Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 5584

Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (3) - Venim, Doamne! Venim!

Monahia Siluana Vlad
Tags: bucurie; cruce; suferinţă;
Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (3) - Venim, Doamne! Venim!
 
Comoditatea, fuga de cruce şi de durere este fuga de Dumnezeu
 
"Venim, Doamne! Venim!"
 

                                                  19 oct 2006

 
Doamne ajută, oameni buni! Bun găsit la o nouă ediţie a emisiunii noastre „Meşteşugul bucuriei” vă spun astăzi maica Siluana şi Picu Ocoleanu. Continuăm peregrinarea noastră prin viaţa aceasta întru bucurie cu Hristos, călătorind, iată, de la problema aceasta a cunoaşterii lui Dumnezeu, pe care am abordat-o data trecută, la miezul propriu-zis al Teologiei. Poate că pentru mulţi cuvântul acesta, teologie, pare cumva mai sec, mai savant, însă trebuie să ne obişnuim totuşi cu faptul că întreaga noastră viaţă este teologie, întreaga noastră viaţă este, am putea spune cu un cuvânt cu o alură arhaică, bogoslovie. Mie îmi place mai mult cuvântul acesta bogoslovie, pentru că aici este vorba de slovia aceasta, e vorba de slovă, dar e vorba şi de slavă, pentru că slovă şi slavă în limbile slave au aceeaşi rădăcină: cuvânt şi slavă şi acest kavod Iahve cum zice Vechiul Testament, splendoarea aceasta a lui Dumnezeu, a energiilor lui Dumnezeu care emană din fiinţa Sa.
 
Şi care se face cunoscută şi în cuvântul omenesc. Se manifestă şi prin cuvântul omenesc.
 
Sigur.
 
Se manifestă şi prin cuvântul omenesc.
 
Altfel cum? Pentru că cuvântul omenesc fiinţează pentru că fiinţează cuvântul lui Dumnezeu.
 
Ce răspundere! Ce tragedie! În loc să facem asta, noi Îl înjurăm de multe ori.
 
Da, cuvântul şi-a pierdut slava… Cuvântul omenesc a fost denaturat pentru că este acum slovă, s-a transformat în solvă în sens de literă, nu mai e slovă în sensul acesta care aduce cu sine slava.
 
Da, dar nici literă curată nu e, că litera e nevinovată.
 
E literă obiectuală.
 
…în obiectul ei. Ci cred că slăvim o altă putere, un alt duh prin multe din cuvintele pe care le rostim. Dar nu vreau să ne îndepărtam…
 
Nu, de fapt acesta e sensul discuţiei: ce slujim sau cui slujim, de fapt?
 
Şi ce logos?…
 
Ce logos, ce logică avem? Ce logos (cuvânt) avem? Ce cuvântăm? Şi atunci, iată, ce cuvântăm: vorbeam noi despre teologie în sensul acesta de slăvire a lui Dumnezeu. De fapt, un alt cuvânt frumos al credinţei noastre este ortodoxie, care iarăşi e slăvire dreaptă. Nu e învăţătură dreaptă! Nu e doctrină dreaptă! Este slăvire, liturghisire adevărată.
 
Iar învăţătura este chiar slăvire, deci este şi dreaptă învăţătură în sensul în care toată învăţătura noastră este o slăvire a lui Dumnezeu.
 
Cred că lucrul acesta l-am uitat, s-a uitat de foarte multe ori de-a lungul timpului: faptul că învăţătura, de fapt, este o slăvire şi nu e este o doctrină… De aici şi foarte multe probleme care au apărut.
 
Este chiar o doctrină, dar doctrina asta este cântată, e rugată, e strigată, e trăită, e… deci este liturghisită.
 
Da, ei, tocmai asta s-a uitat, asta vroiam şi eu să zic. De fapt s-a uitat faptul că e vorba în primul rând de această doctrină cântată, de această doxa, nu? Pentru că doxa de la bun început nu înseamnă numai slavă, înseamnă şi a cunoaşte.
 
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Nu e slavă, slavă, slavă.
 
Da, doxa înseamnă în greceşte şi cunoaştere, opinie, reflecţie, înseamnă deci mult mai mult decât o simplă cântare şi atâta tot. Şi atunci cui îi cântăm noi? Ca să intru puţin abrupt în emisiunea noastră, în tema noastră, am vorbit deci despre faptul că raţiunea noastră este epicletică, adică liturgică, liturghisim, despre faptul că pe Dumnezeu Îl cunoaştem cel mai bine în Sfânta Liturghie, în Sfânta Scriptură, citind şi hrănindu-ne cu cuvintele Sfintei Scripturi, în contemplaţia aceasta naturală şi în viaţa de zi cu zi, dar iată, până la urmă ajungem la Dumnezeu, de fapt noi pe Dumnezeu căutăm să-L cunoaştem şi Dumnezeu ne strigă, spuneai tu data trecută, iar noi răspundem în epicleza noastră, strigând după Dumnezeu. Şi, iată, aflăm deodată, deschizând orice catehism şi orice carte de dogmatică, aflăm deodată că Dumnezeul nostru este unul, dar în acelaşi timp sunt trei. Oare cum vine asta? Cum adică, Dumnezeul e unul…
 
Vine de sus!
 
Vine de sus (râde).
 
Aşa. Vine pur şi simplu la noi, de sus.
 
Şi ce înseamnă?
 
Aceasta înseamnă că eu am această putere de a primi această venire, că în mine, în mintea mea şi-n inima mea şi în capacitatea mea de a cuprinde şi de a înţelege şi de a cunoaşte este loc pentru a cuprinde vestea asta de sus, din altă parte, de dincolo, că Dumnezeu este Eu sunt cel ce sunt şi că El este întreit în persoană, este comuniune de persoane, absolută şi Unul în fiinţă. De acolo vine, de sus. De jos, de la mintea mea… nu-mi vine.
 
Aici e, de fapt, foarte-foarte mult de spus în faptul acesta al venirii de sus, pentru că Dumnezeu e Unul şi sunt Trei în acelaşi timp şi eu primesc Treimea aceasta tocmai pentru că e treime. Dacă ar fi Dumnezeu o singură Fiinţă şi o singură Persoană, unul singur, atunci ne-am aşeza în situaţia acesta a felului în care Islamul, de pildă, Îl simte pe Dumnezeu. Atunci, Dumnezeu cel unul, singur, suficient sieşi, Dumnezeul acela al scolasticii, despre care s-au scris tratate teologice, Dumnezeul acela ar mai fi revelabil, oare?
 
Nu. Ar fi închipuibil. Adică eu pot să mi-L închipui şi să-I dau un chip în mintea mea şi în viaţa mea şi să practic un cult adecvat acestui chip, prin care cred că poate să fie şi o întâlnire reală, că Dumnezeu atâta vreme a aşteptat să Se dea pe Sine în plinătatea revelaţiei. Şi cred că-i mai aşteaptă pe cei care încă se încăpăţânează să Îl caute şi să-L măsoare după propria măsură. Care nici măcar aceea nu-i propria măsură, că măsura noastră lăuntrică este de fapt treimică, e după chipul Sfintei Treimi. Ne-am îngustat, că Îl primim numai pe fâşia raţională şi atunci Îl primim numai printr-o dimensiune, nu? Dar când ne lăsăm lărgiţi, ca să cuprindem fiinţial, cu toate modalităţile şi cu toate organele noastre de cuprindere şi cu duhul nostru şi cu toată viaţa noastră, atunci se schimbă.
 
De fapt, aparent ar fi mai logic să fie o singură fiinţă, o singură persoană, după logica noastră, omenească.
 
Ei, tocmai aici e problema: că vine cineva şi spune că gândul lui Dumnezeu nu e gândul nostru şi că logica noastră e bolnavă şi am dovezi că e bolnavă în sensul că eu, gândind foarte sănătos după logica mea, sunt un om nefericit. Şi că atunci când Dumnezeu spune: gândul Meu nu e ca gândul vostru, iată cine sunt Eu şi cine eşti tu şi eu fac loc acestei revelaţii aşa cum mă învaţă El, că nu mă gândesc eu cum să fac şi pe unde s-o iau, ci fac aşa cum mi-a zis El să fac, atunci, deodată, pricep asta şi intru în comuniune cu această realitate. Altă cale nu există. Dacă o luăm pe fâşia raţională, aşa, logic, vom gândi logic şi vom avea dreptate logică.
 
Şi vom fi singuri.
 
Şi vom fi singuri. Exact.
 
Cu închipuirile noastre, cu logica noastră….
Vom avea probabil o reprezentare despre o transcendenţă absolută, dar nu vom avea niciodată o comuniune cu Dumnezeu, nu-I vom putea spune Tu, nu-I vom putea spune Tată.
 
Şi va fi atât de tragic încât un doctor în teologie poate să fie cumplit de singur şi doxologia lui să fie una a tragismului şi nonsensului, nu? Felul în care se închină lui Dumnezeu să te facă să plângi, pe când mama mea, care n-avea deloc habar de teologie, când mergeam spre biserică şi întârziasem puţin şi se auzea clopotul, a zis „Venim, Doamne! Venim!”. Deci ea ştia că se duce la o întâlnire cu Dumnezeu.
 
Da, bine, în situaţia asta mă întreb dacă acela ar mai fi un doctor în teologie, dacă mai e posibilă teologia.
 
Sigur că da. Cine te face doctor? Diploma.
 
În filozofie, diploma. Dar în teologie…
 
Şi în teologie tot diploma. Şi în fizică, diploma.
 
Nu cred că e aşa. Ar părea că e aşa, ar părea că e aşa, dar nu e aşa aici.
 
Aşa. Deci cui ne închinăm?
 
Da, ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum, deodată, ne închinăm, cum spuneai tu, deschizându-ne către ceea ce primim de sus. Acum, aici e marea minune: că iată, vine ceva de sus.
 
Cineva, ceva…
 
Vine ceva, Cineva vine de sus. Şi vine poate tocmai pentru că există un Dumnezeu, Unul singur, dar există în acelaşi timp trei Persoane. Dumnezeu e unul, dar este comuniune de Persoane. Aici e o mare ciudăţenie pentru noi, cei care gândim, să zicem, cu mintea noastră lumească. Adică cum: Dumnezeu unul şi trei persoane? Iată că Dumnezeu se deschide; zice un Sfânt Părinte: „unimea se mişcă în doime şi se odihneşte în treime”. Şi continuă mai departe şi zice „da, se întâmplă asta pentru că Dumnezeu este comuniune de Persoane, Dumnezeu este iubire”. Oare lucrul acesta nu cumva îl uităm de atâtea şi atâtea ori?
 
Îl uităm poate aşa, ontologic, dar teoretic noi nu-l uităm pentru că nu l-am ştiut. Nu l-am ştiut niciodată, foarte mulţi dintre noi n-am ştiut asta. N-am cunoscut asta. Am auzit, dar n-am cunoscut asta. Şi ne străduim o dată, de două ori, de trei ori, până la urmă, dacă trebuie să dăm un examen în sensul acesta, învăţăm pe de rost şi spunem cu competenţă şi ne certăm cu toţi cei care nu recunosc treime de persoane, dar noi nu am intrat în relaţie cu acest Dumnezeu în treime. Şi atunci, nu suntem vinovaţi de uitare, ci de neştiinţă. Primul uriaş, nu? de care spun Sfinţii Părinţi.
 
Ignoranţa.
 
Da. Ignoranţa, neştiinţa, uitarea şi lenea. Ei, dacă nu ştiu, sunt vinovat. Dacă aflu şi am uitat sunt vinovat. Dacă n-am uitat, dar mi-e lene să fac, iată, sunt şi mai vinovat. Deci este vorba de ce trebuie să facă omul, indiferent că e aspirant în doctorat de teologie sau băbuţă în parohie. Ce să facă ca să-şi amintească – anamneză -, ca să intre în contact din nou cu această realitate şi să priceapă că este, nu să creadă teoretic. Părintele Galeriu şi părintele Stăniloae spuneau la un moment dat că pentru a intra în această realitate e nevoie de o răstignire a minţii. Adevărul revelat vine pe o înnoire a minţii. Să răsturnăm logica noastră, felul nostru de a gândi să-l răsturnăm după felul în care gândeşte Dumnezeu şi El ne învaţă cum să gândim şi este vorba de o răstignire. Ei, aceasta cred că este invitaţia pe care aş face-o eu celui care mă ascultă şi vrea să se închine acestui Dumnezeu. Şi, înainte de a pricepe şi de a învăţa lecţia de dogmatică despre Dumnezeu unul în treime, să încerce această răstignire.
 
Da. Răstignire înseamnă a suporta ceva, nu? Faptul de a lua asupra ta sau, mai bine zis, de a lăsa asupra ta cea ce se impregnează în tine.
 
Şi a fi rupt între o verticală şi o orizontală. Răstignirea este această rupere între:
- o chemare de undeva de sus; simt că nu-s făcut doar pentru această viaţă şi pentru această dimensiune, simt o aspiraţie, înspre un sus adânc,
- o ancoră de jos; o să am o viaţă aici pe pământ, cu picioarele pe pământ şi nu cred că pot fi fericit dacă ignor pământul, dacă neg trupul meu şi ţărâna din mine. Dar, în acelaşi timp, sunt sfâşiat lateral de cei care vor să-i iubesc, să-i slujesc, or mintea mea trebuie să treacă prin procesul acesta ca să poată să prindă în ea taina lui Dumnezeu - aşa cum ni se dă, că ni se dă într-un fel care e la îndemâna pescarilor din Galileea. Nu e făcută pentru savanţi.
 
Trebuie pornit de la cuvântul lui Dumnezeu şi nu de la cuvântul meu: Dumnezeu e unul, dar întreit în persoană. Accept că nu înţeleg, e greu de înţeles. Dar accept că nu înţeleg şi încerc să înţeleg şi mă rog să înţeleg.
 
Asta-i epicleza ta.
 
Asta-i epicleza mea.
 
Aşa începe. Doamne, da’ nu înţeleg nimic.
 
Şi rămân perplex, cum adică unul dar trei? Şi mă fac că înţeleg, poate, dar de fapt nu înţeleg.
 
Nu, dacă te faci, atunci ai încurcat-o, ai ieşit din relaţie.
 
Am întâlnit foarte multe persoane care cred că înţeleg foarte bine lucrul acesta, care se fac că…
 
Mă gândesc că dacă te faci că înţelegi taina aceasta, poate că până la urmă o înţelegi.
 
Nu ştiu dacă e aşa. Din experienţa mea cu…
 
E o ferire aceasta prefacere, e o ferire; o întâlnire care până la urmă poate că are loc. Hai să dăm o şansă.
 
Da, să dăm o şansă. Nu prea-mi place să fiu polemic, dar mă îndoiesc că se întâmplă aşa; şi mă refer aici la experienţa mea ca dascăl de bogoslovie, cum spuneam. Cred că, de regulă, clişeele sunt acceptate foarte uşor şi rămân clişee. Am observat foarte multă lume care vine la facultate sau care învaţă în facultate, ştie toată dogma Sfintei Treimi, ştie care de unde purcede, care de unde se naşte şi aşa mai departe. Ştie să se lupte cu catolicii, cu protestanţii, cu toată lumea. Dar am impresia că mai nimeni nu spune la un moment dat: domnule, dar până la urmă eu nu înţeleg asta. Deci asta ar fi o dată. Şi, în al doilea rând, mi se pare foarte important ceea ce spuneai, despre acea răstignire între un vertical şi un orizontal. Pentru că aici, iarăşi, de multe ori am întâlnit şi tot se întâlneşte atitudinea aceasta de confuzie între credinţă şi convingere.
 
Da.
 
Foarte mulţi zic: sunt convins că e aşa. Nu? Şi atunci mă întreb dacă e cu adevărat această convingere, credinţă propriu-zisă.
 
Este o închisoare de sinapse.(râde)
 
E o închisoare de sinapse.
 
Nu e credinţă şi nici aceea care spune: eu am credinţa mea.
 
Asta-i convingere.
 
Da. Un sistem de convingeri, de opinii, de ştiinţe şi chiar un sistem de închinare şi de relaţie şi de rugăciune, un sistem al meu.
 
Şi atunci tu cum experiezi credinţa în Sfânta Treime? Tu, personal.
 
Eu? Zic Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi-n vecii vecilor, amin. Şi mă duc la biserică, pentru că m-a atras Fiul. Deci am simţit că Fiul mă iubeşte, mă cheamă, da? Şi m-am dus acolo. Singura realitate palpabilă era El, Fiul. Îi citeam cuvântul, Îi simţeam prezenţa în biserică. Apoi, tot zicea: nimeni nu vine la Tatăl fără Mine, fără să mă cunoască pe Mine. Ziceam Tatăl nostru, dar sinapsele mele mă trimiteau la tata, care era cam violent şi aveam o rezervă şi faţă de Tatăl ceresc, că no, e mai aspru. Şi încet, încet m-am trezit, într-o bună zi, că Tatăl ceresc este un tată iubitor, că e avva, că e tăticule. E tati. Şi asta nu cugetând… Sigur că între timp am tot cântat la strană, am ascultat cântându-se la strană, toată doxologia, toată dogmatica cântată prezentă în cultul nostru, în mănăstire… am auzit de atâtea ori şi a intrat în mine.
Apoi, eu am tot primit; tot primindu-L pe Dumnezeu, la un moment dat, am simţit că Cel care mi-L dă pe Hristos e altcineva. Şi atunci am simţit prezenţa Duhului Sfânt, am învăţat să-I spun pe nume. Nu pot să spun că pe data de 5 mai la ora 14 şi 15 minute mi-a vorbit Duhul, dar la un moment dat, când, apropiindu-mă de Sfântul Potir, îmi venea un gând filosofic şi zicea: Bravo, L-ai găsit pe Dumnezeu în nişte pâine muiată în vin! Te-ai străduit, nu glumă, de-ai ajuns aici! - atunci am strigat: Doamne, miluieşte-mă şi cuvântul a venit aşa blând… Oare cum zicea acesta să-L mâncăm pe El? Nu este El Fiul Lui?…Şi s-a făcut o pace, că dintotdeauna omul poate să-L primească sau poate să-L privească - deci fără credinţă, fără încredere că ce spune El este adevărat. Şi că tu trebuie să alegi:
- să-ţi laşi gândul să se lipească de argumentele concrete: Acesta-i fiul lui cutare, nu-l ştim noi? E fiul teslarului; sau:
- ai încredere în cuvântul acela care intră în tine în prezenţa unui Duh pe care-l simţi ca persoană. Ca persoană Îl simt, e o simţire.
 
Da, din păcate, se întâmplă că noi, azi, oamenii, societatea de azi, avem acces mult mai limitat la Tatăl, tocmai datorită patriarhalismului de astăzi, tatăl fiind gândit ca un tip violent. Foarte multă lume are experienţa asta, din păcate... Tatăl trimite şi la societatea asta patriarhală, care nu numai că e violentă, dar interzice, pune piciorul în prag, pedepseşte. Apoi mai există acest curent al psihanalizei…
 
Şi te bate pe umăr dacă ai meritat.
 
Dacă ai meritat: Good boy.
 
Dacă ai luat zece: Bravo!
 
Şi atunci a intrat în desuetudine cumva. Avem o imagine despre Tatăl foarte deformată. Plus aspectul acesta legat de psihanaliză, pe linia lui Freud: tatăl deja este, din punct de vedere al băiatului, considerat celălalt, adversarul, s-a sexualizat relaţia dintre fiică şi tată, din păcate.
 
Da, şi între fiu şi tată.
 
Şi între fiu şi tată. Da. Şi atunci noi, din păcate, efectiv nu mai avem acces la…
 
Ştii de ce? Pentru că pornim de la relaţia bolnavă, rănită. Deci noi n-avem o antropologie, nu trăim o antropologie care să ne aşeze. Înainte de a şti ceva despre Sfânta Treime, ar trebui să ştiu ceva despre mine. Să ştiu cine sunt, ce caut aici pe pământ. Şi lucrul acesta îl aflu tot de la Dumnezeu. Dacă nu primesc cu încredere şi nu verific în propria mea existenţă ce spune Dumnezeu despre om, despre mine, eu nu pot să cred în Dumnezeu. Primul pas al credinţei e când spune despre mine: eşti bolnav, am venit să te vindec, am venit să te fac sănătos. Eu sunt viaţa ta. Eu sunt bucuria ta. Eu sunt apa cea vie. Şi atunci eu simt că mi-e sete şi beau apă. Aha! Şi pe urmă aflu că El este Mesia, şi aflu că este Fiul, şi aflu că este Tatăl, şi mă duce la întâlnirea cu Tatăl şi-mi dăruieşte Duhul… şi aşa mai departe. Deci eu cred că noi pornim de la concepte (de la Tată, de la Fiu, de la Duh Sfânt), în loc să pornesc de la mine.
 
Şi pornim de la concepte aşa cum ni le-am creat noi înşine.
 
Da. Ori eu mă nasc şi o primă realitate e naşterea. Şi dacă simt naşterea şi simt că e o realitate permanentă, că eu de fapt sunt într-o permanentă naştere. Nu m-am născut o dată şi gata. Da, în timp m-am născut pe data de …, dar sunt şi alte realităţi în casa Tatălui tău şi te naşti împreună cu ele, creşti împreună cu ele. Dacă însă te duci din când în când în vizită, tu stai la orfelinat şi te ia mami din când în când acasă, sigur că nu pricepi mare lucru din realitatea familiei şi a relaţiei de naştere şi de creştere în braţele tatălui şi-n braţele mamei.
 
Altfel spus, greşeala săvârşită în acest caz este aceea că noi proiectăm relaţia noastră concret umană asupra lui Dumnezeu.
 
Şi e singurul lucru pe care îl putem face. Pentru că noi cunoaştem cu mintea aceasta, care e o minte bolnavă…
 
Da şi nu. Pentru că noi, tu spuneai, că noi de fapt aflăm cine suntem, dar nu de la noi…
 
Dar când aflăm? În clipa în care eu simt că mă sufoc în puşcăria asta, simt că nu pot să trăiesc, că nu-mi ajunge. Cât timp o să-mi ajungă puşcăria mea de sinapse, şi în care Îl mai bag chiar şi pe Dumnezeu să îmi facă oleacă de aer condiţionat (râde) sau să îmi aducă ceva, atunci n-am nicio şansă. Aflăm cine suntem doar în clipa în care spun: simt că nu m-am născut să mor aici…
 
Şi atunci cum se face că foarte multă lume, sau cel puţin asta e impresia, nu numai a mea, a unei relative majorităţi, foarte multă lume e mulţumită cu Dumnezeul acesta închis în sinapse?
 
Ştii de ce? Pentru că vrăjmaşul, ucigaşul de oameni a creat foarte multe surogate [dumnezei] cu gusturi şi arome identic naturale, pe care ni le strecoară printre gratii în sinapsa asta şi pentru că suntem ignoranţi, uituci şi puturoşi. Dar, e o mare nădejde într-o realitate pusă de Dumnezeu în noi şi care a salvat mulţi oameni: durerea! Durerea este ultimul lucru viu rămas în mine care strigă după Dumnezeu treime, după Dumnezeu iubire, după Dumnezeu care vine, care Se dă, care… Şi atunci când mă doare şi merg pe firul durerii şi nu înghit repede un antinevralgic filosofic, psihologic, fizic şi aşa mai departe, dintr-o substanţă, în clipa aceea, dacă merg pe firul durerii voi ajunge acasă. Pentru că ea ţâşneşte de acolo, de la întâlnirea întreruptă, a mea, care sunt un eu în relaţie cu un tu, un el, o ea. Deci totul este după chipul Sfintei Treimi, nu suntem decât trei persoane: persoana întâi, a doua şi a treia, singular şi plural. Atât. Şi asta este o întrebare: de ce? Da? Şi ajung acolo şi voi simţi că este Dumnezeu, Îi voi simţi prezenţa şi o să încep să-L strig: dacă eşti, unde Te întâlnesc? (Ieri sau alaltăieri am primit un mesaj de la un domn: vreau să-L cunosc pe Dumnezeu, unde-L găsesec?) Deci am ajuns să simt că este, am ajuns să simt că fără El eu nu sunt în întregimea mea. Şi apoi Îl întreb: unde eşti? Şi atunci Îl aud că El mă întreabă pe mine: „Dar tu? Vino!”
 
Aparent, oamenii de astăzi spun: aha, cu Tatăl nu prea avem de-a face, mai greu, Tatăl pedepseşte, nu? Şi atunci am întâlnit foarte des, mai ales în Occident, tendinţa către…
 
Către Sfântul Duh…
 
Nu. Tendinţa către Fiul.
 
Aha.
 
I se zice Fiul, dar nu-I mai zice Domnul Iisus Hristos, ci I se zice fratele nostru Iisus Hristos..
 
Prietenul.
 
…Prietenul nostru, dar, mai departe, la Domnul nu se mai merge. E cumva un soi de atitudine sentimentalistă, de atitudine egalitară, aş zice, care porneşte în mod real de la nişte atribute ale Mântuitorului, acelea de a fi fratele nostru, de a fi prietenul nostru, însă care reduce ceva.
 
Da.
 
Îl reduce pe Hristos la nivelul acesta, uitând divinitatea Lui, uitând că e Fiul lui Dumnezeu, uitând că El este...
 
Ştii de ce? Fiindcă El vine cu cruce cu tot [şi nouă crucea/durerea nu ne place].
 
Aici este. Crucea este incomodă, crucea doare.
 
Doare, doare, de moarte. Şi mă uit uimită şi la Duhul Sfânt. Acum coboară Duhul, vine, nu? Şi cu venirea Duhului Sfânt e la fel. Zicem „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi” şi se opreşte aici rugăciunea. De ce? Că mai departe zice: „şi ne curăţeşte de toată întinăciunea”. Da, dar mie întinăciunea asta îmi cam place. Şi atunci, ne oprim la cruce, ne oprim la curăţeşte-mă. Şi am vrea binele, bucuria pe care ne-o dă Dumnezeu, dar fără durerea căii celei strâmte. Noi nu pricepem că ieşirea din închisoarea de sinapse se face prin moartea acestor sinapse care doare în trupul meu cel aşezat în poziţie comodă.
 
Cred că, de fapt, răstignirea, durerea în general, este de fapt o formă de eliberare şi nu este o formă de durere în cadrul sinapselor.
 
Şi atunci, din cauza asta nu putem trăi lecţia de dogmatică: pentru că trebuie să trecem prin cruce şi prin curăţire. Deci lucrarea Fiului în Duhul şi a Duhului, ca să ni-l aducă pe Fiul în biserică, presupune moarte şi înviere, cruce – răstignire, curăţire - care este… foc. Ce? Umblăm cu eufemisme? Or noi vrem un Dumnezeu care să ne împlinească dorinţele: să-l facă pe Ionel să mă iubească, să ajung doctor cât mai repede, să iau postul de director.
 
Un fel de duh al lui Aladin.
 
Sigur. Acum, mă rog, Aladin nu mai e la modă, dar un director de bancă, un preşedinte, cineva care să poată să rezolve repede. Ca serviciul de pompieri. Ai format numărul de urgenţe şi a venit repede şi a stins focul. Aşa şi cu Dumnezeu. Şi asta nu e o mentalitate a omului de rând, ci este o mentalitate a omului, de sus până jos, atâta timp cât omul Îl pune pe Dumnezeu în slujba dorinţelor sale căzute şi nu-şi ascultă dorinţa adâncă şi care să-l ridice.
 
De fapt, acesta este miezul teologiei, de a nu-L pune pe Dumnezeu să ne slujească dorinţelor noastre omeneşti şi de a-I sluji noi lui Dumnezeu, care ne slujeşte nouă - ca dumnezei [ce suntem]. Întotdeauna, apropo, m-a fascinat locul acela din Sfânta Scriptură unde Hristos le răspunde fariseilor. Fariseii Îl acuză: „Tu Te-ai făcut pe Tine Dumnezeu”. Şi Mântuitorul răspunde: „Au n-aţi citit? Voi sunteţi dumnezei” Şi aici face trimitere la Psalmul 81, unde efectiv, în ebraică, zice: „voi sunteţi elohimi” - şi se referă la noi, cei creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Or în sinapsele acestea, în harta asta străbătută şi răsstrăbătută, la care noi ne limităm, noi uităm un lucru fundamental: că noi suntem dumnezei.
 
Şi vezi tu cât e de minunat Dumnezeu? Cum intră în puşcăria noastră de sinapse, vine şi se ascunde în cuvântul şi în realitatea de la noi, sau Se face toate tuturor - asta e chenoza. A intrat în iadul acesta al nostru, doar-doar L-om auzi, doar-doar ne-om îndura să ieşim…
 
S-a făcut aici om pentru a rupe coaja asta pe care noi am tot clădit-o în jurul nostru. Atunci cuvântul lui Dumnezeu are o dimensiune subversivă, e de-a dreptul subversiv [periclitează ordinea/comoditatea stabilita].
 
Oricine zice „Doamne!” este subversiv. Doar dacă nu zice: „Doamne, dă-mi să mă mărit cu Ionel că are ochii verzi”. Nu? Deci ne închinăm cui? Lui Dumnezeu în Sfânta Treime. Pentru a ajunge la aceasta sunt două modalităţi.           
            Una: să crăpăm de durere şi să strigăm „Doamne, unde eşti?” şi cineva care ne iubeşte să ne spună: „Vino să vezi” şi ne duce în biserică.   
            Sau, să ne năştem şi să creştem în Sfânta Biserică, în braţele mamei noastre, care ne învaţă încetişor, întâi închinându-ne cu cele trei degeţele, spunând în numele Tatălui, şi-al Fiului şi al Sfântului Duh şi, încet-încet, ceea ce am primit la Botez şi ceea ce am primit la pogorârea Duhului Sfânt, acea ştiinţa devine conştiinţă. Eu ştiu împreună cu Dumnezeu, cresc în gând cu El.
 
Conştiinţă nu neapărat în sensul acesta moral sau şi în sensul acesta, dar conştienţă.
 
A şti împreună – conştienţă.
 
Faptul de a şti împreună.
Ei bine, cred că din punct de vedere al spaţiului alocat emisiunii noastre ne apropiem de sfârşit, dacă nu cumva chiar am depăşit timpul acordat. Suntem nevoiţi acum să oprim periplul nostru întru bucurie şi să vă dăm întâlnire la o nouă emisiune Meşteşugul bucuriei şi să ne bucurăm împreună în Duhul lui Dumnezeu. Vă mulţumim!
 
Amin. Bucurie sfânta! Doamne ajută!
 
Doamne ajută!
28-09-2012
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu