Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 174

Aserţiuni asupra Culturii Naţionale - Eminescu şi credinţa

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: Eminescu; cultura;

Întru ziua de 15 ianuarie a fiecărui an, toată suflarea românească se lasă încercată de cele mai alese sentimente de recunoştinţă şi admiraţie faţă de amploarea spirituală a culturii noastre naţionale şi faţă de personalitatea de geniu care patronează acest moment de sărbătoare românească de pretutindeni. Românii de peste tot, de la cea mai puţin dotată instituţie de învăţământ şi nu numai şi până la fraţii noştri răşchiraţi pe cele mai îndepărtate meridiane ale globului, simt în felul lor iradierile de lumină şi identitate culturală ale zilei. Măcar subconştient, cred că fiecare român ar putea subsemna la inspirata formulare a filosofului Constantin Noica, după care Mihai Eminescu este omul deplin al culturii româneşti. 

Desigur că aceste formulări reprezintă un ideal care, totuşi, lasă suficient loc şi rezervelor. Sunt şi destui oameni care prea îngrijaţi fiind de ziua de mâine, nu participă trup şi suflet la astfel de festivităţi naţionale. Pur şi simplu, nu pot să o facă. Deşi poate că şi-ar dori să se bucure mai tare de această sărbătoare aurorală a anului calendaristic, mai mult decât câteva crâmpeie interioare de speranţă nu pot simţi. Poate că e suficient şi atât. Nu mult, dar mult. Mai sunt şi alţii care, făcând parte dintr-o zonă a elitismului, nu pot face abstracţie de anumite înclinaţii interpretative comandate şi, astfel, propulsează serial şi ideologic împrejurarea. Peste toate, nu cred că cineva ar putea să se încadreze cumva în afara oricărei raportări la eveniment.    

Şi pentru că data de 15 ianuarie o datorăm zilei de naştere a poetului nostru naţional, purcedem la drum cu evocarea personalităţii acestuia. Poate că mai mult decât orice alt poet şi om de cultură român, Eminescu a sintetizat în versurile lui conţinutul spiritual şi de existenţă al poporului român. Nu cred că s-ar putea spune despre altcineva că a scris vreodată o poezie mai apropiată de viersul popular românesc aşa cum a făcut-o Eminescu însuşi.

Încă din copilărie, cărţile bisericeşti i-au fost cunoscute poetului prin neamurile sale care se călugăriseră şi pe la care trecea destul de des. Mânăstirea Agafton păstrează în memoria ei spirituală prezenţa şi duhul răsuflării eminesciene. Mai apoi, pe lângă cărţile bisericeşti de slujbă, a adunat şi parcurs numeroase manuscrise şi scrieri vechi unde se păstra seva culturii populare româneşti pe care a sorbit-o cu nesaţ şi a făcut-o parte din sinele său scriitoricesc. Sigur că şi cultura europeană şi universală s-a constituit într-un rezervor imens de informare şi inspiraţie, însă, fără valorificarea fondului românesc de cultură, Eminescu nu ar fi fost acel Eminescu pe care îl ştim noi. În orice caz, n-ar fi reprezentat personalitatea umbrelă sub care cultura română vremuieşte. Prin Eminescu, cum ar zice Noica, cultura naţională minoră a devenit cultură naţională majoră.

Întâlnirea în Eminescu a doinei, cântecului, dorului şi a horei româneşti cu cele mai în vogă idei europene şi universale ale momentului, a făcut ca creaţia lui să fie una integratoare în cel mai personal mod cu putinţă. Fără confuzii şi compromisuri. Ca să luăm numai două exemple, poezia Doină stă mărturie de nezdruncinat în sensul naţional (nu naţionalist cum poftesc unii mai „ecumenici” în gândire) ca şi, de cealaltă parte, poezia Glossă  de a cărei coloratură antică şi stoică nu se poate face abstracţie.

În fond, recursul repetat la Antichitatea greco-latină îl propulsează pe poet în dimensiunea fondatoare a Europei înseşi (Pop, 2016, p. 175). Acest lucru s-a întâmplat cel puţin într-o primă fază a creaţiei eminesciene, apoi însă, „vârsta de aur” a românilor s-a mutat în Evul Mediu românesc, perioadă de mare efervescenţă culturală şi istorică, caracterizată de echilibru şi armonizare cu valorile europene.

Generaţia contemporană a epigonilor, cade pe două fronturi în comparaţie cu realizările de seamă ale înaintaşilor. Astfel, evul de mijloc este exaltat prin creaţiile unora ca Eliade, Bolliac, Vasile Cârlova, Alexandrescu, Bolintineanu, Andrei Mureşianu şi Costache Negruzzi şi, în acelaşi timp, prin evocarea şi invocarea unor personalităţi istorice de anvergură europeană cum ar fi Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin în Transilvania, Banat şi Ungaria, Mircea cel Bătrân şi Vlad Dracul (Drăgulea) în Ţara Românească, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare în Moldova.

Prin ceea ce au reuşit aceşti mari oameni ai naţiei române atât la nivel politico-istoric, cât şi privitor la manifestările culturale şi artistice, românii stau de vorbă şi se ridică la nivelul celorlalte popoare europene. Românii au ajuns astfel să fie nu numai un popor bine organizat din punct de vedere militar şi războinic, apărător al Creştinătăţii, ci „şi unul dintre cele mai culte din acel ev de mijloc” (Pop, 2016, p. 175 şi 185). Oricum, în timp ce noi ne luptam cu tătarii, turcii şi alte popoare migratoare, asemenea unui baraj cu tăvălugul pustiitor al apelor istoriei, Vestul european îşi putea construi la adăpost instituţii şi edificii de adâncă semnificaţie culturală şi artistică. N-am lăsat turcul ca din Prestolul de la Roma să dea calului ovăz. Faptul acesta îl recunosc şi străinii. Istoricul şi scriitorul francez, Jules Michelet, este un exemplu ilustru în acest sens. În plus, ca popor, n-am lăsat deoparte nici din cele ale culturii şi spiritualităţii: „Poporul român de origine italică este sensibil la culoare. Bisericile, mai ales cele ale valahilor transilvăneni, sunt toate pictate de mâna unor pictori localnici. Păturile lor sunt pictate, şeile şi jugurile boilor sunt colorate şi ele. Lăzile de zestre, elegantele tunici pe care le poartă, prin ornamentele lor, asemănări evidente cu vechile mozaicuri romane. Dansurile lor sunt şi ele romane, jocurile sunt cele ale Antichităţii. Este un popor elegant, cu elocuţiune uşoară, care vorbeşte minunat” (Jules Michelet, Caietele de la Araci, 2018, p. ).   Dincolo de romantismul prezentării şi dacă lăsăm deoparte şi tendinţa occidentalizantă a opticii, rămâne ceva din atmosfera de  duh românesc, aşa cum este el prins în câteva linii de culoare şi artă. Oricum, Michelet i-a fost contemporan lui Eminescu nu numai temporal, cât şi spiritual, cel puţin în ceea ce priveşte optica asupra poporul român.

   În această perspectivă temporală, poate că înţelegem odată în plus că dincolo de principiul antitezei romantice între trecutul glorios şi prezentul epigonic, Eminescu şi-a iubit neamul până la sânge şi i-a dorit un viitor pe măsura trecutului: „Ce-Ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!”

Nu insistăm în aceste rânduri asupra interpretărilor ideologizante („naţionaliste, xenofobe, rasiste şi antisemite”) ale Doinei eminesciene, mulţumindu-ne să facem doar o trimitere bibliografică unde se arată pe îndelete întregul arsenal nedrept al manipulării propagandistice a poetului nepereche (Pop, 2016, p. 196 – 206).

Procedăm în acest fel tocmai pentru că deşi Eminescu s-a angajat adânc în realitatea socială şi politică (mai precis, anti-politică) a timpului său, Kairosul a învins Chronosul, Eminescu neputând fi confiscat fără riscuri cultural-filosofice şi artistice majore, de exegeze reducţioniste şi focusate doar pe hiperbolizarea unor aspecte, (duse uneori în direcţia neiubirii de ţară a prestidigitatorilor anti-eminescieni, deci anti-români) a unora care-l folosesc pe poet doar ca pretext politic.

 

Valoarea scriiturii eminesciene este, însă, în afara cadrului istoric propriu-zis. Dincolo de orice percepţie comandată de vreun interes sau altul asupra operei eminesciene, câteva versuri din Scrisoarea I ne proiectează în timpurile de început ale omului şi cosmosului: „Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,/ La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimic, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă”.

Mai presus de orice evidenţă este că, cel puţin după mesajul cosmogonic al acestor versuri, Eminescu nu poate fi confiscat reducţionist în formule naţionaliste. Nimic de viermuiala muşunoaielor de furnici nu se poate observa aici, viteza de abordare a existenţei divine şi cosmice depăşind cu mii de ani lumină preocupările orizontale ale omului închis în gardul îngust al propriului interes pământesc.

Mai departe, surprinzând poetic primul moment al întâlnirii veşniciei cu timpul, poetul continuă: „Dar deodat’ un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...   Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”.

La o primă vedere, n-ar fi poate indicat să prelevăm termenii „Tatăl” şi „stăpânul” din text şi să susţinem că ar promova o viziune cosmogonică creştină. Asta cu atât mai mult cu cât Tatăl devine, deci nu este aşa din veşnicie. Totuşi, e firesc pentru orice creator şi, în special, pentru geniul eminescian, să proiecteze filozofic şi poetic aşa cum doreşte referatul despre creaţia universului. Însă, pentru el care a avut atâtea neamuri instalate în spaţiul duhovnicesc al mănăstirii, unde şi el a fost de nenumărate ori când era copil, lucrurile creştine nu trebuie să fi atât de străine de conştiinţa lui, dacă nu poetică, măcar umană. Oricum, credem că peste toate argumentele, are câştig de cauză îndelunga interpretare în maniera orientală a Bhagavadgitei proiectate peste versul eminescian: „Acela care înţelege Unitatea şi mă adoră pe Mine aflat / în toate fiinţele, se află mereu în Mine, oriunde ar fi…” (Bhagavadgita). Se pare că „unitatea cosmică” este interpretată din această  perspectivă orientală, nelăsând loc, cel puţin la o primă vedere, asupra interpretării de sorginte creştină, interpretare pentru care, aşa cum am arătat, există toate premizele în biografia poetului.  

            Rosa Del Conte are câteva intuiţii fundamentale. Ne vorbeşte despre idealismul ontologic la Eminescu. Adică lumea obiectivă este o reflexie a ideilor “ce se nasc în ochiul Absolutului”. După Platon şi Origen, acesta este “adevărul absolut şi etern al oricărei fiinţe”. În idei lumea este eternă (Del Conte, 1990, p. 192). În Scrisoarea IV lucrurile sunt cât se poate de explicite în acest sens: “Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri”. Ideea, umbra, stă împreună cu lucrul, castelul în cazul de faţă. Pe aceasta se bazează unitatea cosmică, ideile din ochiul Absolutului însoţesc permanent existenţele fizice, obiectuale.

            Esenţele, gândurile, umbrele sunt ideile sau raţiunile eterne ale lucrurilor. Artistul este cel care “poate să se piardă în întregime în obiect” şi, astfel, să-i evidenţieze esenţa. E ca în legenda blagiană unde Dumnezeu numeşte cel dintâi lucrurile lumii, Adam numindu-le abia după ce o face El. Oamenii apoi numesc şi ei aşa cum pot lucrurile şi, în felul acesta, lumea se degradează odată cu pierderea puterii originare a cuvântului (Blaga, 2013, p. 548 ş.u.). Însă artistul, poetul, sfântul, omul de geniu, pot reface cuvintele originare prin aceste intuiţii care pot penetra materia lucrului contemplat până la raţiunea lui de a fi, aşa cum i-a lăsat-o Creatorul.

            Cred că aici Rosa Del Conte a atins apogeul interpretativ al versului eminescian: “Cuvântul gând, pe care îl foloseşte în asocieri tot mai puţin abstracte, exprimă în gândirea şi în poezia lui Eminescu tocmai acest raport de identitate esenţial între realitatea obiectivă, om şi Dumnezeu” (Del Conte, 1990, p. 194).

Dacă ar fi să ducem şi mai departe aserţiunile Rosei Del Conte am ajunge în plin câmp de interpretare patristică a cosmogoniei eminesciene deoarece “Părinţii Bisericii, vorbind de raţiunile eterne ale lucrurilor cuprinse în Raţiunea divină, sau în Logosul, sau în Cuvântul lui Dumnezeu, înţeleg prin ele şi aceste sensuri mereu mai înalte ascunse în ele şi socotesc că ele sunt surprinse, cu ajutorul Cuvântului suprem, tot de raţiunea umană care surprinde raţiunile lucrurilor în sens strict” (Stăniloae, 1978, p. 346).

Cu toate acestea, nu avem aici nici un panteism, de vreme ce chiar dacă raţiunile lucrurilor există dintotdeauna în Dumnezeu, aceste raţiuni nu sunt fiinţa divină in se, ci manifestări ale acestei fiinţe. Aceasta ne fereşte de capcana unui monofizitism reducţionist, cum gândirea orientală nu o poate face. Dacă vreţi un exemplu al nepanteismului, ne referim la faptul Întrupării Fiului lui Dumnezeu Care devenind ceea ce n-a fost, a rămas ceea ce era, adică Dumnezeu. El a rămas Fiu al Tatălui, “Lumină din Lumină şi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Crezul).

            Atunci ne întrebăm de ce cel dintâi punct în mişcare ce “din chaos face mumă”, n-ar fi Tatăl pe care îl propovăduiau călugării de la Agafton sau de la Neamţ? Adică un Tată care nu poate fi numit aşa fără să aibă un Fiu. Şi chiar dacă “devine Tatăl” şi nu este Tatăl, până la urmă poetul nu este teolog dogmatist. El se întoarce ab initio într-un limbaj quasi-creştin, fără a pierde însă nici foloasele culturale de inspiraţie orientală ale Unului. Cu toate acestea, nu cred că scade cu nimic valoarea poetică şi religioasă a filosofiei eminesciene care nu se eschivează decât de la ortodoxismul închistat şi redundant asupra lui însuşi.

Una dintre cele mai originale exprimări care reflectă îmbinarea elementului românesc cu ortodoxia, aparţine părintelui academician Dumitru Stăniloae: „Neamurile dau conţinut concret şi variat unităţii de credinţă în Ortodoxie; ea se îmbogăţeşte prin varietatea însuşirilor lor naturale, dar şi ele se îmbogăţesc din comuniunea lor frăţească din tezaurul ei de valori spirituale. Ortodoxia nu poate trăi în abstracţiuni, ci sădită concret în neamuri; şi neamurile găsesc adâncime de sens, întărire, mângâiere, orizonturi din ce în ce mai înalte, puteri de curăţie mereu sporită în năzuinţe şi în privirile sufleteşti spre oameni şi spre taina nesfârşită a existenţei, prin ortodoxie” (Stăniloae, 2004, p. 243).

Reţinem inclusivismul exprimării, care salvează sensul cuvintelor de orice interpretare naţionalistă. Ceea ce scapă naţionalul de naţionalism este ortodoxia, împreună cu care se formează idealul de existenţă al poporului nostru, adică românitatea. Iar românitatea se trăieşte şi experimentează personal. Nu romanitatea, ci românitatea. Nu numai elementul latin, nici numai elementul dac, nici doar cel creştin ortodox, ci toate la un loc alcătuiesc românitatea.  

 

Limbajul poetic eminescian atinge apogeul exprimării creştine şi ortodoxe, româneşti, în cele două poeme închinate Maicii Domnului: „Rugăciune” şi „Răsai asupra mea”. Dacă în prima invocare e vorba de pluralul liturgic al rugăciunii („Noi ce din mila Sfântului,/ Facem umbră pământului…”), în cea de-a doua poezie omul proiectat de poet se află singur şi într-o adâncă neputinţă în faţa Maicii Sfinte cărei îi cere ajutorul. Iată mostre de rugăciune liturgică şi individuală  care adeveresc şi confirmă formele principale de rugăciune în ortodoxie.

Limbajul acestor două poeme se regăseşte în cel mai autentic duh de exprimare orantă, numai ignoranţilo într-ale credinţei putându-li-se părea că vreuna din aceste piese lirice ar aparţine dimensiunii păgâne a expresiei literare eminesciene. Chiar dacă Maica Domnului este numită Luceafărul mărilor, expresia în cauză nu reflectă decât spiritualitatea rugăciunii ortodoxe aşa cum se reflectă în cărţile de cult ale Bisericii. Aşadar, chiar dacă poezia „Rugăciune” face parte dintr-un mai amplu poem de factură orientală (Tat twam asi), limbajul poetic aparţine  indubitabil credinţei româneşti.

Răzvan Codrescu, inspirat de George Călinescu, afirmă că „printre nişte exerciţii de limbă latină dintr-un manuscris”, Eminescu a transcris şi Pater Noster şi Ave Maria însă, zice mai departe, „se vede că Eminescu făcea acrobaţii ritmice, dincolo de orice implicare mistică şi rigoare teologică…. La Eminescu, cum e şi firesc, suverană rămâne Poezia” (Codrescu, 2013, p. 56).

Aşa cum se vede până acum, poezia „Rugăciune” este doar o acrobaţie poetică şi ritmică  fără suflet creştin, de vreme ce o numeşte pe Maica Domnului Luceafărul mărilor. O exprimare, zic unii, de-a dreptul păgână. Aşa se face că, pentru unii, Rugăciunea eminesciană este undeva între zona păgână şi catolicism, fără a avea nimic de-a face cu ortodoxia românească care, aşa cum nu o dată s-a arătat, deţine o parte destul de consistentă din biografia lui Eminescu. Şi uitând în acelaşi timp expresiile care trimit direct la cărţile ortodoxe de cult: „O Maică prea curată/ Şi pururi fecioară,/ Marie!” sau „Ascult-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri”, versuri care rezonează în cel mai adânc duh de înţeles cu Axionul „Cuvine-se cu adevărat”, în care ne adresăm Maicii Domnului zicându-i „ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi eşti mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii”. Ori mi-e tare greu să cred că Eminescu care a vizitat şi a stat de atâtea ori prin mănăstirile Moldovei, nu a auzit acest Axion care se cântă şi se rosteşte la toate slujbele bisericeşti. 

Să revenim însă la atât de „buclucaşele” cuvine din Rugăciune: „Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor”, care par unora atât de luciferice şi păgâne.

Încă de la început, precizăm că mai sunt expresii ortodoxe care conţin referinţe la luceafăr, la stele, la soare, fără ca prin acest lucru să se înţeleagă vreun fel de panteism, păgânism ori luciferism. De pildă, în Slujba Utreniei din data de 26 decembrie, în condacul care se referă la existenţa veşnică a Fiului lui Dumnezeu se spune: „Cela ce mai înainte de luceafăr din Tatăl fără mumă s-a născut…”. E clar că aici nu e vorba de nici o remarcă luciferică, ci de luceafăr ca element simbolic generalizat pentru existenţa cosmică şi materială în toate aspectele ei, faţă de care Fiul este net superior. Deşi indirect, putem spune că Maica Domnului, fiind numită „luceafăr”, nu trimite la nimic luciferic, dimpotrivă, ne putem gândi la Fiul ca preexistându-i şi ei, de vreme ce într-un alt text de cult se spune despre Domnul Hristos că S-a născut din veci fără de mamă din Tată, tot aşa cum S-a născut sub vremi, în timp, din mamă fără de tată.

Într-un colind românesc, Maica Domnului este numită „Luceafărul din zori”: „Tu, Luceafărul din zori, Cel de-a pururi fără nori, Scara toată-i aşternută, Cu frumoase flori”.

Părintele profesor Ovidiu Moceanu remarcă: „Invocarea luceafărului mărilor n-are legătură, în aparenţă, cu capodopera eminesciană. Dar se ştie că numele Fecioarei, după o interpretare, provine din ebraică, însemnând „picătură de mare” (mar – picătură”, yam – „mare”). Sfântul Ieronim a tradus în latină cuvântul folosind sintagma Stilla Maris (lat. stilla – „picătură”) care a fost apropiată de altă sintagmă, cu puternice conotaţii poetice, Stella Maris („Steaua Mării”). E lesne de înţeles de ce s-a impus a doua sintagmă. Imnul Ave Maria, Stella Maris creează imaginea poetică a Fecioarei „luceafăr al mărilor”. Ocrotitoarea marinarilor (de aceea îşi sărbătoresc ziua la 15 August) are puterea să ne înalţe „din valul ce ne bântuie”, fiecare din noi fiind în voia valurilor vieţii”.

            Am mai putea continua cu detalierea anumitor expresii cultice, însă ne vom rezuma acum doar la a le aminti: „Bucură-te, steaua, care arăţi Soarele” (Acatistul Bunei-Vestiri, Icos 1); Bucură-te, soare luminos, care luminezi pe cei credincioşi (Acatistul Maicii Domnului, Icos 6); Bucură-te fulger care luminezi sufletele şi străluceşti cu darul şi cu slava în toată lumea (Acatistul Maicii Domnului Portăriţa, Icos 1).        

Ţin să mai menţionez doar că, aşa cum uşor se poate observa, cultul bisericesc e mult mai degajat în folosirea unor sintagme privitoare la Maica Domnului, decât frazeologia interpretativă a unora care împărtăşesc opinii mai „aplicate”.  

             S-a afirmat îndeajuns că Eminescu a colecţionat şi a cercetat mult vechile manuscrise româneşti şi bisericeşti şi le-a valorificat atât literar, cum o arată aceste două poeme, cât şi ca expresie a duhului de rugăciune specific etosului spiritual românesc.

 

În mod sigur,  Mihai Eminescu a atins filigranul permanenţei care străbate prin cerul religiozităţii româneşti, lirismul şi semnificaţia cuvintelor lui poetice rezonând adânc cu ceea ce  filozoful Constantin Noica numeşte, referindu-se la poporul român,  „eternitatea fiinţei”… „ce se petrece într-o conştiinţă orientată spre absolut, unde precumpăneşte eternul”(Noica, 2012, p.12).

Pentru exemplificarea direcţiei permanenţei în cultura şi spiritualitatea românească vom cita din „întâia mare carte a culturii româneşti”, adică „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”(1520): „Că, mai înainte de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”.

Numai în contextul unei atari „pasivităţi” a românului faţă de tot ceea ce înseamnă lumescul şi trecătorul, se poate naşte orientarea verticală prin smerenie şi plângere spre Absolut. Fără să se rupă de universul teluricului, omul nu poate accede la dragostea adevărată faţă de Dumnezeu faţă de care el va pricepe că nu este departe.

Zică cine ce-a zice, dar pentru un român obişnuit cât de cât cu formulele de rugăciune pe care le practică spiritualitatea bisericească, este mai mult decât evidentă adeziunea poemelor eminesciene citate la duhul de profunzime al românului ancorat în Absolut.

„Iar dacă vreodată vreun tânăr, din neştiinţă ori din juvenilă frondă, ar avea impresia că Eminescu şi opera sa se află prea sus ori prea departe înapoi, trebuie să-i arătăm, în primul rând, că altitudinea nu înseamnă nici depărtare, nici înstrăinare, ci un plus de certitudine a universalităţii” (Dumitrescu-Buşulenga, 1976, p. 300).

Adânc încercat atât în timpul vieţii, cât şi după aceea, până astăzi, Mihai Eminescu va rămâne deţinătorul expresiei de geniu a sentimentului permanenţei româneşti şi chipul lui va străjui veşnic iconostasul de lumină al Culturii Naţionale Româneşti. 

 

Bibliografie: 

  1. ACATISTIER.
  2. BLAGA, Lucian, (2013). Luntrea lui Caron, Bucureşti: Editura Humanitas
  3. CODRESCU, Răzvan, (3013), Eminescu şi credinţa, Bucureşti: Editura Lumea Credinţei.
  4. DEL CONTE, Rosa, (1990). EMINESCU sau despre Absolut, traducere de Marian Papahagi, Cluj: Editura Dacia.
  5. DUMITRESCU-BUŞULENGA, Zoe, (1976). Eminescu – cultură şi creaţie, Bucureşti: Editura Eminescu.
  6. HOZA, Ana, Pricesnele Maicii Domnului: (pricesne.com/wp/2016/01/30maica/domnului).
  7. MICHELET, Jules, România văzută de francezii de odinioară, în Caietele de la Araci, Nr.2 (10), decembrie 2018.
  8. MALEA STROE, Mihaela, (2018). ESEURI, Braşov: Editura Kron-Art.
  9. MINEIUL pe luna decembrie (ziua 26).
  10. MOCEANU, Ovidiu, Maica Domnului şi Eminescu, (www.mihai-eminescu.ro/maica-domnului-şi-eminescu/?print=print).
  11. NOICA, Constantin, (2012). Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti: Editura Humanitas.
  12. POP, Ioan-Aurel, (2016). Transilvania, starea noastră de veghe, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană.
  13. STĂNILOAE, Dumitru (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.
  14. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
25-01-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu