Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 142

Lucian Blaga văzut prin ochii mei

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: Lucian Blaga; psihologie;

 

Deși nu spun noutăți absolute, cred că fără a cunoaște toate aspectele formării și gândirii blagiene, se riscă interpretări parțiale ale poeziei. Nu o singură dată, s-a atras atenția asupra capcanei de a stabili clar câtă ideologie filosofică și câtă poietică este în poezia lui Lucian Blaga (Cristian Moraru, Postfața în Blaga, 1986, p. 338 ș.u.). Interpretarea lui este una multifațetată, pe măsura complexității autorului. Putem vorbi, astfel, despre diferite aspecte ale ortodoxiei, așa cum se reflectă ea în piesa dramaturgică „Meșterul Manole” și în proza ”Luntrea lui Caron”. Sau chiar în poezie. Aceasta ar putea fi perspectiva teologică de abordare a operei blagiene. Desigur că se poate privi arta lui și din punctul de vedere al psihologului care caută să înțeleagă prin cele de afară pe cele din interiorul psihicului auctorial.

 

O viziune psihologică asupra scrisului lui Lucian Blaga (nu asupra persoanei lui)

Să începem cu punctul al doilea, anume cu perspectiva psihologică asupra lucrurilor. Știm că așa cum orice știință dispune de un obiect de studiu și de metode prin care acest obiect este analizat, psihologia, de asemenea, se ocupă de suflet și una dintre metodele prin care studiază persoana umană și sufletul acesteia este și metoda prin analiza produselor activității, „a tot ceea ce realizează individul deoarece în aceste produse ale activității sale se exprimă multe dintre însușirile personalității sale” (Zlate, 2005, p. 10). Și cred că, fără să greșim, poezia poate fi considerată un astfel de produs al activității. Aplicat la cazul de față, poezia lui Blaga, (ca de altfel și proza, dramaturgia și filosofia lui) este un produs al activității lui creatoare și poetice, în care se reflectă complexitatea emoțională și ideatică a sufletului lui. Cu alte cuvinte, modul în care percepe credința Lucian Blaga, concepția lui filosofică, felul în care concepe viața, se poate observa sau măcar intui din universul lui poetic, să zicem. Mai este și corolarul, adică fiecare cititor al poeziei blagiene vine cu bagajul lui de experiență și sensibilitate proprie pe care volens nolens o investește în interpretarea mesajului poetic. Adică, eu înțeleg din poezia lui Lucian Blaga atât cât pot și cât sunt dispus să o fac din punct de vedere cognitiv și emoțional.

La un moment dat, în timpul unei emisiuni televizate, vorbeam despre faptul că arta de orice fel poate deveni un ecran de proiecție pentru universul nostru interior. Cred că am dat atunci și exemplul prințeselor sculptate ale lui Constantin Brâncuși, care, după o anumită interpretare, ar avea legătură și cu diferite relații ale autorului. Iar din spațiul poetic, la îndemână mi-a fost un exemplu din Lucian Blaga. E vorba de poemul intitulat „Glas în Paradis”, care mi-a venit atunci în cap și pe care am considerat-o sugestionabilă la nivelul unor proiecții erotice. Să vedem ce ne spun cuvintele poetului:

„Vino să ședem subt pom./ Deasupra-i încă veac ceresc,/ În vântul adevărului,/ în marea umbr-a mărului,/ vreau părul să ți-l despletesc/ să fluture ca-n vis/ către hotarul pământesc./ Ce grai în sânge am închis?/ Vino să ședem subt pom,/ unde ceasul fără vină/ cu șarpele se joacă-n doi./ Tu ești om, eu sunt om./ Ce grea e pentru noi/ osânda de a sta-n lumină!” (Glas în Paradis).

Cred că e o poezie gravitațională prin excelență. Centrul de greutate este unul geocentric. Lumina rămâne la un nivel ideal, ca o chemare dificil de atins și, în consecință, ca o mustrare pentru nevrednicie. Pare că între clipa neviciată și opțiunea pentru semantica hedonistă a păcatului există doar o peliculă subțire, tot așa cum între etajele psihicului omenesc (conștient, subconștient, inconștient) cenzura de trecere dintr-o parte în alta este atât de flexibilă. Poezia este sublimă, însă poate fi și o sublimare a adâncimilor inconștiente și instinctuale ale poetului și, de ce nu, ale citiorului.

În fond, instinctele inconștiente ale agresivității și erotismului, au șansa oferită de progresul civilizațional de a se sublima prin muncă. Iar în munca artistică și în efectele ei trecerea aceasta între inconștient și conștient se produce mult mai ușor: „Desigur, există un mod de a munci care oferă un nivel înalt de satisfacție libidinală, muncă a cărei îndeplinire este plăcută. Iar munca artistică (s.n.), acolo unde este sinceră, pare a fi o consecință a unei constelații instinctuale nonrepresive și preconizează scopuri nonrepresive – într-o atât de mare măsură încât termenul sublimare pare să aibă nevoie de modificări considerabile dacă este aplicat la acest tip de muncă” (Marcuse, 2015, p. 104).

Mie îmi place ca atunci când le explic elevilor la ora de psihologie ipostazele psihicului, să folosesc imaginea unui ghețar tridimensional: conștientul echivalează cu partea din ghețar care plutește deasupra apei; subconștientul se referă la partea de corp a ghețarului care se poate întrezări până la o anumită adâncime sub pânza apei; și inconștientul care poate fi identificat cu adâncurile abisale în care ghețarul se cufundă.

Aceste etaje ale psihicului se reflectă cumva în poezia blagiană: „Suflet, prund de păcate,/ ești nimic și ești de toate./ Roata stelelor e-n tine/ și o lume de jivine./.../ Drumul tău nu e-n afară,/ căile-s în tine însuți. Iară cerul tău se naște/ ca o lacrimă din plânsu-ți” (Suflete, prund de păcate).

Indiscutabil, problema psihanalitică îl preocupă pe Blaga. Însuși Blaga mărturisește acest lucru într-o discuție pe care a avut-o cu Felix Aderca: „...În teatrul pe care-l scriu mă preocupă îndeosebi problema psihanalitică. Ea oferă un imens material, cu extraordinare efecte dramatice. Dealtfel, cred că inconștientul, cu toate tragediile lui, numai prin psihanaliză poate fi azi tratat. Ideea lui Freud e de o fecunditate rară” (Vaida, 1982, p. 169).

Tatăl din Fapta este un personaj grotesc, având porniri josnice, chiar subconștiente. Chiar el se autodescrie: „Nu, Ivanca, sunt viu: jumătate pământ, jumătate spirit rău”. Comentând aceste lucruri, Tudor Vianu apreciază că „prin pozitivare, dionisiacul a devenit libidinozitate”. Astfel, „dacă partea de pământ aparține lui Dionysos, spiritul rău și demonia se manifestă aici ca forță a refulării în subconștient” (Vaida, 1982, p. 170).

Concluzia parțială poate fi că alături de Blaga însuși care se raportează la fecunditatea ideaticii freudiene, critica literară face și ea remarci critice asupra operei lui din perspectiva psihanalitică. Ca și concluzie a ceea ce am spus până acum și, în același timp, ca trecere înspre perspectiva pe ca Blaga însuși o deschide asupra credinței citez poezia Lumina raiului:

„Spre soare râd!/ Eu nu-mi am inima în cap,/ nici creeri n-am în inimă./ Sunt beat de lume și-s păgân!/ Dar oare ar rodi-n ogorul meu/ atâta râs făr de căldura răului?/ Și-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,/ de n-ai fi frământată,/ Sfânto,/ De voluptatea-ascunsă a păcatului?/ Ca un eretic stau pe gânduri și mă-ntreb:/ De unde-și are raiul - / lumina? – Știu: Îl luminează iadul/ cu flăcările lui”.

Privitor la finalul acestei poezii, socotim necesară o anumită explicație despre rai și iad din perspectiva teologiei ortodoxe. Raiul și iadul sunt două locuri și stări diferite, chiar opuse una alteia. E adevărat că „e o nebunie să socotească cineva că păcătoșii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu... iar eu zic că cei chinuiți în gheenă vor fi biciuiți de biciul iubirii” (Sirul, 1981, p. 423). În nota sa explicativă la acest pasaj, părintele Stăniloae spune că este vorba aici despre chinurile conștiinței care nu a răspuns cum se cade iubirii prietenului pe pământ.

Însă, de aici și până la a considera că lumina din rai este una și aceeași cu lumina flăcărilor iadului e un drum nu doar lung, ci și cu totul și cu totul opus. Fără discuție că în acest punct poetul Lucian Blaga nu s-a preocupat de învățătura de credință ortodoxă referitoare la rai și iad. Și poate că nici nu și-a propus să facă acest lucru. Însă, atunci când afirmă că știe că lumina raiului provine din reflexia flăcărilor iadului, din punct de vedere ortodox se impun câteva distincții.

Dacă „starea de fericire din rai” presupune „comuniunea fericită și supremă cu Mântuitorul, cu îngerii și cu sfinții”, „starea de nefericire din iad” coincide cu „îndepărtarea de Dumnezeu și lipsa comuniunii cu El, adică cu viața, lumina și bucuria supremă” (Remete, 1997, p. 343). Altfel spus, raiul nu are nevoie de iad și de flăcările lui pentru a exista. În rai e prezent Domnul Hristos care a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții (Ioan 8, 12)”. Ori lumina vieții e cu totul și cu totul alt lucru decât flăcările iadului.

Credința la (nu lui) Lucian Blaga

Credința lui Lucian Blaga nu este, desigur, una conceptuală sau dogmatică. Am putea spune că dintr-un anumit punct de vedere, cumva, raportarea blagiană la divinitate trece prin filtrul de înțelegere a relației dintre țăranul român și Dumnezeu. Pentru țăranul român, istoria cu toate neajunsurile și furtunile care îi tulbură apele, poate fi interpretată și ca îndepărtare a lui Dumnezeu de lumea pe care o cam lasă, să zicem așa, de capul ei. Câteva versuri populare reflectă acest adevăr: „Doamne, Doamne, mulți zic Doamne!/ Dumnezeu pare că doarme/ Cu capul pe-o mânăstire/ Și de nimeni n-are știre”. „Un popor care are eresuri atât de ciudate și puțin conforme cu învățătura oficială bisericească, cum se întâmplă să fie cel românesc, ar fi putut să dea în cursul timpului o seamă de concepții cu totul neconformiste despre divinitate și lume”. Iar referitor la cele patru versuri din folclorul românesc pe care tocmai le-am citat, Blaga constată apodictic „cum ia acest cântec de tânguire în răspăr toată doctrina pretins revelată a Bisericii!” (Blaga, 2013, p. 539).

Exact în acest punct se impun precizări în legătură cu modul în care teologia dogmatică ortodoxă ne învață despre Pronia sau Providența divină. Pentru că Dumnezeu a făcut lumea ca pe urmă să o poarte în grija Lui și să o conducă, prin om, spre deplinătatea sensurilor ei. Providența este acțiunea prin care Dumnezeu conservă și conduce lumea spre destinația ei finală prin conlucrare liberă cu ființa umană înzestrată și ea cu libertate (Remete, 1997, p. 205). Faptul că Dumnezeu a creat lumea din iubire susține și acțiunea purtării de grijă a Lui față de ea. Pentru aceasta, a susține că Dumnezeu, Care este Perfect, nu mai intră în legătură cu opera mâinilor Lui, e un nonsens sau o contrazicere. Omul rămâne chipul lui Dumnezeu și „a avut dintotdeauna conștiința demnității și înrudirii cu divinul” (Remete, 1997, p. 207). Suprema lucrare divină prin care se adeverește purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de făpturile Sale este tocmai lucrarea de mântuire a omului prin Întrupare.

Libertatea pe care Dumnezeu a lăsat-o lumii – libertate pe care omul o poate folosi ca „acoperământ al vicleniei” (I Petru 2, 16) - poate conduce la un fel de haos pământesc prin decizii infernale ale omului, însă acest lucru se datorează tocmai respectului iubitor față de această libertate cu care însă Dumnezeu conlucrează creator spre „conducerea lumii înainte, ca operă a providenței ce se face cu colaborarea lumii” (Stăniloae, 1978, p. 490). Iar iubirea este mobilul acestei conservări, conduceri și colaborări a lui Dumnezeu cu lumea.

Și, un ultim aspect, grija lui Dumnezeu față de lume continuă chiar și atunci când necredința omului se învârte repetitiv în jurul a două întrebări: „Ce vom mânca?” și „Cu ce ne vom îmbrăca?” care, „chiar atunci când nu sunt exprimate pe față, persistă cu stăruință în conștiințele oamenilor, amărându-le fiecare clipă a vieții și acoperind cu un văl întunecat acea lumină interioară sădită în ei de către Creator și care ar trebui să le arate calea spre El” (Mihoc, 2001, p. 67). Chemarea omului este spre înnoirea vieții, nu spre decizii care distrug creația și aduc haosul. „Ca și noi să umblăm în înnoirea vieții, sau să slujim în înnoirea duhului, nu în vechimea literei” (Romani 6, 4; 7, 6). Aceasta înseamnă să fii mereu deschis „noului”, căci Duhul lui Dumnezeu e viu și nu rămâne mereu în aceleași (Stăniloae, 1978, p. 492).

Astfel, considerațiile cumva „antiprovidențiale” pe care Lucian Blaga le face pe seama credinței țăranului român se delimitează de „calea cea strâmtă” a adevărului de credință creștină și ortodoxă.

Cumva, învățătura oficială a credinței (doctrina de manual) rămâne străină de conținutul credinței țăranului român. Când acesta spune că „așa va vrea Dumnezeu”, exprimă de fapt o siguranță emoțională în fața existenței. El crede că realmente Dumnezeu este la cârma vieții lui, chiar dacă dăruiește mai mult timp muncii câmpului decât rugăciunii. Am putea spune că țăranul român care e mai nesigur pe tărâmul concepției doctrinare a divinității, de fapt nu împărtășește nici un dubiu la nivelul încrederii pe care o are privitor la existența și lucrarea acestei divinități.

În mod clar, Blaga nu a fost un țăran. Însă a agreat cu modul în care țăranul român și-a înțeles relația cu Dumnezeu. Până la urmă, discursul său de recepție atunci când a fost primit în rândurile Academiei Române s-a focusat pe lauda închinată țăranului român. Însă, așa cum spuneam, Lucian Blaga se diferențiază, totuși, de gândirea rurală asupra divinității și preia de acolo mai mult paradoxala apropiere-depărtare a românului (prins în istoria alunecoasă) de Dumnezeu.

„O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă/ Dumnezeule, dar ce era să fac?/ Când eram copil mă jucam cu tine/ și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie./ Apoi, sălbăticia mi-a crescut,/ cântările mi-au pierit,/ și fără să-mi fi fost vreodată aproape/ te-am pierdut pentru totdeauna/ în țărână, în foc, în văzduh și pe ape” (Psalm, în volumul În mare trecere).

La Blaga, perspectiva poate fi una quasi-panteistică. „Dumnezeu a fost, lumea este. Când lumea nu va mai fi, Dumnezeu va fi iarăși. Dumnezeu și lumea reprezintă două faze alternante în desfășurarea uneia și aceleiași substanțe. Când lumea este, Dumnezeu nu poate fi, căci lumea este Dumnezeu în altă formă” (Blaga, 2013, p. 551).

În fond, Blaga „se joacă” de-a apropierea și depărtarea de Dumnezeu, lucru pe care nu numai poezia, ci și concepția și gândirea sa le reflectă într-un amestec sui generis de ideologie filosofică și poietică asumată. Și, uneori, poezia lui este de un echilibru benign și providențial: „Îngăduința Ta nu are nume/ când de-ale mele griji și fapte-mi văd./ S-ameninți cu avan, ceresc, prăpăd,/ nu e-n ființa Ta un gând anume./ Nu osândești că umbletul mi-e strâmb/ (de ce-ai spori cu această notă drama?)/ de vreme ce la Tine nu iau seama/ mai mult decât la floarea de pe câmp./ Oglinda nu Te vede – și la rându-mi/ nici eu. Te faci simțit așa-ntr-o doară./ Când micile isprăvuri măsurându-mi/ eu la cântar încerc pe-ascuns să-nșel,/ o piatră pe tipsia prea ușoară/ Tu lași să-ți cadă tainic din inel” (Doamne, îngăduința Ta, din volumul Corăbii cu cenușă).

Acest din urmă poem aș putea spune că e aproape ca o mărturisire de credință. Chiar dacă, uneori, Lucian Blaga Îl apropie atât de mult pe Dumnezeu de lume încât lucrurile pot fi intepretate panteistic, tot așa de adevărat este și că proiecția mai îndepărtată a lui Dumnezeu față de lume, așa cum ne apare uneori, nu ajunge niciodată la limita a-teismului, așa cum se poate vedea și din ultima poezie citată.

E momentul acum să semnalăm și o privire critică mai nouă asupra perspectivei religioase la Lucan Blaga, după care în opera „Meșterul Manole” se poate identifica „ipostaza christică în drama lui Lucian Blaga” (Malea Stroe, 2018, p. 7). Astfel, nu mai e vorba în această interpretare despre Manole meșterul cel revoltat împotriva divinității, ci de hristomorfizarea lui prin echivalarea detaliilor piesei cu elementele hristice ale Evangheliei. În acest context interpretativ cei nouă zidari îi simbolizează pe cei doisprezece apostoli. Întrebarea mea este următoarea: De ce, atunci, finalul piesei se referă la pustietatea interioară? „Doamne, ce strălucire aici și ce pustietate în noi!”. Dacă, totuși, în această dramă totul este învăluit de o aură mistică și hristică, de ce atunci finalul piesei presupune atâta remușcare, tensiune, contrast și singurătate?

 

Concluzii

Într-adevăr, Lucian Blaga este proteic. Și, cumva, este firesc să fie așa. Până la urmă poetul se găsește într-o permanentă căutare a „cuvintelor originare”. El are „obligația”de a răspunde unei arii cât mai largi de oameni care se apleacă asupra operei lui și fiecare să se poată regăsi astfel cu părți din viața și experiența sau sensibilitatea lui. Blaga e magnific. E sublim. Și, repet, uneori se autosublimează psihanalitic. Am văzut că, razant, afirmă și el acest lucru. În mod cert, nu putem concluziona asupra credinței personale a lui Blaga. Cât de credincios a fost el numai Dumnezeu o poate ști. Cred că mai mult decât al raporta pe Lucian Blaga la dualismul (limitator în sine), credință/necredință, este să-l remarcăm ca pe un apologet realist al holismului antropologic. Omul complet, care după cum ar zice Octavian Paler, este și „șobolan” și „sfânt”, are și instincte și, simultan, cerul în suflet. Cert e că Blaga provoacă, scoate din zona de confort și, în fond, acesta este cel mai folositor și frumos lucru pentru fiecare dintre noi. Să nu strivim cu mintea noastră taina ascunsă-n scriitura blagiană. Dimpotrivă, precum luna cu razele ei albe sporește și mai tare taina nopții, să facem loc misterului... blagian. Să-l lăsăm pur și simplu să se în-tâmple.

Bibliografie:

  1. BLAGA, Lucian, (2013). Luntrea lui Caron, București: Editura Humanitas.
  2. BLAGA, Lucian, (1986). Poezii, București: Editura Minerva.
  3. MARCUSE, Herbert, (2015). Eros și civilizație. O cercetare filosofică asupra lui Freud, traducere de Cătălina și Louis Ulrich, București: Editura Trei.
  4. MALEA STROE, Mihaela, (2018). Eseuri, Brașov: Kron-Art.
  5. MIHOC, Vasile, (2001). Predici exegetice la Duminicile de peste an, Sibiu: Editura Teofania.
  6. REMETE, George, (1997). Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe.
  7. SIRUL, Isaac, (1981). Cuvinte despre nevoință în Filocalia românească, vol. X, traducere, introducere și note de pr. Dumitru Stăniloae, București: E.I.B.M.B.O.R.
  8. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București: E.I.B.M.B.O.R.
  9. VAIDA, Mircea, (1982). Pe urmele lui Lucian Blaga, București: Editura Sport-Turism.
  10. ZLATE, Mielu, (2005). Psihologie, București: Aramis Print.

 

30-06-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu