Octavian Paler, un moralist sceptic și inflexibil

Despre Octavian Paler și opera sa s-a vorbit și s-a scris destul de mult, încât s-ar părea că subiectul e epuizat. Însă opera unui scriitor reprezentativ ne oferă mereu noi fațete. Este privilegiul operelor ”aperta”. Or, Octavian Paler este un asemenea scriitor. Se înțelege că ceea ce se reține, îndeosebi, este modernitatea scrisului său, atât în ceea ce privește problematica sau universul tematic, cât și cel al expresiei verbale în care îmbracă acest univers.

            Aș îndrăzni să afirm că din ambele perspective nu se situează cu nimic mai prejos de eseiști ai ultimei jumătăți a veacului trecut, precum Paul Zarifopol, Mihai Ralea sau Vasile Pârvan, pentru care ”Ideea mamă a întregii culturi românești e ideea romană. Cultura noastră națională, creatoare, spre deosebire de străvechea civilizație vegetativă etnografică, daco-romană, populară, începe o dată cu descoperirea ROMEI” (V. Pârvan, ”Idei și forme istorice”)

            Și de ce nu și în vecinătatea lui Constantin Noica și Emil Cioran, se înțelege, cu diferențele specifice de rigoare.

         Se știe că Octavian Paler a debutat relativ târziu, la vârsta de 44 de ani, cu un volum de definiții lirice intitulat ”Umbra cuvintelor” (1970), în maniera stilistică a lui Lucian Blaga. De altfel, pentru Lucian Blaga a avut o prețuire constantă.

        Nu perseverează în poezie, simțind că altul este destinul său. Parcă ia în seamă cuvintele din Talmud : ”Fii atent la caracterul tău, pentru că el va fi destinul tău”.

           Așa se face că a trecut la eseistică, și în decurs de zece ani a publicat șapte cărți, greu de încadrat într-un anumit gen literar.

            Întâlnim la el un procedeu estetic inedit: ”asociază speculației, ficțiunea și pune ideile și ficțiunea în parabolă”. Este ceea ce criticul Eugen Simion numește ”romanesc al ideilor”. De subliniat că acest procedeu îl întâlnim în toate eseurile sale. Modelele sunt eseiștii spanioli (Unamuno, Ortega y Gasset), iar dintre francezi, Camus, pe care îl citează foarte des.

          Paler nu poate fi un scriitor realist, în accepțiunea curentă a acestui termen. Se simte mai confortabil în parabole și mituri. Această disponibilitate a spiritului său se întâlnește și în romane. Nu-i disperat de existență, dar nici nu poate s-o accepte oricum. Tema morală este esențială în toată eseistica sa. Servindu-se de mit și de parabolă izbutește să se confeseze, fără a deveni patetic : ”Un ochi al meu a fost întors mereu spre înlăuntrul meu”, se mărturisește cu toată sinceritatea.

         Căutând miturile, ce devin obsedante, se caută, de fapt, pe sine. Pentru Paler libertatea este dreptul de a nu minți. Această propoziție o găsim aproape în toate eseurile sale. Este o atitudine de moralist inflexibil și de civism în ultimă instanță. O simplă trecere în revistă a eseurilor este în măsură să ne releve complexitatea personalității acestui autor, unic în felul său în cultura română…

            În cele ce urmează ne vom limita la succinte considerații pe marginea unor micro-texte semnificative ale acestor eseuri.

            De pildă în ”Drumuri prin memorie” (primele însemnări despre Egipt, Grecia, Italia), ni se impune ca un moralist de înaltă ținută intelectuală, care în contact cu atâtea capodopere nu se pierde cu firea, izbutind să formuleze caracterizări memorabile de felul: ”Veneția suferă de narcisism, e un oraș, cu alte cuvinte, complexat, bolnav de trecut” ; ” Sulmona, orașul lui Ovidiu, suferă de epicureism provincial”.

          Memorabilă, cu totul aparte, este descrierea sălii hipostile de la Karnak (Egipt) : ”Un purgatoriu pentru trufiile netrebnice…da, printre aceste coloane capabile să susțină fiecare un secol ar trebui pedepsiți să treacă și să facă o cură de umilință toți obstinații ridicoli sau grotești ai suficienței agresive, să se rușineze și să plece smeriți…Dacă lumea ar fi plină de asemenea săli hipostile, ar exista poate mai puține egolatrii insolente și altare meschine la care oficiază ipocrizia, dar o astfel de pădure titanic torențială se află doar la Karnak, departe de singurătățile marilor metropole și de idolii lor de aur sau de aroganță profesată”.

       Cu ”Mitologii subiective” (1975) se întoarce la Grecia și la miturile ei. Socotește mitologia o carte despre condiția existențială a omului. Tema morală devine mult mai pregnantă. Interesant este procedeul artistic la care recurge și anume : introduce mitul într-o problematică existențială și morală, inventând o seamă de monologuri pe care le resoarbe în propria subiectivitate. De aici și titlul acestor eseuri.

           ”Apărarea lui Galilei” (1976) este unul dintre cele mai interesante eseuri. Este un dialog despre prudență și iubire. Este abordată relația dintre adevăr și etica omului care luptă pentru adevăr. Întrebarea, dilematică este dacă e bine să mori pentru o idee și să devii un martir sau să trăiești și să lupți pentru a impune adevărul?

           Galilei se apără cu formulări de felul : ”urăsc călăii, însă nu mi se pare important să-i urăsc ca victimă; prefer să-i urăsc contestându-i prin strigătul meu de bucurie; acest strigăt poate fi mai elocvent decât flăcările unui rug”. Oponentul lui Galilei e de părere că nu merită să trăiești oricum, că adevărul are nevoie de sfinți.

           ”Galilei, cine nu crede în necesitatea adevărului sfârșește prin a le cere și altora același lucru. O lume incapabilă de martiri e o lume incapabilă să apere adevărul. Aici e problema. Nu dacă tu ai fost sau n-ai fost martir. Ci dacă erai în stare să fii. Adică, dacă erai în stare să suporți cu orice preț adevărul unei idei în care crezi”.

            Inchiziția, simbolic vorbind, este forma prin care represiunea o ia împotriva spiritului.

            ”Câtă vreme există un singur om care spune adevărul, nu există inchiziție perfectă”.

            În ”Scrisori imaginare” imaginează scrisori către marile spirite (Unamuno, Erasm, Camus, Proust, Seneca, Gide).

            Pe fond, avem de a face cu adevărate poeme reflexive pe teme dintre cele  mai diverse precum :

• relația dintre creație și morală
• relația dintre singurătate și suferință
• relația dintre suferință și iubire

        De pildă, în Epistola către Seneca (filosoful și sfetnicul Nero), Seneca devine un simbol al complicității omului care gândește.

            ”Ce rost mai are filosofia dacă recunoaște că singura ei șansă e să limiteze crimele, fără a putea ataca însăși crima?”

            ”Caminante” e o carte de călătorie în Mexic, subintitulată jurnal (și contrajurnal mexican). Este o versiune nouă, revăzută, o aventură în ordinea ideilor și mai puțin o aventură a călătoriei. E multă erudiție în această carte.

           ”Jurnalul” din Mexic este primul meu jurnal adevărat, scris sub impresie directă, cuprinzând ce-am gândit și ce-am simțit, zilnic, într-o lume care m-a surprins ți prin scindări și prin timpul ei echivoc…”căci există călătorii care nu se termină niciodată”.

          ”Polemici cordiale” (1983) este o carte provocatoare, de moralist inflexibil. Cartea este constituită din discursuri imaginare și scrisori amicale către colegi de generație (Al. Paleologu, Mircea Iorgulescu etc.). Dar și scurte eseuri despre Velasquez și Don Quijote. Cum orice moralist este un utopist (Julien Benda), Paler vorbește de utopia cordialității. Îi place să judece istoria, asemenea lui Andre Malraux. Este convins că fără dialog nu-i posibil adevărul. Reia problematica relației dintre morală și creație; libertate și necesitate, servindu-se de formule memorabile. Întâlnim ceea ce s-a numit ”fuga în limbaj”. Este, poate, cazul să enunțăm câteva ziceri memorabile din scrierile sale, ce pun în lumină profunzimea gândirii acestui intelectual rasat :

            ”Nu se poate trăi la nesfârșit în ironie ” (”Polemici cordiale”)

            ”Numai cântecele, statuile, cărțile, sunt sau pot fi nemuritoare; fără spirit, fără cultură, nu există eternitate” (”Polemici cordiale”)

            ”Oamenii ne învață să vorbim, iar zeii să tăcem” (”Mitologii subiective”)

            ”Câtă vreme există un singur om care spune adevărul, nu există inchiziție perfectă” (”Apărarea lui Galilei”)

            ”O lume incapabilă de martiri e o lume incapabilă să apere adevărul” (”Apărarea lui Galilei”)

            ”Mizantropul e cel care reproșează oamenilor că sunt ceea ce sunt” (”Caminante”)

            ” Înțelepții hinduși pretind că există patru anotimpuri în viață. Unul pentru a studia și a descoperi lumea, al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Și în sfârșit, al patrulea, în care eliberat de inhibiții și de obsesii devii un fel de călător fără bagaje”. (”Caminante”)

            Paler se autodefinește ca un personaj scindat : ”din ce în ce mai limpede am înțeles că în mine țărâna se întâlnește cu metafizica…celula mea vitală fiind sfâșiată de o tensiune dublă; aduc o senzualitate tulbure până la ispitele de asceză a ideilor” (”Caminante”).

Cu alte cuvinte, este ”raisoneurul” proprie-i sale opere. O mărturisire sinceră, nedisimulată, ca o spovedanie, care, pe alocuri capătă accente grave.

            ”Poate că Mexicul nu e așa și l-am văzut astfel numai pentru că eu sunt un personaj scindat. Sau este și m-am apropiat de el tocmai pentru că îmi seamănă atât de mult.

            Mama și tatăl meu erau naturi deosebite. Probabil, eu am luat de la fiecare jumătate și, astfel, am descoperit în mine un ciudat amestec, alcătuit din jumătate noapte și jumătate zi. Pot vorbi liniștit, în cunoștință de cauză, despre ”tristețe însorită” sau despre ”lumină amară”. Pentru mine nu sunt niște paradoxuri. Am o imagine rudimentară despre fericire, dar în cele mai adânci tristeți am găsit și  motive de recunoștință. Am fost, în același timp, zgârcit și generos, gălăgios și tăcut.

            Am declarat că sunt un anticălător și am scris cărți de călătorie. N-am avut nimic complet, dar am fost ferit de sărăcia totală. Unora le-am putut părea un om cu voință, dar numai eu știu câte hotărâri am amânat pentru alte scadențe; până ce am reușit să le uit. Am iubit, dar tocmai înlăuntrul iubirilor mele m-am lovit de singurătate. N-am știut niciodată să renunț și, pe de altă parte, nu m-am priceput să îndrăznesc fără să fiu impulsiv. Am visat excesul și am trăit măsurat. Iată ce e echilibrul meu. Mă frământă vinovățiile, dar niciodată n-am fost în stare să le detest până la capăt. Și cunosc bine motivele pentru care am fost singur, ca și pe cele pentru care am avut nevoie de dragoste și de prietenie. Cine citește atent ceea ce scriu va observa că nici măcar n-am mințit, încercând să par altceva decât ce sunt. Cum s-ar zice, am trăit mereu la o răscruce. Și chiar în cărțile mele am făcut același lucru. Am privit în același timp spre poezie și spre proză. N-am fost niciodată capabil de opțiuni limpezi.

            E, bineînțeles inconfortabil să trăiești astfel, dar n-am ce face. Nu mă pot vedea pe un singur taler al balanței. Și dacă trebuie să-mi reproșez o vină, știu de unde vine reproșul.

            De la cealaltă jumătate a mea” (”Caminante. Jurnal (și contrajurnal) mexican”).

(sursa: Biblioteca Municipală Octavian Paler - Făgăraș)