Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul!

"Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacov 5, 16)

Dacă ne luăm viața în serios, dacă reflectând asupra faptelor noastre simțim apăsarea mustrării de conștiință, vom căuta toate mijloacele de a ne curăți și de a ne ridica din căderea în care ne aflăm, punând iar și iar început bun. Vom căuta oamenii și contextul care să ne ajute. Sunt oameni în preajma cărora căpătăm un sentiment de siguranță, de căldură, în fața cărora simțim că ne putem deschide sufletește. Uneori acești oameni sunt niște necunoscuți scoși în drumul vieții noastre de pronia dumnezeiască într-un context oarecare, de exemplu într-o călătorie cu un mijloc de transport în comun. Ne nimerim câteodată lângă cineva și nici nu mai știm cum începe firul conversației, dar ajungem să facem sincere și adânci mărturisiri ale unor stări și fapte, simțind din partea celuilalt empatie și dragoste frățească. Se poate și invers, să fim noi cei care oferă atmosfera sufletească propice ca persoana de lângă noi să se descarce de neliniști, frici, păcate. Alteori căutăm un prieten bun sau o rudă apropiată pentru o discuție de la suflet la suflet, în care să cerem sfat și ajutor, sau măcar un pic de compătimire pentru situațiile delicate de viață prin care trecem. Nu de puține ori ne îndreptăm cu speranță și încredere în a ne descărca sufletul în fața unui părinte sau părinte călugăr, ori a unei măicuțe din mănăstire.

"Cine vine în ajutorul semenului cu vorba sau cu fapta, împlineşte poruncile lui Dumnezeu. Dacă aproapele este în nevoie, ajutaţi-l, mângâiaţi-l, rugaţi-vă pentru el cu zdrobire de inimă, şi Domnul va auzi rugăciunile voastre şi-l va ierta şi-l va milui. Pentru aceasta am fost creaţi, ca să împărţim şi altora din ale noastre pe cât ne stă în putinţă." - Jean-Claude Larchet, Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos, Editura Sophia, 2016

Sunt și circumstanțe în care căutăm răspunsuri și ajutor într-o terapie de tip psihologic. Odată cu mărturisirea, cu verbalizarea balastului interior, ne înmuiem sufletește și ne înseninăm deopotrivă, luând putere de a continua lupta cu viața cu fruntea sus. Se spune adeseori că greșeala recunoscută este pe jumătate iertată, iar zicala din popor este confirmată și de Psihologie. Astfel, psihologul Daniela Dragne explică: "... acest lucru se întâmplă pentru că în momentul rcunoaşterii şi asumării greşelii se nasc anumite emoţii şi sentimente în cel care ascultă. Toate acestea conduc la milă şi iertare. Chiar dacă din punct de vedere cognitiv ceilalţi nu uită uşor, emoţiile şi sentimentele au o putere mai mare, deschizând uşa spre iertare. Sunt situaţii în care cel care ascultă a avut o experienţă similară. Pe de altă parte, recunoaşterea unei greşeli ţine şi de încrederea pe care ceilalţi o dezvoltă, atunci când văd că cei din faţa lor sunt sinceri chiar şi atunci când vine vorba despre o eroare pe care au comis-o. Oamenii au nevoie de încredere unii în ceilalţi. Recunoaşterea unei greşeli dezvoltă sentimentul de încredere în persoana care a greşit, iertarea fiind mult mai uşor de oferit” – sursa.

Mărturisirea/recunoașterea greșelilor sau a păcatelor are în primul rând temei biblic, iar în Sfânta Scriptură se pune mare preţ și pe rugăciunea unora pentru alţii ca rod al punerii în practică a Poruncii celei mari a Iubirii, iubirea și iertarea față de aproapele. Astfel, mânați de dragoste și de milă față de cel care a greșit și a recunoscut acest lucru, ne rugăm împreună pentru iertare. „Iartă-mă, frate, și Dumnezeu să ne ierte” rostim fiecare la Vecernia Iertării, rânduită de tipicul bisericesc în seara de dinaintea începerii Postului Mare. Citatul biblic: "Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacov 5, 16) – ne confirmă folosul discuțiilor cu conținut duhovnicesc, cu condiția ca ținta noastră să fie pocăința, iar mintea noastră să fie orientată spre cele sfinte, chiar dacă ne aflăm atunci în afara cadrului bisericesc. Așadar, lepădând rușinea de a mărturisi păcatele pe care le-am făcut, ne deschidem sufletește și pornim împreună cu cel de lângă noi într-o alianță a rugăciunii către Dumnezeu, spre dobândirea iertării.

"Rugăciunea, metania, milostenia atrag mila lui Dumnezeu. Nici un păcat nu poate birui mila lui Dumnezeu. Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situație grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar și un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea." - Ieromonah Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004

În primul și în cel mai rodnic mod, îndemnul Sfântului Apostol Iacov: "Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele...", este pus în practică la Taina Spovedaniei, dar nu exclude ceea ce numim a ne confesa, a dezvălui păcatele și patimile noastre și față de aproapele. Câteodată, procedând astfel, parcurgem o etapă pregătitoare, care ușurează calea către participarea la Taina Sfintei Spovedanii. Ambele modalități de a ne descărca prea-plinul sufletesc aduc mângâiere și împăcare, cu următoarea diferență majoră: Cei de lângă noi au doar puterea de a ierta răul pe care l-am pricinuit în mod direct sau indirect asupra lor și se pot ruga împreună cu noi pentru iertare de la Dumnezeu. Puterea de a dezlega de păcate și de urmările păcatelor o are numai Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care a dat această putere şi Apostolilor Săi (Ioan 20, 21-23), iar prin aceştia, episcopilor şi preoților, prin puterea Duhului Sfânt: "Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer. Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 20)

Iată ce zice Sf. Ioan Gură de Aur despre puterea de a dezlega, încredinţată preoţilor: «Locuitori ai pământului şi ducându-şi viaţa pe el, preoţii au fost cinstiţi cu încrederea de a administra cele cereşti; ei au primit puterea pe care Dumnezeu nici îngerilor şi nici Arhanghelilor n-a dat-o. Acestora nu li s-a spus: Câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi câte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri. Stăpânitorii pământului au puterea de a lega, dar numai trupurile. Lanţul, însă, pe care Dumnezeu l-a dat preoţilor atinge sufletul şi e lung până la ceruri. Cele ce fac preoţii aici jos, Dumnezeu le întăreşte sus şi Stăpânul aprobă hotărârea servilor Săi. Ce altceva le-a dat decât puterea cerească? „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 23). Ce autoritate ar putea fi mai mare decât aceasta: „Tată a dat Fiului toată judecuta" (Ioan 5, 22). Iar eu văd că toată această putere a fost dată preoţilor de către Fiul» (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre preoţie, 3, 5, Migne, P. G., XLVIII, col. 643; vezi şi Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 59.)

Părintele Ilie Cleopa explică puterea mare a rugăciunii pentru aproapele, ca mijlocire a dobândire a iertării de la Dumnezeu, chiar și pentru cei adormiți în dreapta credință, care nu s-au pocăit în timpul vieții: "Dacă n-ar avea niciun folos rugăciunea unora pentru alţii, atunci nici marele Apostol Pavel n-ar fi trebuit să îndemne la rugăciune pe ucenicul său Timotei spre un lucru ca acesta, scriindu-i: „Deci rogu-te, mai întâi de toate, să faci cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii”(I Timotei 2, 1). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea dreptului, care se face” (5, 16). Sfântul Apostol Pavel cere să se facă rugăciune şi pentru el (Efeseni 6, 19). Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, precum şi rugăciunile Bisericii şi Jertfa Euharistică sunt de ajuns şi pentru mântuirea celor ce nu şi-au făcut în viaţa aceasta canonul pocăinţei, dar au murit totuşi în dreapta credinţă." (Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 263)

Dumnezeu, în marea Sa milostivire, a lăsat omului nenumărate șanse și mijloace de a se mântui, numai să vrea.

"Viața duhovnicească nu are trebuință de ani. Într-o secundă cineva se poate muta din iad în rai, dacă se pocăiește. Omul este schimbător. Se poate face înger, dar se poate face și diavol. Măi, măi, măi, ce putere are pocăința! Absoarbe harul dumnezeiesc. Un gând smerit să-și aducă omul în minte și s-a mântuit. Un gând de mândrie să-și aducă și s-a dus, s-a pierdut, dacă nu se pocăiește și îl află moartea așa. Desigur, gândul smerit trebuie să fie însoțit și de suspinul lăuntric, de zdrobirea lăuntrică. Dacă greșesc și mă pocăiesc, sunt iertat în aceeași clipă." – Sfântul Paisie Aghioritul

(Notă – Sfântul Paisie a rămas toată viața sa călugăr, nedorind a primi Taina Preoției, pe care o considera o responsabilitate duhovnicească prea mare. Deși nu era hirotonit preot și prin urmare nu putea să dea dezlegare de păcate, totuși la părintele Paisie veneau mii de pelerini care își mărturiseau păcatele și primeau sfaturi. Unii dintre aceștia erau îndrumați ulterior de Sfântul Paisie pentru dezlegare la un preot duhovnic din cadrul mânăstirii de care aparținea, nemaifiind astfel nevoie să repete păcatele deja mărturisite față de sfinția sa.)

Stareţul Ilarion de la Optina, adresându-se monahilor, face un îndemn pe care ni-l putem însuși noi toți: "Dacă în timpul zilei se întâmplă să săvârşeşti un păcat, poartă de grijă ca seara să-l mărturiseşti. După masa de seară du-te la părintele tău duhovnicesc, închină-te înaintea lui ca şi cum ar fi însuşi Hristos, cazi în genunchi, arată-i starea sufletului tău, aşa cum a fost de-a lungul zilei care a trecut, cercetându-te în toate câte ai făcut cu fapta sau cuvântul. Poate ai săvârşit ceva împotriva conştiinţei, sau poate ai amărât pe cineva, sau te-ai supărat pe aproapele tău, sau ai cârtit, sau l-ai judecat? Străduieşte-te să-ţi aminteşti până şi cele mai neînsemnate gânduri care-ţi pătează conştiinţa. Dacă crezi că nu vei reuşi să ţi le aminteşti pe toate în faţa duhovnicului, notează toate câte le ai de mărturisit. După o astfel de spovedanie amănunţită, primind dezlegare de la însuşi Dumnezeu şi săru­tând icoana şi Crucea, închină-te înaintea părintelui tău duhovnic cu meta­nie până la pământ şi du-te în tăcere în chilia ta, mulţumind din inimă lui Dumnezeu că te-a învrednicit să te spovedeşti şi să-ţi linişteşti conştiinţa. Atunci când nu te poţi spovedi la părintele duhovnic, poţi, la nevoie, să te mărturiseşti unui frate din mănăstire sau unui om apropiat ţie, care are o via­ţă bineplăcută lui Dumnezeu şi discernământ duhovnicesc. Poţi să-i faci cu­noscut ceea ce-ţi tulbură conştiinţa şi să-i ceri rugăciunile şi binecuvântarea. Iar dacă nici pe unul ca acesta nu-l afli prin apropiere, atunci, după ce vei che­ma martor un înger sau un arhanghel, mărturiseşte-te lui Dumnezeu cu la­crimi, lovindu-ţi pieptul, cu frângere de inimă şi smerenie, învinovăţindu-te numai pe tine. Dacă ai mustrări de conştiinţă, supune-te singur unei pedep­se şi îndeplineşte acest canon până când vei avea posibilitatea să te mărturi­seşti părintelui duhovnic. - Sursa

Câteodată ne întrebăm în cât timp ne iartă Dumnezeu păcatele, mai ales când conștientizăm că greșim permanent, în timp ce la Taina Spovedaniei ajungem doar din când în când. Ne explică Maica Siluana Vlad: "Cât despre în cât timp ne iartă Dumnezeu păcatele pot să-ți spun că ni le iartă chiar în clipa în care ne cerem iertare, dacă îndeplinim condițiile necesare și anume:

1. Să conștientizăm că fapta, cuvântul sau gândul pentru care ne cerem iertare este păcat, adică ne-a despărțit de Dumnezeu și de scopul existenței noastre: viața fericită în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele.

2. Să ne dăm seama că puterea sufletească pe care am folosit-o pentru a face păcatul e bolnavă, că ea ne era dată ca să facem cele plăcute lui Dumnezeu și aducătoare de bucurie pentru noi.

3. Să urâm plăcerea trecătoare prin care ne momește vrăjmașul pentru a ne despărți de Bucuria pe care ne-o dăruiește Dumnezeu.

4. Să iertăm toate tuturor celor care ne-au greșit nouă. Aceasta este cerința de bază. Domnul spune limpede: iertați și vi se va ierta! De ce Își condiționează astfel iertarea? Pentru că ținerea de minte a răului înseamnă ținerea răului în mintea noastră care, în felul acesta, nu mai poate primi Bucuria sfântă, nu are „în ce s-o pună”! Chiar dacă ar fi ceva locușor, imediat se strică bucuria în contact cu necurăția din noi. Nu? Ia pune puțină apă proaspătă într-un pahar aproape plin cu apă stricată și vezi dacă o poți bea! Așadar, nu Domnul are nevoie de timp pentru a ne dărui iertarea care ne readuce bucuria în suflet, ci noi avem nevoie de timp pentru a ne curăți mintea și inima de zgura rivalității și a egoismului, de mocirla ținerii de minte a răului și a nevoii de răzbunare... Cei care iartă degrabă, degrabă simt iertarea Domnului și bucuria Lui! Cei care se împotrivesc și țin minte răul ce li s-a făcut se chinuiesc mult și îi chinuiesc și pe cei din jur.

Așadar, pentru a simți bucuria și pacea pe care ni le aduc iertarea păcatelor și greșelilor noastre, e nevoie să ne spovedim neîncetat. Nu des, ci neîncetat. Așa cum respirăm. Această spovedanie permanentă are două dimensiuni:- Prima este aceea prin care, imediat ce greșim, Îi arătăm Domnului neputința noastră și-I cerem ajutorul și iertarea. Această permanentă arătare și vorbire cu Domnul ne va curăța mintea și inima de greșeli și se va aduna în cuvinte clare prin care vom desemna răul izvorât din inima noastră, nu din cea a aproapelui.
- Cea de a doua dimensiune este aceea prin care ne ducem păcatele, acum cunoscute și legate prin cuvânt, la picioarele Domnului în Sfânta Taină a Spovedaniei ca să le ridice de la noi. Și Domnul le ridică cu harul care coboară prin rugăciunile și cuvintele de dezlegare dăruite de El părintelui nostru duhovnic. Și noi devenim curați și liberi. Și plecăm hotărâți ca mai degrabă să murim decât să mai facem păcatele mărturisite, pe care le urâm. Și dacă iarăși le vom face, va fi pentru că am căzut și nu pentru că am voit să alunecăm pentru plăcere! Și iarăși ne vom ridica și dacă iarăși vom cădea, iarăși ne vom ridica, pentru că mult milostiv este Domnul și iubitor de oameni. Și încă ceva foarte important: când ne spovedim nu e nevoie să spunem multe amănunte, pentru că acestea au mai ales rolul de a ne pune pe noi înșine într-o lumină favorabilă și pe ceilalți în una mai puțin favorabilă... E un gând viclean acolo. Să avem încredere în Dumnezeu, prezent și lucrător în Taină, că pe toate le știe și le înțelege, și că nu așteaptă de la noi informații despre cele întâmplate, ci voința noastră de a ne elibera de răul pe care l-am făcut sau gândit și că vom îndrăzni să gustăm, să vedem și să mărturisim cu bucurie că bun este Domnul!" - sursa 

Toţi trebuie să ne mărturisim, chiar şi aceia cărora ni se pare că nu greşim şi nu păcătuim cu nimic. Aşa ne învaţă Sf. Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El credincios este şi drept ca să ne ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (I Ioan 1, 8-9).