 2016, p. 177).

E vorba aici de trecerea de la cele trupeşti la cele sufleteşti şi duhovniceşti, în cele din urmă la Hristos Însuşi. Orişice am face din cele bune, adevărate şi frumoase, dacă nu sunt în numele lui Hristos, deci cu puterea Lui, îşi pierde din calitatea ultimă mântuitoare pe motivul amestecului vreunui interes sau vreunei ambiţii lumeşti. „Căci sfârşitul legii este Hristos (Romani 10, 4). Iar credinţa în El îndreptează şi desăvârşeşte pe cel ce crede. Căci credinţa în Hristos, socotindu-se în locul faptelor legii şi fiind întărită şi arătându-se prin poruncile Evangheliei, face pe cei credincioşi părtaşi de viaţa cea veşnică în Hristos Însuşi” (Sfântul Simeon Noul Teolog, 1997, p. 19, 20).

 
În loc de concluzii punctăm următoarele:
• păcatele ni se iartă dacă le conştientizăm, le recunoaştem şi le mărturisim.
• dacă Dumnezeu ne iartă păcatele mai rămâne să ni le iertăm şi noi.
• excesul de autoînvinovăţire poate fi la fel de periculos ca şi excesul de autojustificare.
• canonul sau epitimia de la scaunul Spovedaniei este un mijloc şi nu un scop în sine.
• iertarea păcatelor formalizată prin împlinirea exterioară a canonului, poate să ne dezangajeze de la transformarea lăuntrică ca persoane.
• canonul odată împlinit îl poate ispiti pe om spre mândria autosatisfacerii de sine dacă iertarea păcatelor nu este considerată la adevărata ei valoare ca darul lui Dumnezeu făcut omului de Hristos Domnul.

Bibliografie:

  1. ASCETUL, Marcu, (1999). Despre legea duhovnicească, Filocalia, vol. I, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti: Editura Humanitas. 
  2. GALERIU, Constantin, (1993). Despre păcatul împotriva Duhului Sfânt,  în Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae, Sibiu: Editura şi Tiparul Arhiepiscopiei Ortodoxe.  
  3. NOUL TEOLOG, Simeon, (1997). Cele 225 de capete teologice şi practice, Filocalia, vol. VI, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti: Editura Humanitas.
  4. PETCU, Liviu şi HEREA, Gabriel, (2003). Lumina din inimi – Spiritualitate isihastă în traducerea şi tâlcuirea Părintelui Stăniloae, Iaşi: Editura Trinitas.
  5. STĂNILOAE, Dumitru, (2016). Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Opere complete 7, Bucureşti: Editura BASILICA a Patriarhiei Române.  
  6. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R. 
  7. VINTILESCU, Petre, (1995). Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia: Episcopia Ortodoxă Română.
14-09-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu