Lumea între darul lui Dumnezeu şi alternativă afaceristă. Vindecarea prin etosul satului românesc

            „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute” (Crezul). Simbolul de credinţă creştin şi ortodox decalară apodictic originea lumii în Dumnezeu. Nu că lumea e Dumnezeu. Lumea are altă substanţă decât dumnezeirea. Asta nu înseamnă că lumea este mai puţin reală. Ontologia universului e de altă substanţă decât Ontologia tri-personală divină. E vorba aici de distincţia dintre creat şi necreat.

„Dar acest lucru înseamnă, în primul rând, să facem o distincţie. Raţiunile divine din sânul Sfintei Treimi, care sunt în acelaşi timp modele eterne, dar şi energii dumnezeieşti necreate, nu sunt ele însele fiinţa lui Dumnezeu; ele sunt chiar despărţite de această fiinţă prin voinţa divină. În acest fel, raţiunile preexistente lucrurilor, la care ne referim, purtate de către Logosul divin, a doua Persoană din Treime, nu determină prin simpla lor existenţă apariţia făpturii, respectiv a fiinţei create. Ca atare, pe de-o parte, se exclude orice interpretare panteistă, iar, pe de altă parte, nu se poate vorbi nici despre o realitate autonomă între Dumnezeu şi făpturi” (Moldovan, 1993, p. 128). Lumea pre-există energetic în Dumnezeu, nu substanţial.

Starea paradisiacă a omului a fost magistral surprinsă de poetul poemelor luminii: „Vino să şedem subt pom./ Deasupra-i încă veac ceresc./ În vântul adevărului,/ în marea umbr-a mărului,/ vreau părul să ţi-l despletesc/ să fluture ca-n vis/ către hotarul pământesc.// Ce grai în sânge am închis?/ Vino să şedem subt pom,/ unde ceasul fără vină/ cu şarpele se joacă-n doi./ Tu eşti om, eu sunt om./ Ce grea e pentru noi/ osânda de a sta-n lumină!” (Lucian Blaga, în volumul Cântecul focului).

            Furat de plenitudinea plenipotenţei omul a muşcat nada întinsă de cel viclean şi invidios. Sau, mai bine zis, omul a căzut în capcana proprie-i imaturităţi. De atunci încoace, istoria umanităţii s-a scris pe sângele vărsat de invidia lui Cain pe fratele său Abel, uciderea de frate fiind consecinţa ultimă a (de)căderii. Uciderea de om ca chip al Chipului ( cf. Coloseni 1, 15)  echivalează cu uciderea lui Dumnezeu. Constatarea nietzscheană că „Dumnezeu a murit” n-a făcut decât să resusciteze imposibila comă a omenirii care, sub mediatizarea demonică, a stimulat actul Răstignirii. Însă, de data aceasta, altcineva s-a înţepat; diavolul n-a putut vedea de trup dumnezeirea lui Hristos; diavolul e cel mai mare teolog dar, în acelaşi timp, şi cel mai superficial. Cred că la ceva de genul s-a referit şi Petre Ţuţea când a afirmat că „Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nici o diferenţă” (Ţuţea, 2017, p. 101) .

            Decăderea fără speranţă a omului a atins o asemenea cotă a adâncimii întunecate încât, deşi n-a fost destructurat fiinţial, mintea lui a început să-l mintă pierzându-şi simţul clarităţii, dorinţa lui s-a ahtiat după cele din burtă şi cele de sub ea, iar iuţimea voinţei lui s-a reprofilat pe nemulţumirea şi frustrarea că nu poate obţine în viaţă mai multă plăcere decât durere. Sufletul rătăcitor al omului s-a pierdut tot mai tare printre roşcovele porcilor insaţiabili şi iubitori de tină şi în-tinare.

            Fără Dumnezeu a fost însă imposibil să poată trăi. Vorba lui Voltaire: „dacă Dumnezeu n-ar exista ar trebui inventat”. În afara Raiului omul a experimentat depărtarea de sursa divină a vieţii şi a fost lăsat, parţial, pe seama lui însuşi. Dacă lepădarea omului de Dumnezeu a vizat totalitatea aspectelor vieţii, „lepădarea lui Dumnezeu” de om a fost una parţială, cam aşa cum un tată se îndepărtează puţin de copilul lui pentru a-l motiva să vină spre el. A învăţa să mergi pe calea lui Dumnezeu e puţin riscant, însă nu poţi preţui îmbrăţişarea Tatălui dacă te ţine tot timpul în braţe şi nu lasă câteodată piciorul tău să aleagă piatra ori ţepuşa. Pentru că pedagogia divină este una iubirii nu a manipulării.

            Astfel, la acest pas al (pre)istoriei omenirii, lumea a devenit ostilă omului devenit ostil lui Dumnezeu. Silogismul este simplu: din premisele 1. Dumnezeu a făcut lumea şi 2. Omul este ostil lui Dumnezeu, rezultă concluzia că Omul este ostil lumii.

Şchiopătând, omul a început să meargă spre Dumnezeu orbecăind printre făpturile lumeşti. Conform concepţiei animiste a început să însufleţească şi să îndumnezeiască totul. Din tot ce-i producea frică a făcut un dumnezeu: din apă, din cutremur, din fulger, din foc, din pământ …. Cum zice psalmistul: „…lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea. Urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor” (Psalmul 134). Pe acelaşi principiu al fricii şi supravieţuirii au divinizat chiar şi animalele ajungând să se închine ursului sau leului, şerpilor, păsărilor şi viţeilor. Religia primitivă a totemismului a încadrat şi ea efortul umanităţii de a se pune cumva bine cu forţa divinităţii asimilată confuz, panteistic, cu tot ceea ce depăşea posibilităţile fizice şi de înţelegere ale omului.              

            A venit apoi Platon cu lumea ideilor veşnice. Aceste idei au căzut în timp şi în spaţiu şi au îmbrăcat diferite forme fizice şi trupuri. Scopul ideilor întrupate nu este altul decât să se elibereze de materie şi să se întoarcă în infinitatea Ideii primare. Concluzia: trupul este închisoare pentru suflet, pentru idee. Materia este rea şi eliberarea de ea este singurul ţel. Cu cât mai repede se întâmplă acest lucru, cu atât mai bine. Pentru această existenţă eternă a Ideii, Platon a fost pictat în unele lăcaşuri de cult ortodoxe la intrare. Pentru intuiţia veşniciei. Animismul şi totemismul şi nu numai aceste concepţii au fost depăşite substanţial de concepţia filosofică a Ideii.

Socrate a făcut un pas şi mai departe şi, aşa cum se spune, a coborât filosofia pe pământ. Şi nu numai pe pământ, ci a coborât-o până în adâncurile sufleteşti şi inconştiente ale omului. Deşi conceptul de inconştient nu era cunoscut pe vremea lui Socrate, atunci când a rostit sentenţios „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” a orientat întreaga filozofie de la raportarea externă la lume şi la religie la preocuparea de abisul complex al potenţialităţilor umane. În fond, Socrate a şi fost condamnat de cei 500 de judecători atenieni pentru blasfemie adusă zeilor.

Suprema orientare către lume şi umanitate a fost adusă de creştinism. Hristos S-a făcut om şi a venit pe pământ „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (Crezul). El e Stăpânul universului şi lucrurile lumii ascultă de El. Umblă pe ape şi preface apa în vin. Vindecă orbi din naştere şi înmulţeşte grâul şi pâinile. Blestemă smochinul fără roade şi acesta se usucă. La Naşterea Lui, la Moartea Lui pe Cruce ca şi la Învierea lui participă tot universul pentru că El este Cel prin Care toate s-au făcut şi „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Hristos Domnul a luat înfăţişare omenească şi S-a stabilit într-un loc pe Terra, în Ţara Sfântă, unde a propovăduit învăţătura creştină acum aproape 2000 de ani. Premisele creştine ale geocentrismului au fost precizate.

Biserica în calitatea ei dublă divino-umană, Trup al lui Hristos şi instituţie perceptibilă administrativ, a preţuit atât de mult mântuirea lumii prin Hristos Dumnezeu încât a întemeiat o întreagă ierarhie a împărtăşirii harului divin şi mântuitor (Lafont, 2003, p. 97). Ierarhia dionisiană a coborât lucrarea harului dumnezeiesc şi îndumnezeitor de la Sfânta Treime prin cetele îngereşti şi rânduielile omeneşti de slujire până la ultima cuantă din universul atins integral de lucrarea mântuitoare a Făcătorului coborât la făptură. Aşadar, dacă Dumnezeu a ales pământul ca loc al desfăşurării activităţii mântuitoare rezultă că pământul se găseşte în centrul universului.

Însă atunci când polonezul Copernic şi italianul Galileo Galilei au spus altceva, anume că nu pământul se află în centrul universului, ci soarele, o anumită Weltanschauung a fost zguduită din temelii. Preţul a fost plătit şi revoluţia ştiinţifică tocmai începea să producă valuri din ce în ce mai serioase.

Omul a început să devină ceea ce Renaşterea a declarat despre el, anume că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Odată cu heliocentrismul venea la pachet şi antropocentrismul. Destranscendentalizarea şi-a făcut loc tot mai adânc în viaţa omului care încerca să se elibereze cumva de un medievalism ierarhic prea abrupt pentru gusturile lui în schimbare. Omul a început să reocupe locul central în tabloul existenţial cum de fapt s-a mai întâmplat odată în lumea greco-romană. O evoluţie cu iz de regresie care a sporit considerabil conştientizarea de sine a omului într-o tot mai sporită dorinţă de explorare tehnico-ştiinţifică.

Iluminismul a reiterat apoi invincibil rolul descoperirilor ştiinţifice care au fixat şi mai adânc ştiinţa şi antropocentrismul în uterul vieţii. Con-ştiinţa de sine a omului a crescut şi oportunitatea de autocercetare, fapt ce a adus freudismul în centrul preocupărilor culturale ale timpului. Cele două instincte bazale – erotismul şi agresivitatea – au devenit dintr-o dată cele două lentile de contact ale omului cu o lume tot mai sofisticată şi gata să-şi ofere plăcerile unor tot mai complexe modalităţi de solicitare tehnică a lor.

Până la reconfigurarea lumii ca spaţii etnice şi până la redefinirea omului ca şi comunitate naţională n-a mai fost decât un pas. Individualismul comunitar s-a coagulat în structurile puternice ale identităţii naţionale, creându-se astfel cadrul de manifestare a revendicărilor de spaţiu, cultură şi spiritualitate identitară. Cu această ocazie creştinismul şi ortodoxia, mai ales în estul Europei, au devenit părţi tot mai intrinseci ale unui naţionalism justificat religios ( Codrescu, 2013, p. 108 - 120). Din nefericire, e posibil ca ideologia să fi jucat un rol puternic chiar dacă insidios în toată această reaşezare a lucrurilor.

În sfârşit, secolul XX a apărut ca o cunună de dezvoltare umană şi ştiinţifică şi a tras ultimele concluzii ale morţii nietzscheiene a lui Dumnezeu în istorie omul rămânând pe seama lui însuşi pe traseul autodefinirii şi autoîmplinirii de sine după un sens al vieţii construit autonom. Omul doreşte acum tot mai multă plăcere şi evită cât mai mult durerea. Lumea tot mai ruptă ideologic de Dumnezeu devine apanajul unor instrumente ştiinţifice din ce în ce mai performante în obţinerea afaceristă a confortului şi plăcerii. Identitatea naţională zguduită de o supradimensionare a interesului pentru nevoile minorităţilor comunitare a fost dublată de impunerea agresivă a beneficiilor unei „open minded society”. Pe fondul degringoladei valorice şi al reconfigurării principiilor vieţii, în anumite părţi ale lumii, religia  a devenit instrument ideologic al antiumanismului. Fără a avea acces la resorturile de profunzime ale maselor religia se transformă în astfel de cazuri în constrângere exterioară şi punitivă. În spaţii mai restrânse, iubirea ca factor unificator al omenirii indiferent de rasă şi naţiune, a fost confiscată confesional şi revărsată în filantropii subvenţionate suprastatal.

Astfel, noului umanism al epocii moderne îi răspunde antiumanismul postmodern. Restricţionat şi îngustat naţionalist, religios şi revanşard, universul existenţial actual îşi caută scăparea în ecumenisme subvenţionate global şi care favorizează aglomerările democratice şi nu comunităţile rezonante. Şi, cu atât mai puţin, comuniunea între oameni.

„Ţăranii formează o comunitate şi orăşenii o societate. Comunitatea e de natură organică şi societatea oraşului e de natură construită. Orăşenii sunt juxtapuşi, cum sunt cartofii în sac, în timp ce sătenii stau în sat prin reguli de comportare, convieţuire, prin asigurarea sănătăţii şi echilibrului mediului ambiant. Obştea ţărănească creează doar moravuri rurale, dar nu creează norme pentru o societate ca cea modernă” (Ţuţea, 2017, p. 107).

Satul românesc

Spaţiul, timpul şi cauzalitatea spirituală aşa cum încă mai sunt înţelese în satul nostru românesc, definesc percepţia pe care românul autentic o are asupra relaţiei pe care lumea o are cu Dumnezeu şi cu el însuşi. 

Probabil că la întrebarea legată de spiritul autentic, direct, al comuniunii, satul românesc încă ar mai putea răspunde ceva. Nu ştiu însă pentru cât timp de aici înainte. Ochiul diabolic al banului a pătruns şi aici. Ceea ce n-a distrus colectivizarea a rămas la latitudinea unei democraţii de import. Subvenţiile agricole şi zootehnice de care ţăranii ţărani nu beneficiază, mai lasă o anumită zonă de confort copiilor şi nepoţilor care, finanţaţi european, încă se cred în descendenţa relaţiei pe care părinţii şi bunicii lor au avut-o cu pământul strămoşesc.

Economia agrară a schimbat profund structura de comunicare între oamenii satului. Ropotul cailor se aude tot mai rar printre duduitul tractoarelor. Viteza redusă şi deschiderea spre comunicare a construcţiei căruţei îi făcea pe oameni să vorbească unii cu alţii când se întâlneau. Era un răgaz care astăzi e înlocuit de eficienţa cailor putere al unui John Deer în care cântă muzica şi se ascultă ştiri. Ce să mai afli în contact direct cu oamenii când poţi asculta informaţii în fiecare minut şi care depăşesc incomensurabil aria de acoperire a radioşanţului. Între pământ şi ochi nu mai e nici o legătură. Nici între praful gliei şi talpa piciorului. Sudoarea, în cazul în care mai poate străbate prin stratul gros de unguent antiperspirant, şi lacrima de durere ori de recunoştinţă nu mai întâlnesc atât de des glia străbună. Cu pixul în mână şi pe hârtie pământul strămoşesc este arendat din două mişcări cu tot cu lacrimile şi dragostele bunicilor noştri. Uneori glia mai trimite câte un semnal prin vreo potcoavă veche şi ruginită. Copacii şi pomii pe care străbunicii noştri i-au sădit ca să marcheze marginea locului sunt astăzi dezrădăcinaţi odată cu semnificaţia lor simbolică de borne naturale şi roditoare pentru vecini. Pământul începe a mirosi tot mai tare a ulei de motor. Cărările făcute iarna între casele sătenilor şi-au pierdut şi ele sensul pentru că nici iernile nu mai sunt ca odinioară, nici oamenii nu mai percep lucrurile ca atunci. Peste toate, nici ţărani nu mai prea sunt. Multe case sunt goale şi scoase la vânzare şi unele se mai şi cumpără de câte vreun orăşean sau potentat care îşi doreşte o linişte centrată în jurul lui şi al familiei lui.

Spaţiul mioritic îşi pierde rezonanţa cu ritmul vieţii omeneşti. Dumbrăvile, miriştile şi fânaţele sunt acum doar surse de venit şi nu mai împărtăşesc nimic din magia iubirii pe care odată o adăposteau cu tot misterul ei. „Când îmi vine dor de mers,/ Mă duc pe deal ca pe şes./ Când îmi vine dor de ducă,/ Mă duc pe deal ca pe luncă” (Tudor, 2005, p. 136). În fond, progresul tehnic nu deranjează pe nimeni. Până la urmă viaţa merge înainte şi omul şi-o uşurează cum înţelege el să o facă. Problemele şi dificultăţile încep de când, odată cu veniturile crescânde ale noilor „ţărani”, se pierd valori interpersonale directe cum ar fi: comunicarea directă între oameni, comuniunea creată prin emoţii transmise direct şi nu prin interfeţe, timpul de calitate al relaţiilor interumane care era favorizat de lucrul direct cu pământul şi natura.            

Resuscitările folclorice pe care anumite persoane le întreprind pentru aducerea în lumina post-modernismului a obiceiurilor şi rânduielilor populare, echivalează cu evidenţierea unor ritualuri de demult apuse şi care pentru omul recent au impactul emoţional pe care îl are pentru un copil de doisprezece ani descoperirea unei potcoave în grădina bunicilor. Ritualul fără conţinut existenţial, deşi nu este lipsit de o anumită valoare, poate stârni în omul modern un fel de curiozitate muzeistică, admirativă, însă fără dorinţa expresă de a trăi la fel. În cazul de faţă, formalismul bate experienţialismul. Adică, poate că oamenii îşi doresc să vadă în cadrul unui Maial ritualul nunţii aşa cum se desfăşura ea odinioară, însă nu ar mai alege ca ei înşişi să se căsătorească în cadrul unui asemenea ritual.

Pentru mine satul înseamnă:

● locul şi timpul în care eu trăiesc fericit împreună cu soţia, copiii şi comunitatea pe care o păstoresc. Nu că n-ar fi şi aspecte de îmbunătăţit. Totuşi, în sat, impactul emoţional puternic al provocărilor este mai lesne absorbit de dealurile şi văile lui, de apa care trece prin mijlocul lui.

● locul şi timpul unde copiii mei trăiesc şi cresc liberi fără să trebuiască să ies eu cu ei la joacă de frică să nu păţească ceva.

● locul şi timpul în care oamenii se salută între ei cu „Doamne ajută!”

● locul şi timpul unde istoria şi civilizaţia satului se sărută cel mai intens cu veşnicia.

● locul şi timpul în care iarna şi primăvara trăiesc cel mai profund Întâlnirea Liturghiei universale cu  Obiceiul sau, cum ar spune Ernest Bernea, cu Rânduiala.

● locul şi timpul în care omul mai crede că „dăruind vei dobândi”.

● locul şi timpul în care pe lângă Troiţe se mai pun toamna mere, nuci şi struguri.

● locul şi timpul care se sfinţesc cu prilejul Praznicelor Împărăteşti.

● locul şi timpul în care măcar de Crăciun şi de Paşti, când lumea mai coace pâine şi cozonaci, românul mai însemnează cruciş pâinea înainte de a o tăia sau frânge celor din jurul mesei.

● locul şi timpul în care sunt cel mai mult eu însumi, ferit fiind de o civilizaţie prea agresivă uneori şi care preferă un zâmbet fals unei asprimi realiste dar condescendente.

Pentru mine şi din mine, două lucruri nu vor dispărea niciodată: satul şi Biserica din mijlocul lui. 

Bibliografie:

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
2. CODRESCU, Răzvan, (2013). Eminescu şi credinţa, Bucureşti: Editura Lumea Credinţei.
3. GHISLAIN, Lafont, (2003). O istorie teologică a Bisericii, Sibiu: Editura Deisis.
4. TUDOR, Ioan, (2005). Toderiţa, vatră a sufletului românesc, Braşov: Editura Sigma.
5. ŢUŢEA, Petre, (2017). 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti: Editura Humanitas.