Aserţiuni asupra Culturii Naţionale - Eminescu şi credinţa

Întru ziua de 15 ianuarie a fiecărui an, toată suflarea românească se lasă încercată de cele mai alese sentimente de recunoÅŸtinţă ÅŸi admiraÅ£ie faţă de amploarea spirituală a culturii noastre naÅ£ionale ÅŸi faţă de personalitatea de geniu care patronează acest moment de sărbătoare românească de pretutindeni. Românii de peste tot, de la cea mai puÅ£in dotată instituÅ£ie de învăţământ ÅŸi nu numai ÅŸi până la fraÅ£ii noÅŸtri răşchiraÅ£i pe cele mai îndepărtate meridiane ale globului, simt în felul lor iradierile de lumină ÅŸi identitate culturală ale zilei. Măcar subconÅŸtient, cred că fiecare român ar putea subsemna la inspirata formulare a filosofului Constantin Noica, după care Mihai Eminescu este omul deplin al culturii româneÅŸti. 

Desigur că aceste formulări reprezintă un ideal care, totuÅŸi, lasă suficient loc ÅŸi rezervelor. Sunt ÅŸi destui oameni care prea îngrijaÅ£i fiind de ziua de mâine, nu participă trup ÅŸi suflet la astfel de festivităţi naÅ£ionale. Pur ÅŸi simplu, nu pot să o facă. DeÅŸi poate că ÅŸi-ar dori să se bucure mai tare de această sărbătoare aurorală a anului calendaristic, mai mult decât câteva crâmpeie interioare de speranţă nu pot simÅ£i. Poate că e suficient ÅŸi atât. Nu mult, dar mult. Mai sunt ÅŸi alÅ£ii care, făcând parte dintr-o zonă a elitismului, nu pot face abstracÅ£ie de anumite înclinaÅ£ii interpretative comandate ÅŸi, astfel, propulsează serial ÅŸi ideologic împrejurarea. Peste toate, nu cred că cineva ar putea să se încadreze cumva în afara oricărei raportări la eveniment.    

Åži pentru că data de 15 ianuarie o datorăm zilei de naÅŸtere a poetului nostru naÅ£ional, purcedem la drum cu evocarea personalităţii acestuia. Poate că mai mult decât orice alt poet ÅŸi om de cultură român, Eminescu a sintetizat în versurile lui conÅ£inutul spiritual ÅŸi de existenţă al poporului român. Nu cred că s-ar putea spune despre altcineva că a scris vreodată o poezie mai apropiată de viersul popular românesc aÅŸa cum a făcut-o Eminescu însuÅŸi.

Încă din copilărie, cărÅ£ile bisericeÅŸti i-au fost cunoscute poetului prin neamurile sale care se călugăriseră ÅŸi pe la care trecea destul de des. Mânăstirea Agafton păstrează în memoria ei spirituală prezenÅ£a ÅŸi duhul răsuflării eminesciene. Mai apoi, pe lângă cărÅ£ile bisericeÅŸti de slujbă, a adunat ÅŸi parcurs numeroase manuscrise ÅŸi scrieri vechi unde se păstra seva culturii populare româneÅŸti pe care a sorbit-o cu nesaÅ£ ÅŸi a făcut-o parte din sinele său scriitoricesc. Sigur că ÅŸi cultura europeană ÅŸi universală s-a constituit într-un rezervor imens de informare ÅŸi inspiraÅ£ie, însă, fără valorificarea fondului românesc de cultură, Eminescu nu ar fi fost acel Eminescu pe care îl ÅŸtim noi. În orice caz, n-ar fi reprezentat personalitatea umbrelă sub care cultura română vremuieÅŸte. Prin Eminescu, cum ar zice Noica, cultura naÅ£ională minoră a devenit cultură naÅ£ională majoră.

Întâlnirea în Eminescu a doinei, cântecului, dorului ÅŸi a horei româneÅŸti cu cele mai în vogă idei europene ÅŸi universale ale momentului, a făcut ca creaÅ£ia lui să fie una integratoare în cel mai personal mod cu putinţă. Fără confuzii ÅŸi compromisuri. Ca să luăm numai două exemple, poezia Doină stă mărturie de nezdruncinat în sensul naÅ£ional (nu naÅ£ionalist cum poftesc unii mai „ecumenici” în gândire) ca ÅŸi, de cealaltă parte, poezia Glossă  de a cărei coloratură antică ÅŸi stoică nu se poate face abstracÅ£ie.

În fond, recursul repetat la Antichitatea greco-latină îl propulsează pe poet în dimensiunea fondatoare a Europei înseÅŸi (Pop, 2016, p. 175). Acest lucru s-a întâmplat cel puÅ£in într-o primă fază a creaÅ£iei eminesciene, apoi însă, „vârsta de aur” a românilor s-a mutat în Evul Mediu românesc, perioadă de mare efervescenţă culturală ÅŸi istorică, caracterizată de echilibru ÅŸi armonizare cu valorile europene.

GeneraÅ£ia contemporană a epigonilor, cade pe două fronturi în comparaÅ£ie cu realizările de seamă ale înaintaÅŸilor. Astfel, evul de mijloc este exaltat prin creaÅ£iile unora ca Eliade, Bolliac, Vasile Cârlova, Alexandrescu, Bolintineanu, Andrei MureÅŸianu ÅŸi Costache Negruzzi ÅŸi, în acelaÅŸi timp, prin evocarea ÅŸi invocarea unor personalităţi istorice de anvergură europeană cum ar fi Iancu de Hunedoara ÅŸi Matei Corvin în Transilvania, Banat ÅŸi Ungaria, Mircea cel Bătrân ÅŸi Vlad Dracul (Drăgulea) în Å¢ara Românească, Alexandru cel Bun ÅŸi Åžtefan cel Mare în Moldova.

Prin ceea ce au reuÅŸit aceÅŸti mari oameni ai naÅ£iei române atât la nivel politico-istoric, cât ÅŸi privitor la manifestările culturale ÅŸi artistice, românii stau de vorbă ÅŸi se ridică la nivelul celorlalte popoare europene. Românii au ajuns astfel să fie nu numai un popor bine organizat din punct de vedere militar ÅŸi războinic, apărător al CreÅŸtinătăţii, ci „ÅŸi unul dintre cele mai culte din acel ev de mijloc” (Pop, 2016, p. 175 ÅŸi 185). Oricum, în timp ce noi ne luptam cu tătarii, turcii ÅŸi alte popoare migratoare, asemenea unui baraj cu tăvălugul pustiitor al apelor istoriei, Vestul european îÅŸi putea construi la adăpost instituÅ£ii ÅŸi edificii de adâncă semnificaÅ£ie culturală ÅŸi artistică. N-am lăsat turcul ca din Prestolul de la Roma să dea calului ovăz. Faptul acesta îl recunosc ÅŸi străinii. Istoricul ÅŸi scriitorul francez, Jules Michelet, este un exemplu ilustru în acest sens. În plus, ca popor, n-am lăsat deoparte nici din cele ale culturii ÅŸi spiritualităţii: „Poporul român de origine italică este sensibil la culoare. Bisericile, mai ales cele ale valahilor transilvăneni, sunt toate pictate de mâna unor pictori localnici. Păturile lor sunt pictate, ÅŸeile ÅŸi jugurile boilor sunt colorate ÅŸi ele. Lăzile de zestre, elegantele tunici pe care le poartă, prin ornamentele lor, asemănări evidente cu vechile mozaicuri romane. Dansurile lor sunt ÅŸi ele romane, jocurile sunt cele ale Antichităţii. Este un popor elegant, cu elocuÅ£iune uÅŸoară, care vorbeÅŸte minunat” (Jules Michelet, Caietele de la Araci, 2018, p. ).   Dincolo de romantismul prezentării ÅŸi dacă lăsăm deoparte ÅŸi tendinÅ£a occidentalizantă a opticii, rămâne ceva din atmosfera de  duh românesc, aÅŸa cum este el prins în câteva linii de culoare ÅŸi artă. Oricum, Michelet i-a fost contemporan lui Eminescu nu numai temporal, cât ÅŸi spiritual, cel puÅ£in în ceea ce priveÅŸte optica asupra poporul român.

   În această perspectivă temporală, poate că înÅ£elegem odată în plus că dincolo de principiul antitezei romantice între trecutul glorios ÅŸi prezentul epigonic, Eminescu ÅŸi-a iubit neamul până la sânge ÅŸi i-a dorit un viitor pe măsura trecutului: „Ce-Å¢i doresc eu Å£ie, dulce Românie,/ Å¢ara mea de glorii, Å£ara mea de dor,/ La trecutu-Å£i mare, mare viitor!”

Nu insistăm în aceste rânduri asupra interpretărilor ideologizante („naÅ£ionaliste, xenofobe, rasiste ÅŸi antisemite”) ale Doinei eminesciene, mulÅ£umindu-ne să facem doar o trimitere bibliografică unde se arată pe îndelete întregul arsenal nedrept al manipulării propagandistice a poetului nepereche (Pop, 2016, p. 196 – 206).

Procedăm în acest fel tocmai pentru că deÅŸi Eminescu s-a angajat adânc în realitatea socială ÅŸi politică (mai precis, anti-politică) a timpului său, Kairosul a învins Chronosul, Eminescu neputând fi confiscat fără riscuri cultural-filosofice ÅŸi artistice majore, de exegeze reducÅ£ioniste ÅŸi focusate doar pe hiperbolizarea unor aspecte, (duse uneori în direcÅ£ia neiubirii de Å£ară a prestidigitatorilor anti-eminescieni, deci anti-români) a unora care-l folosesc pe poet doar ca pretext politic.

Valoarea scriiturii eminesciene este, însă, în afara cadrului istoric propriu-zis. Dincolo de orice percepÅ£ie comandată de vreun interes sau altul asupra operei eminesciene, câteva versuri din Scrisoarea I ne proiectează în timpurile de început ale omului ÅŸi cosmosului: „Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,/ La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă ÅŸi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimic, deÅŸi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuÅŸi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută ÅŸi nici minte s-o priceapă”.

Mai presus de orice evidenţă este că, cel puÅ£in după mesajul cosmogonic al acestor versuri, Eminescu nu poate fi confiscat reducÅ£ionist în formule naÅ£ionaliste. Nimic de viermuiala muÅŸunoaielor de furnici nu se poate observa aici, viteza de abordare a existenÅ£ei divine ÅŸi cosmice depăşind cu mii de ani lumină preocupările orizontale ale omului închis în gardul îngust al propriului interes pământesc.

Mai departe, surprinzând poetic primul moment al întâlnirii veÅŸniciei cu timpul, poetul continuă: „Dar deodat’ un punct se miÅŸcă… cel întâi ÅŸi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...   Punctu-acela de miÅŸcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”.

La o primă vedere, n-ar fi poate indicat să prelevăm termenii „Tatăl” ÅŸi „stăpânul” din text ÅŸi să susÅ£inem că ar promova o viziune cosmogonică creÅŸtină. Asta cu atât mai mult cu cât Tatăl devine, deci nu este aÅŸa din veÅŸnicie. TotuÅŸi, e firesc pentru orice creator ÅŸi, în special, pentru geniul eminescian, să proiecteze filozofic ÅŸi poetic aÅŸa cum doreÅŸte referatul despre creaÅ£ia universului. Însă, pentru el care a avut atâtea neamuri instalate în spaÅ£iul duhovnicesc al mănăstirii, unde ÅŸi el a fost de nenumărate ori când era copil, lucrurile creÅŸtine nu trebuie să fi atât de străine de conÅŸtiinÅ£a lui, dacă nu poetică, măcar umană. Oricum, credem că peste toate argumentele, are câÅŸtig de cauză îndelunga interpretare în maniera orientală a Bhagavadgitei proiectate peste versul eminescian: „Acela care înÅ£elege Unitatea ÅŸi mă adoră pe Mine aflat / în toate fiinÅ£ele, se află mereu în Mine, oriunde ar fi…” (Bhagavadgita). Se pare că „unitatea cosmică” este interpretată din această  perspectivă orientală, nelăsând loc, cel puÅ£in la o primă vedere, asupra interpretării de sorginte creÅŸtină, interpretare pentru care, aÅŸa cum am arătat, există toate premizele în biografia poetului.  

            Rosa Del Conte are câteva intuiÅ£ii fundamentale. Ne vorbeÅŸte despre idealismul ontologic la Eminescu. Adică lumea obiectivă este o reflexie a ideilor “ce se nasc în ochiul Absolutului”. După Platon ÅŸi Origen, acesta este “adevărul absolut ÅŸi etern al oricărei fiinÅ£e”. În idei lumea este eternă (Del Conte, 1990, p. 192). În Scrisoarea IV lucrurile sunt cât se poate de explicite în acest sens: “Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri”. Ideea, umbra, stă împreună cu lucrul, castelul în cazul de faţă. Pe aceasta se bazează unitatea cosmică, ideile din ochiul Absolutului însoÅ£esc permanent existenÅ£ele fizice, obiectuale.

            EsenÅ£ele, gândurile, umbrele sunt ideile sau raÅ£iunile eterne ale lucrurilor. Artistul este cel care “poate să se piardă în întregime în obiect” ÅŸi, astfel, să-i evidenÅ£ieze esenÅ£a. E ca în legenda blagiană unde Dumnezeu numeÅŸte cel dintâi lucrurile lumii, Adam numindu-le abia după ce o face El. Oamenii apoi numesc ÅŸi ei aÅŸa cum pot lucrurile ÅŸi, în felul acesta, lumea se degradează odată cu pierderea puterii originare a cuvântului (Blaga, 2013, p. 548 ÅŸ.u.). Însă artistul, poetul, sfântul, omul de geniu, pot reface cuvintele originare prin aceste intuiÅ£ii care pot penetra materia lucrului contemplat până la raÅ£iunea lui de a fi, aÅŸa cum i-a lăsat-o Creatorul.

            Cred că aici Rosa Del Conte a atins apogeul interpretativ al versului eminescian: “Cuvântul gând, pe care îl foloseÅŸte în asocieri tot mai puÅ£in abstracte, exprimă în gândirea ÅŸi în poezia lui Eminescu tocmai acest raport de identitate esenÅ£ial între realitatea obiectivă, om ÅŸi Dumnezeu” (Del Conte, 1990, p. 194).

Dacă ar fi să ducem ÅŸi mai departe aserÅ£iunile Rosei Del Conte am ajunge în plin câmp de interpretare patristică a cosmogoniei eminesciene deoarece “PărinÅ£ii Bisericii, vorbind de raÅ£iunile eterne ale lucrurilor cuprinse în RaÅ£iunea divină, sau în Logosul, sau în Cuvântul lui Dumnezeu, înÅ£eleg prin ele ÅŸi aceste sensuri mereu mai înalte ascunse în ele ÅŸi socotesc că ele sunt surprinse, cu ajutorul Cuvântului suprem, tot de raÅ£iunea umană care surprinde raÅ£iunile lucrurilor în sens strict” (Stăniloae, 1978, p. 346).

Cu toate acestea, nu avem aici nici un panteism, de vreme ce chiar dacă raÅ£iunile lucrurilor există dintotdeauna în Dumnezeu, aceste raÅ£iuni nu sunt fiinÅ£a divină in se, ci manifestări ale acestei fiinÅ£e. Aceasta ne fereÅŸte de capcana unui monofizitism reducÅ£ionist, cum gândirea orientală nu o poate face. Dacă vreÅ£i un exemplu al nepanteismului, ne referim la faptul Întrupării Fiului lui Dumnezeu Care devenind ceea ce n-a fost, a rămas ceea ce era, adică Dumnezeu. El a rămas Fiu al Tatălui, “Lumină din Lumină ÅŸi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Crezul).

            Atunci ne întrebăm de ce cel dintâi punct în miÅŸcare ce “din chaos face mumă”, n-ar fi Tatăl pe care îl propovăduiau călugării de la Agafton sau de la NeamÅ£? Adică un Tată care nu poate fi numit aÅŸa fără să aibă un Fiu. Åži chiar dacă “devine Tatăl” ÅŸi nu este Tatăl, până la urmă poetul nu este teolog dogmatist. El se întoarce ab initio într-un limbaj quasi-creÅŸtin, fără a pierde însă nici foloasele culturale de inspiraÅ£ie orientală ale Unului. Cu toate acestea, nu cred că scade cu nimic valoarea poetică ÅŸi religioasă a filosofiei eminesciene care nu se eschivează decât de la ortodoxismul închistat ÅŸi redundant asupra lui însuÅŸi.

Una dintre cele mai originale exprimări care reflectă îmbinarea elementului românesc cu ortodoxia, aparÅ£ine părintelui academician Dumitru Stăniloae: „Neamurile dau conÅ£inut concret ÅŸi variat unităţii de credinţă în Ortodoxie; ea se îmbogăţeÅŸte prin varietatea însuÅŸirilor lor naturale, dar ÅŸi ele se îmbogăţesc din comuniunea lor frăţească din tezaurul ei de valori spirituale. Ortodoxia nu poate trăi în abstracÅ£iuni, ci sădită concret în neamuri; ÅŸi neamurile găsesc adâncime de sens, întărire, mângâiere, orizonturi din ce în ce mai înalte, puteri de curăţie mereu sporită în năzuinÅ£e ÅŸi în privirile sufleteÅŸti spre oameni ÅŸi spre taina nesfârÅŸită a existenÅ£ei, prin ortodoxie” (Stăniloae, 2004, p. 243).

ReÅ£inem inclusivismul exprimării, care salvează sensul cuvintelor de orice interpretare naÅ£ionalistă. Ceea ce scapă naÅ£ionalul de naÅ£ionalism este ortodoxia, împreună cu care se formează idealul de existenţă al poporului nostru, adică românitatea. Iar românitatea se trăieÅŸte ÅŸi experimentează personal. Nu romanitatea, ci românitatea. Nu numai elementul latin, nici numai elementul dac, nici doar cel creÅŸtin ortodox, ci toate la un loc alcătuiesc românitatea.  

Limbajul poetic eminescian atinge apogeul exprimării creÅŸtine ÅŸi ortodoxe, româneÅŸti, în cele două poeme închinate Maicii Domnului: „Rugăciune” ÅŸi „Răsai asupra mea”. Dacă în prima invocare e vorba de pluralul liturgic al rugăciunii („Noi ce din mila Sfântului,/ Facem umbră pământului…”), în cea de-a doua poezie omul proiectat de poet se află singur ÅŸi într-o adâncă neputinţă în faÅ£a Maicii Sfinte cărei îi cere ajutorul. Iată mostre de rugăciune liturgică ÅŸi individuală  care adeveresc ÅŸi confirmă formele principale de rugăciune în ortodoxie.

Limbajul acestor două poeme se regăseÅŸte în cel mai autentic duh de exprimare orantă, numai ignoranÅ£ilo într-ale credinÅ£ei putându-li-se părea că vreuna din aceste piese lirice ar aparÅ£ine dimensiunii păgâne a expresiei literare eminesciene. Chiar dacă Maica Domnului este numită Luceafărul mărilor, expresia în cauză nu reflectă decât spiritualitatea rugăciunii ortodoxe aÅŸa cum se reflectă în cărÅ£ile de cult ale Bisericii. AÅŸadar, chiar dacă poezia „Rugăciune” face parte dintr-un mai amplu poem de factură orientală (Tat twam asi), limbajul poetic aparÅ£ine  indubitabil credinÅ£ei româneÅŸti.

Răzvan Codrescu, inspirat de George Călinescu, afirmă că „printre niÅŸte exerciÅ£ii de limbă latină dintr-un manuscris”, Eminescu a transcris ÅŸi Pater Noster ÅŸi Ave Maria însă, zice mai departe, „se vede că Eminescu făcea acrobaÅ£ii ritmice, dincolo de orice implicare mistică ÅŸi rigoare teologică…. La Eminescu, cum e ÅŸi firesc, suverană rămâne Poezia” (Codrescu, 2013, p. 56).

AÅŸa cum se vede până acum, poezia „Rugăciune” este doar o acrobaÅ£ie poetică ÅŸi ritmică  fără suflet creÅŸtin, de vreme ce o numeÅŸte pe Maica Domnului Luceafărul mărilor. O exprimare, zic unii, de-a dreptul păgână. AÅŸa se face că, pentru unii, Rugăciunea eminesciană este undeva între zona păgână ÅŸi catolicism, fără a avea nimic de-a face cu ortodoxia românească care, aÅŸa cum nu o dată s-a arătat, deÅ£ine o parte destul de consistentă din biografia lui Eminescu. Åži uitând în acelaÅŸi timp expresiile care trimit direct la cărÅ£ile ortodoxe de cult: „O Maică prea curată/ Åži pururi fecioară,/ Marie!” sau „Ascult-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri”, versuri care rezonează în cel mai adânc duh de înÅ£eles cu Axionul „Cuvine-se cu adevărat”, în care ne adresăm Maicii Domnului zicându-i „ceea ce eÅŸti mai cinstită decât heruvimii ÅŸi eÅŸti mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii”. Ori mi-e tare greu să cred că Eminescu care a vizitat ÅŸi a stat de atâtea ori prin mănăstirile Moldovei, nu a auzit acest Axion care se cântă ÅŸi se rosteÅŸte la toate slujbele bisericeÅŸti. 

Să revenim însă la atât de „buclucaÅŸele” cuvine din Rugăciune: „Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor”, care par unora atât de luciferice ÅŸi păgâne.

Încă de la început, precizăm că mai sunt expresii ortodoxe care conÅ£in referinÅ£e la luceafăr, la stele, la soare, fără ca prin acest lucru să se înÅ£eleagă vreun fel de panteism, păgânism ori luciferism. De pildă, în Slujba Utreniei din data de 26 decembrie, în condacul care se referă la existenÅ£a veÅŸnică a Fiului lui Dumnezeu se spune: „Cela ce mai înainte de luceafăr din Tatăl fără mumă s-a născut…”. E clar că aici nu e vorba de nici o remarcă luciferică, ci de luceafăr ca element simbolic generalizat pentru existenÅ£a cosmică ÅŸi materială în toate aspectele ei, faţă de care Fiul este net superior. DeÅŸi indirect, putem spune că Maica Domnului, fiind numită „luceafăr”, nu trimite la nimic luciferic, dimpotrivă, ne putem gândi la Fiul ca preexistându-i ÅŸi ei, de vreme ce într-un alt text de cult se spune despre Domnul Hristos că S-a născut din veci fără de mamă din Tată, tot aÅŸa cum S-a născut sub vremi, în timp, din mamă fără de tată.

Într-un colind românesc, Maica Domnului este numită „Luceafărul din zori”: „Tu, Luceafărul din zori, Cel de-a pururi fără nori, Scara toată-i aÅŸternută, Cu frumoase flori”.

Părintele profesor Ovidiu Moceanu remarcă: „Invocarea luceafărului mărilor n-are legătură, în aparenţă, cu capodopera eminesciană. Dar se ÅŸtie că numele Fecioarei, după o interpretare, provine din ebraică, însemnând „picătură de mare” (mar – picătură”, yam – „mare”). Sfântul Ieronim a tradus în latină cuvântul folosind sintagma Stilla Maris (lat. stilla – „picătură”) care a fost apropiată de altă sintagmă, cu puternice conotaÅ£ii poetice, Stella Maris („Steaua Mării”). E lesne de înÅ£eles de ce s-a impus a doua sintagmă. Imnul Ave Maria, Stella Maris creează imaginea poetică a Fecioarei „luceafăr al mărilor”. Ocrotitoarea marinarilor (de aceea îÅŸi sărbătoresc ziua la 15 August) are puterea să ne înalÅ£e „din valul ce ne bântuie”, fiecare din noi fiind în voia valurilor vieÅ£ii”.

            Am mai putea continua cu detalierea anumitor expresii cultice, însă ne vom rezuma acum doar la a le aminti: „Bucură-te, steaua, care arăţi Soarele” (Acatistul Bunei-Vestiri, Icos 1); Bucură-te, soare luminos, care luminezi pe cei credincioÅŸi (Acatistul Maicii Domnului, Icos 6); Bucură-te fulger care luminezi sufletele ÅŸi străluceÅŸti cu darul ÅŸi cu slava în toată lumea (Acatistul Maicii Domnului PortăriÅ£a, Icos 1).        

Å¢in să mai menÅ£ionez doar că, aÅŸa cum uÅŸor se poate observa, cultul bisericesc e mult mai degajat în folosirea unor sintagme privitoare la Maica Domnului, decât frazeologia interpretativă a unora care împărtăşesc opinii mai „aplicate”.  

             S-a afirmat îndeajuns că Eminescu a colecÅ£ionat ÅŸi a cercetat mult vechile manuscrise româneÅŸti ÅŸi bisericeÅŸti ÅŸi le-a valorificat atât literar, cum o arată aceste două poeme, cât ÅŸi ca expresie a duhului de rugăciune specific etosului spiritual românesc.

În mod sigur,  Mihai Eminescu a atins filigranul permanenÅ£ei care străbate prin cerul religiozităţii româneÅŸti, lirismul ÅŸi semnificaÅ£ia cuvintelor lui poetice rezonând adânc cu ceea ce  filozoful Constantin Noica numeÅŸte, referindu-se la poporul român,  „eternitatea fiinÅ£ei”… „ce se petrece într-o conÅŸtiinţă orientată spre absolut, unde precumpăneÅŸte eternul”(Noica, 2012, p.12).

Pentru exemplificarea direcÅ£iei permanenÅ£ei în cultura ÅŸi spiritualitatea românească vom cita din „întâia mare carte a culturii româneÅŸti”, adică „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”(1520): „Că, mai înainte de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă ÅŸi plângere, iar plângerea face frică, ÅŸi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, ÅŸi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”.

Numai în contextul unei atari „pasivităţi” a românului faţă de tot ceea ce înseamnă lumescul ÅŸi trecătorul, se poate naÅŸte orientarea verticală prin smerenie ÅŸi plângere spre Absolut. Fără să se rupă de universul teluricului, omul nu poate accede la dragostea adevărată faţă de Dumnezeu faţă de care el va pricepe că nu este departe.

Zică cine ce-a zice, dar pentru un român obiÅŸnuit cât de cât cu formulele de rugăciune pe care le practică spiritualitatea bisericească, este mai mult decât evidentă adeziunea poemelor eminesciene citate la duhul de profunzime al românului ancorat în Absolut.

„Iar dacă vreodată vreun tânăr, din neÅŸtiinţă ori din juvenilă frondă, ar avea impresia că Eminescu ÅŸi opera sa se află prea sus ori prea departe înapoi, trebuie să-i arătăm, în primul rând, că altitudinea nu înseamnă nici depărtare, nici înstrăinare, ci un plus de certitudine a universalităţii” (Dumitrescu-BuÅŸulenga, 1976, p. 300).

Adânc încercat atât în timpul vieÅ£ii, cât ÅŸi după aceea, până astăzi, Mihai Eminescu va rămâne deÅ£inătorul expresiei de geniu a sentimentului permanenÅ£ei româneÅŸti ÅŸi chipul lui va străjui veÅŸnic iconostasul de lumină al Culturii NaÅ£ionale RomâneÅŸti. 

Bibliografie: 

1. ACATISTIER.
2. BLAGA, Lucian, (2013). Luntrea lui Caron, BucureÅŸti: Editura Humanitas
3. CODRESCU, Răzvan, (3013), Eminescu şi credinţa, Bucureşti: Editura Lumea Credinţei.
4. DEL CONTE, Rosa, (1990). EMINESCU sau despre Absolut, traducere de Marian Papahagi, Cluj: Editura Dacia.
5. DUMITRESCU-BUÅžULENGA, Zoe, (1976). Eminescu – cultură ÅŸi creaÅ£ie, BucureÅŸti: Editura Eminescu.
6. HOZA, Ana, Pricesnele Maicii Domnului: (pricesne.com/wp/2016/01/30maica/domnului).
7. MICHELET, Jules, România văzută de francezii de odinioară, în Caietele de la Araci, Nr.2 (10), decembrie 2018.
8. MALEA STROE, Mihaela, (2018). ESEURI, BraÅŸov: Editura Kron-Art.
9. MINEIUL pe luna decembrie (ziua 26).
10. MOCEANU, Ovidiu, Maica Domnului ÅŸi Eminescu, (www.mihai-eminescu.ro/maica-domnului-ÅŸi-eminescu/?print=print).
11. NOICA, Constantin, (2012). Pagini despre sufletul românesc, BucureÅŸti: Editura Humanitas.
12. POP, Ioan-Aurel, (2016). Transilvania, starea noastră de veghe, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană.
13. STĂNILOAE, Dumitru (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.
14. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.