Vindecarea în Hristos. În ce condiţii ni se iartă păcatele?

          Dumnezeu este Cel care ne iartă păcatele

Întrebarea nu este: „Cine ne iartă păcatele?”, deoarece ÅŸtim că păcatele ni le iartă Dumnezeu. Sigur că ÅŸi oamenii cărora le greÅŸim ne pot ierta dacă ne recunoaÅŸtem greÅŸeala, apoi ne cerem iertare ÅŸi dacă o îndreptăm prin oarece fapte, însă, în cele din urmă, Dumnezeu este Cel care ne iartă greÅŸelile, păcatele ÅŸi patimile. Patimile sunt păcate învechite, cu ÅŸtate de plată vechi, devenindu-ne prin repetiÅ£ie o „a doua natură”. Åžtim, de asemenea, că păcatele ni le mai iartă ÅŸi preotul duhovnic, aÅŸa cum spun ÅŸi cuvintele de dezlegare rostite de el la Taina Spovedaniei: „Domnul ÅŸi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul ÅŸi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (N), ÅŸi să-Å£i lase Å£ie toate păcatele. Åži eu, nevrednicul preot ÅŸi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert ÅŸi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui ÅŸi al Fiului ÅŸi al Sfântului Duh. Amin”. AÅŸa cum se poate înÅ£elege din aceste cuvinte, preotul iartă păcatele fiilor săi duhovniceÅŸti „cu puterea ce-mi este dată” ÅŸi o face aceasta în numele Sfintei Treimi, recunoscându-ÅŸi nevrednicia ÅŸi puterea ce-i este dată de sus.

         Iertarea se produce între persoane ÅŸi prin mijlocirea persoanelor

         Oricum am lua lucrurile, iertarea reprezintă un act de relaÅ£ie între persoane. Iertarea este deci personală. Ea nu se produce între obiecte. Un obiect nu poate ierta ÅŸi nici o persoană nu poate ierta un obiect sau vreo fiinţă necuvântătoare. Iertarea are loc unde este ÅŸi conÅŸtiinÅ£a greÅŸelii, a păcatului, unde o persoană este conÅŸtientă că poate da iertarea ÅŸi cealaltă persoană este conÅŸtientă  că poate primi această iertare. Instinctul nu iartă. Iertare este un act al conÅŸtiinÅ£ei de sine ÅŸi al conÅŸtientizării faptelor ÅŸi a consecinÅ£elor lor în viaÅ£a pământească ÅŸi în viaÅ£a veÅŸnică. Iertarea personală divină nu vine peste om aÅŸa cum apa se prelinge pe un bolovan inconÅŸtient ÅŸi care nu percepe răcoarea sau căldura apei. Iertarea presupune conÅŸtientizare ÅŸi înÅ£elegere a lucrurilor. Altfel, fără această înÅ£elegere a lucrurilor, iertarea ar rămâne un simplu act juridic, exterior, „o decizie în virtutea căreia vinovăţia mea nu-mi mai este imputată, dar mă lasă în aceeaÅŸi stare decăzută de mai înainte” (Galeriu, 1993, p. 277). Scopul iertării nu este doar simplu ca să scap de boala păcatului fără să pricep adâncimea lui ÅŸi fără să vreau conÅŸtient să păstrez vindecarea de aici înainte.

         Nimeni nu primeÅŸte iertarea fără voia lui. „Eu te iert, zice Hristos, dar dacă tu însuÅ£i nu te ierÅ£i, dacă tu nu vrei să primeÅŸti harul, dacă tu nu vrei să intri în dialog, să răspunzi, să te deschizi, înseamnă că tu nu vrei iertarea, vindecarea” (Galeriu, 1993, p. 278). Noi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9) ÅŸi pentru aceasta Domnul Hristos îl întreabă pe slăbănog: „VoieÅŸti să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6). Nu e suficient să mă vindec printr-o putere sau printr-o forţă superioară mie, ci trebuie să vreau să mă vindec, să-mi asum procesul vindecării ÅŸi să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a răspunde energiei vindecătoare a harului dumnezeiesc.  

         Conservatorism ÅŸi libertate în iertare

         Când omul merge să se spovedească, el caută de fapt să se elibereze de legăturile ÅŸi prinsorile care îi reÅ£in libertatea ÅŸi creativitatea. Păcatul, mai ales acela care prin repetiÅ£ie se transformă în patimă ÅŸi devine a doua natură a omului, este ca un singur drum pe care poÅ£i să mergi ÅŸi în afară de care nu mai este nici o altă cale. Sigur că la începutul umblării pe calea păcatului lucrurile par bune ÅŸi frumoase, deoarece tocmai prin această amestecare a răului care ia masca de suprafaţă a binelui după principiul lupului îmbrăcat în blană de oaie, omul crede la început că urmăreÅŸte un scop bun înaintea lui Dumnezeu ÅŸi a oamenilor. Însă, abia după ce porneÅŸte pe drumul păcatului, poate constata că dincolo de orice posibilitate ÅŸi perspectivă morală ÅŸi liberă, drumul este unul închis ÅŸi singura cale ce a mai rămas este întoarcerea pe acelaÅŸi drum. AÅŸa lucrează patima în sufletul ÅŸi în trupul omului, încât omul nu poate scăpa dintr-o dată de ea.

Se creează astfel un conservatorism al păcatului. E vorba de un libertinaj al vieÅ£ii care însă nu are nimic de-a face cu adevărata libertate întru Hristos. În fond, libertinajul ca trecere rapidă ÅŸi inconsistentă de la o plăcere la alta sau de la o iluzie la alta, nu este altceva decât o nouă schimbare a stăpânului. Adică o patimă o înlocuieÅŸte pe alta (Stăniloae, 1978, p. 497). AÅŸadar, eÅŸti rob la ceea ce te stăpâneÅŸte: „Spunând vorbe trufaÅŸe ÅŸi deÅŸarte, ei momesc spre poftele trupului ÅŸi spre desfrânare pe cei care de abia au scăpat de cei ce vieÅ£uiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, când ei înÅŸiÅŸi sunt robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te stăpâneÅŸte, aceea te robeÅŸte” (II Petru 2, 18 – 19).

Concluzia este că fără libertatea asumată creativ, omul nu mai poate ieşi de pe drumul unisens al păcatului, reuşind doar să schimbe măşti de suprafaţă şi un rău cu altul.

Canonul Spovedaniei între robie ÅŸi libertate creativă în Hristos

Nu este numai o robie a păcatului, ci uneori poate fi ÅŸi una a canonului. Epitimia sau canonul dat la scaunul Spovedaniei nu face parte din structura esenÅ£ială a Tainei. Este doar o metodă, un îndreptar al vieÅ£ii în Hristos. Ori metoda nu se confundă cu scopul. Iertarea păcatelor este darul lui Dumnezeu ÅŸi nu urmarea nevoinÅ£ei omului care se spovedeÅŸte. Prin supralicitarea efortului pe care omul îl face prin asumarea ÅŸi respectarea canonului de Spovedanie se poate ajunge la eroarea pelagianistă „închipuindu-ne că ele (epitimiile s.n.) ar reprezenta metoda, prin care penitentul ar putea realiza prin propriile sale puteri, fără ajutorul harului dumnezeiesc adică, perfecÅ£iunea ÅŸi deci mântuirea” (Vintilescu, 1995, p. 222).

Există ÅŸi situaÅ£ii când epitimia nici măcar nu mai este necesară. E posibil ca credinciosul să o rupă cu păcatul încă înainte de a ajunge la mărturisirea păcatelor înaintea preotului duhovnic, ÅŸi, în aceste condiÅ£ii, canonul îÅŸi pierde semnificaÅ£ia. De fapt, rostul canonului este izbăvirea de păcat a omului. Păcatul este pentru suflet ca rana pentru trup, iar canonul este pentru suflet ca legătura medicală pentru rana suferită în trup. Dacă rana e vindecată nu mai e necesară legarea ei. Sau, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nici nu întrebăm dacă s-a legat rana de multe ori, ci dacă a folosit la ceva legătura. Deci dacă a folosit ÅŸi în puÅ£ină vreme, să nu se puie mai mult; dar dacă nimic n-a folosit, ÅŸi după zece ani să se puie; folosul legăturii va fi hotarul dezlegării” (la Vintilescu, 1995, p. 276).

AÅŸadar, nu canonul în sine poate ceva, ci transformarea interioară în sufletul credinciosului care se spovedeÅŸte ÅŸi o rupe asumat ÅŸi conÅŸtient cu păcatul. Altfel, după acelaÅŸi Sfânt Ioan Gură de Aur, sunt unii care „se căiesc de păcatele lor, dar nu fac nici un act de pocăinţă. Ajunează, într-adevăr, sunt modeÅŸti în îmbrăcăminte, dar sunt mai setoÅŸi de bogăţii decât cămătarii; mânia lor întrece pe cea a animalelor sălbatice; clevetirea le face plăcere mai mult decât le place altora laudele; este aceasta pocăinţă?” (la Vintilescu, 1995, p. 275).

Poate fi adevărat ÅŸi că tot făcând un lucru ajungi să fii transformat de ceea ce faci. Se spune că ceea ce faci te ÅŸi face. Aceasta nu este însă neapărat o premisă de pornire în atingerea sufletului ÅŸi în transformarea lăuntrică. S-ar putea ca omul să rămână în împlinirea la suprafaţă a rânduielii canonice.

În primul rând, pentru că neasumându-Å£i cu trup ÅŸi suflet canonul primit, neînÅ£elegând rostul lui firesc în procesul vindecării, poÅ£i ajunge să transformi instrumentul în scop ÅŸi astfel să crezi că iertarea păcatelor îÅ£i vine de la eficienÅ£a investită de tine în împlinirea canonului. Ori vindecarea nu este supusă actului mecanic ÅŸi repetitiv al unui canon care prin sine să aducă vindecarea păcatelor. Aici pândeÅŸte din nou pericolul pelagianismului sau al falsei credinÅ£e că mântuirea de păcate îmi aparÅ£ine, pierzându-se din vedere că harul ÅŸi darul lui Dumnezeu îmi curăţă mizeria lăuntrică, bineînÅ£eles cu acordul ÅŸi contribuÅ£ia mea.

În al doilea rând, Å£inându-mă de canonul spovedaniei cu voinţă tare ÅŸi reuÅŸind să respect cu stricteÅ£e perioada indicată de preotul duhovnic, mi se poate părea că doar prin acest lucru se produce automat ÅŸi vindecarea rănilor sufleteÅŸti ÅŸi trupeÅŸti de pe urma păcatului. Mai mult decât atât, mă poate încerca ÅŸi simţământul mândriei care pândeÅŸte la orice unghi din viaÅ£a omului ÅŸi pot ajunge să cred că mie mi se cuvine tot meritul pentru curăţire, iertare ÅŸi vindecare.

Scopul îndeplinirii canonului e Hristos ÅŸi unirea mai profundă cu El

Pentru acest motiv, Sfântul Marcu Ascetul aduce un plus de înÅ£elegere duhovnicească în aprecierea corectă a respectării poruncii ÅŸi a rolului ei mântuirea de păcate a omului: „Altceva e împlinirea poruncii ÅŸi altceva e virtutea, chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta. Împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s-a poruncit; iar virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce s-a făcut” (Sfântul Marcu Ascetul, 1999, p. 252).

Porunca din canonul Spovedaniei e doar un mijloc pentru a ajunge la Å£intă ÅŸi nu un scop în sine. Împlinirea canonului pe care preotul duhovnic Å£i-l dă are ca scop curăţirea trupului de pofte ÅŸi de aceea el poate recomanda înfrânare, post, sărăcie, plecarea deasă a genunchilor, mătănii ÅŸi altele. Însă scopul tuturor acestor activităţi ascetice este unirea cu Hristos care este totuna cu dobândirea Împărăţiei cerurilor. „Dar virtutea trupească nu este de ajuns pentru mântuire; conform Sfântului Ioan Damaschinul ea este o simplă unealtă a virtuÅ£ii sufleteÅŸti. Virtutea sufletească (iubirea, credinÅ£a, smerenia, nădejdea, etc.) este împlinirea vocaÅ£iei interioare a omului de descoperire a Împărăţiei cerurilor (Căci „ÎmpăraÅ£ia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” – Luca 17, 21)” (Petcu ÅŸi Herea, 2003, p. 579).

Dacă omul rămâne naiv la împlinirea canonului ÅŸi atât, fără să caute mai departe pe Hristos cel viu, practic se îngroapă singur într-un cerc mort al încremenirii de sine între împlinirea acestui canon ÅŸi convingerea că a făcut tot ce se putea pentru a se mântui. Însă, făcând aÅŸa, omul rămâne în sine ÅŸi în jurul său, nereuÅŸind să se depăşească pe sine ÅŸi să intre în zariÅŸtea largă a înnoirii vieÅ£ii întru Hristos. Adevărata libertate este robia lui Hristos, dar omul rămâne legat în lanÅ£urile părerii de sine că împlineÅŸte poruncă lui Hristos dată prin preot la spovedanie ÅŸi că asta îi este de ajuns.

„SfârÅŸitul legii este Hristos” (Romani 10, 4)

În acest context, putem vorbi ÅŸi despre perspectiva Sfântului Apostol Pavel asupra Legii: „Acul morÅ£ii este păcatul. Iar puterea păcatului este legea” (I Corinteni 15, 56). Adică, moartea lucrează în viaÅ£a omului prin păcat. Fiindu-i frică de moarte ca de un zid impenetrabil, omul se lasă pradă la tot felul de păcate, plăceri ÅŸi vicii ale lumii acesteia, deoarece nu mai are perspectiva Învierii lui Hristos ÅŸi, la momentul potrivit, ÅŸi a învierii lui personale spre viaÅ£a veÅŸnică din puterea Învierii Domnului Hristos. Tot în acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune că pe oameni „frica morÅ£ii îi Å£inea în robie toată viaÅ£a” (Evrei 2, 15). De aceea, încă o dată subliniez, moartea lucrează prin păcat în viaÅ£a omului înfricoÅŸat de veÅŸnicia morÅ£ii. Iar Legea, fiind dată împotriva păcatului, a ajuns să slujească păcatului prin perversiunea omului care socotea că dacă împlineÅŸte toate cele ale Legii este suficient, uitând că „sfârÅŸitul legii este Hristos” ÅŸi că „plinirea ei este iubirea” (Romani 10, 4; Romani 13, 10). Omul a încremenit astfel în robia Legii împlinite exterior, uitând de Hristos, pentru că „Legea e repetiÅ£ia, după o normă exterioară, în orizontul monoton închis de egoism ÅŸi de moarte” (Stăniloae, 1978, p. 493). Altfel spus, omul continuă să respecte cu acrivie legea postului, însă continuă să rămână în plăcerea de a vorbi de rău pe semenul său. Ceea ce omul face în afară, e vizibil, nu se reflectă ÅŸi în viaÅ£a lăuntrică.

Legalism sau transformare lăuntrică?

La un moment dat, s-a iscat o discuÅ£ie între farisei ÅŸi Domnul Hristos. Primii Îi reproÅŸau Domnului cum că ucenicii nu se spală pe mâini înainte să mănânce pâine aÅŸa cum prevede legea iudaică. Sigur că acesta este un punct de vedere asupra lucrurilor, însă Domnul Hristos merge la un alt nivel cu înÅ£elegerea legii ÅŸi constată că fariseii ÅŸi cărturarii care îÅŸi prevalau statutul înaintea oamenilor de la împlinirea scrupuloasă a Legii nu respectau porunca Legii care prevedea cinstirea părinÅ£ilor lor. Adică, de ce spun ei că dau lui Dumnezeu ÅŸi de aceea nu trebuie să mai dea părinÅ£ilor, încălcând astfel o poruncă a inimii Legii, pentru ca apoi să se Å£ină cu putere de o rânduială  moÅŸtenită de la obiceiul omenesc al spălării mâinilor (Stăniloae, 2016, p. 166): „Căci Moise a zis: „CinsteÅŸte pe tatăl tău ÅŸi pe mama ta…”. Voi însă ziceÅ£i: Dacă un om va spune tatălui său sau mamei: Corban!, adică: Cu ce te-aÅŸ fi putut ajuta e dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsaÅ£i să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Åži astfel desfiinÅ£aÅ£i cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră, pe care singuri aÅ£i dat-o. Åži faceÅ£i multe asemănătoare cu acestea” (Marcu 7, 10 – 13).

Niciodată formalismul nu a adus nimic bun pentru om. Hristos l-a amendat de fiecare dată ÅŸi a susÅ£inut implicarea omului cu toată inima ÅŸi cu smerenie în împlinirea preceptelor. Altfel, lucrurile rămân cumva la suprafaţă ÅŸi nu ating sufletul deÅŸi pot părea realizări de un anumit nivel. AÅŸa creÅŸte autoamăgirea ÅŸi, în fond, constatarea dramatică a Domnului Hristos arată întreaga arie a consecinÅ£elor pe care formalismul îl are în viaÅ£a oamenilor: „Vai vouă, cărturarilor ÅŸi fariseilor făţarnici! Că închideÅ£i Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraÅ£i ÅŸi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaÅ£i” (Matei 23, 13). „Åži numai urmând lui Hristos se dobândeÅŸte Împărăţia, sau Împărăţia e una cu Hristos” (Stăniloae, 2016, p. 177).

E vorba aici de trecerea de la cele trupeÅŸti la cele sufleteÅŸti ÅŸi duhovniceÅŸti, în cele din urmă la Hristos ÎnsuÅŸi. OriÅŸice am face din cele bune, adevărate ÅŸi frumoase, dacă nu sunt în numele lui Hristos, deci cu puterea Lui, îÅŸi pierde din calitatea ultimă mântuitoare pe motivul amestecului vreunui interes sau vreunei ambiÅ£ii lumeÅŸti. „Căci sfârÅŸitul legii este Hristos (Romani 10, 4). Iar credinÅ£a în El îndreptează ÅŸi desăvârÅŸeÅŸte pe cel ce crede. Căci credinÅ£a în Hristos, socotindu-se în locul faptelor legii ÅŸi fiind întărită ÅŸi arătându-se prin poruncile Evangheliei, face pe cei credincioÅŸi părtaÅŸi de viaÅ£a cea veÅŸnică în Hristos ÎnsuÅŸi” (Sfântul Simeon Noul Teolog, 1997, p. 19, 20).

Bibliografie:

1. ASCETUL, Marcu, (1999). Despre legea duhovnicească, Filocalia, vol. I, traducere, introducere ÅŸi note de Dumitru Stăniloae, BucureÅŸti: Editura Humanitas. 
2. GALERIU, Constantin, (1993). Despre păcatul împotriva Duhului Sfânt,  în Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae, Sibiu: Editura ÅŸi Tiparul Arhiepiscopiei Ortodoxe.  
3. NOUL TEOLOG, Simeon, (1997). Cele 225 de capete teologice şi practice, Filocalia, vol. VI, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti: Editura Humanitas.
4. PETCU, Liviu ÅŸi HEREA, Gabriel, (2003). Lumina din inimi – Spiritualitate isihastă în traducerea ÅŸi tâlcuirea Părintelui Stăniloae, IaÅŸi: Editura Trinitas.
5. STÄ‚NILOAE, Dumitru, (2016). Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Opere complete 7, BucureÅŸti: Editura BASILICA a Patriarhiei Române.  
6. STÄ‚NILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, BucureÅŸti: E.I.B.M.B.O.R. 
7. VINTILESCU, Petre, (1995). Spovedania ÅŸi duhovnicia, Alba Iulia: Episcopia Ortodoxă Română.