Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, dar pot fi activate prin click pe butonul Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat prin click pe butonul Refuz)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 86

Binecuvântarea căsătoriei - Taina aceasta mare este, ... în Hristos și în Biserică

Pr. Ilarion Felea
Tags: Casatoria; homosexualitate; moralitate; desfrâu;
Binecuvântarea căsătoriei - Taina aceasta mare este, ... în Hristos și în Biserică
 

Binecuvântarea căsătoriei. „Căsătoriile, aşa zis libere, fără lege şi fără binecuvântare nu sunt o întoarcere la natură, ci o decădere de la natura cea bună, o lucrare împotriva naturii” - Pr. Ilarion V. Felea

 

Binecuvântarea căsătoriei

«Taina aceasta mare este, … în Hristos şi în Biserică»(Ef. 5:32)

Iisus Hristos a înmulţit pâinile şi peştii în pustie, prin semnul sfintei cruci, prin binecuvântare, «… căutând la cer, le-a binecuvântat …» (Mt. 14:19).

Prin rugăciune şi binecuvântare se săvârşesc toate Tainele Bisericii şi se primesc toate darurile lui Dumnezeu. Prin binecuvântare se săvârşeşte sfântul Botez şi se face pecetluirea cu darurile sfântului Mir; prin binecuvântare se dezleagă păcatele în Taina Pocăinţei şi se împlineşte prefacerea darurilor în Sfânta Cuminecătură; prin binecuvântare se sfinţesc preoţii şi se ung bolnavii în Taina sfântului Maslu; prin binecuvântare se consfinţeşte unirea mirilor în Taina Cununiei; prin binecuvântare se încep şi se încheie toate Liturghiile, toate slujbele şi toate rugăciunile noastre.

Tot ce se ia cu binecuvântare e mai bun, mai curat, mai rodnic, mai dulce. Prescura e mai dulce decât orice pâine, pentru că se ia cu binecuvântare; agheasma e mai bună decât orice apă, deoarece se ia cu binecuvântare. Munca făcută cu binecuvântare e mai plăcută, mai rodnică şi mai uşoară; odihna după muncă şi după rugăciune e mai recreatoare, mai dulce.

Nu-i totuna o viaţă cu sau fără binecuvântarea lui Dumnezeu, aşa după cum nu-i totuna o mâncare cu sau fără sare, holdă cu sau fără de ploaie, pământ cu sau fără de soare. Sarea dă gust mâncărurilor, ploaia dă rodnicie şi creştere holdelor, soarele dă viaţă pământului; binecuvântarea harului dă gust, frumuseţe, putere şi dulceaţă morală tuturor faptelor creştinului.

De aceea, e neînţeles de ce unii se feresc de binecuvântare. Se feresc pentru că nu o înţeleg sau pentru că faptele lor sunt rele, precum e scris: «Lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lor erau rele. Căci tot cel ce face rele, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu se vădească faptele lui, pentru că sunt rele. Iar cel ce face adevărul, vine la lumină, ca să se vădească faptele sale, pentru că în Dumnezeu sunt lucrate» (In. 3:19-21).

Căsătoria

Iată, de pildă, căsătoria. Pe temeiul Evangheliei, Biserica pretinde de la credincioşii ei să-şi întemeieze căminul după rânduială, prin binecuvântare, prin Taina Cununiei; la lumină, în văzul tuturor; nu de dragul ceremoniilor şi al obiceiurilor, care încă sunt frumoase, ci pe temeiul poruncilor Evangheliei Domnului, care obligă pe bărbatul care vrea să aibă soţie la cununie, tot aşa cum obligă la Sfântul Botez pe cel ce vrea să fie creştin, la pocăinţă pe cel ce vrea să se dezlege de păcate şi la Împărtăşanie pe cel ce vrea să trăiască în sfinţenie şi în unire de viaţă cu Hristos Dumnezeu. «Ca pază împotriva desfrânării, fiecare bărbat să-şi aibă soţia lui şi fiecare soţie să-şi aibă bărbatul ei» (1 Cor. 7:1-2). Aceasta e legea şi pe temeiul legii taina cununiei religioase.

«Taina aceasta mare este, … în Hristos şi în Biserică» (Ef. 5:32). Taina, Cununia, unirea dintre mire şi mireasă prin binecuvântare, preînchipuie unirea dintre Hristos şi Biserică. Binecuvântarea unirii – în Hristos şi în Biserică – dintre mire şi mireasă, dă har, putere morală dumnezeiască vieţii lor de familie, ca viaţa aceasta să fie slăvită, «sfântă şi fără prihană» (Ef. 5:27), aşa cum trebuie să fie între toate membrele trupului cel viu al Bisericii lui Hristos, «pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea şi din oasele Lui» (Ef. 5:30).

În ecteniile şi rugăciunile de la logodnă şi de la Cununie, se repetă mereu cererea şi ideea aceasta, ca mirii „să se păzească în viaţă şi petrecere fără prihană”; ca nunta să le fie „cinstită şi patul neîntinat”; „ca să li se dăruiască dobândire de prunci buni şi viaţă fără de prihană”; ca să petreacă în viaţă curată şi în plinirea poruncilor lui Dumnezeu. Ideea şi învăţătura aceasta se repetă şi când li se iau cununile de pe cap, urmate de cuvintele rugăciunii: „Primeşte, Doamne, cununile lor în împărăţia Ta, păzindu-i curaţi şi fără prihană”.

Aceasta e rânduiala şi rugăciunea, în Hristos şi în Biserică, pentru fiecare creştin, bărbat sau femeie, care nu vrea să cadă în patima vinovată a desfrâului. Omul, însă, nu ţine totdeauna rânduiala aceasta bună, pentru că nu este şi nu vrea să fie totdeauna creştin, nici soţ şi tată credincios, nici soţie şi mamă credincioasă şi de aici încep dramele şi tragediile vieţii familiale. Glumele din viaţa familială sunt multe, dar şi mai multe sunt lacrimile, când lipseşte din sânul ei virtutea şi harul binecuvântării de la Dumnezeu. Nici nu ne dăm seamă câte suferinţe sunt acolo unde ar trebui să fie numai fericire şi câte blesteme sunt acolo unde ar trebui să fie numai binecuvântare. „Vreau să trăiesc liber!”„Fac ce vreau”! „Am dreptul la viaţă!” Natura, firea, trupul au pofte care se cer împlinite. Aşa gândea un mare filosof şi scriitor din veacul al XVIII-lea, care s-a făcut vestit mai ales prin şcoala lui de întoarcere la natură (J. J. Rousseau). Prin întoarcerea la natură el a înţeles mai întâi părăsirea rânduielilor morale ale vieţii familiale. S-a căsătorit numai aşa după cum îi cerea natura, şi copiii care s-au născut dintr-o astfel de căsătorie, ajungând o piedică şi o povară în calea trăirii lui numai după natură, i-a predat unui azil să-i crească, fără să spună cine-i tatăl lor[1]. Poate fi o faptă mai imorală, mai monstruoasă decât aceasta: să nu-şi mai recunoască un tată copiii şi să se ruşineze a le da numele lui? Care animal sălbatic îşi părăseşte puii, înainte de a-i creşte?…

Dar nu trebuie să mergem până în veacul al XVIII-lea să aflăm exemple de oameni care se sustrag de sub datoriile şi răspunderile lor familiale, ca să-şi susţină drepturile întoarcerii la natură. Aproape săptămână de săptămână şi uneori de mai multe ori în săptămână, preoţii Bisericii ascultă durerile soţilor şi mamelor – mai rar ale bărbaţilor – părăsite de soţii lor, după 5, 10, 15, 20 şi chiar 25 ani de împreună vieţuire. Ce să mai spunem de plaga divorţurilor, a concubinajelor, a căsătoriilor fără binecuvântare, a nelegiuirilor îngrozitoare şi a crimelor nenumărate care se nasc din căsătoriile fără de binecuvântare. Cine ar putea să le înşire numai în istoria regilor şi a împăraţilor, că cele din mulţimea oamenilor din popor nimeni ne le mai poate socoti. De la Irod, care ucide pe Sf. Ioan Botezătorul, pentru că l-a mustrat că trăieşte în nelegiuire cu Irodiada, soţia fratelui său, până în zilele noastre, cât sânge şi câte lacrimi au curs din pricina călcării poruncii a şaptea… şi câte stricăciuni morale s-au făcut pe urmele lor…[2].

Toate căsătoriile fără binecuvântate lucrează la slăbirea şi destrămarea vieţii familiale şi sociale; toate înmulţesc în loc să împuţineze lacrimile şi suferinţele; toate, în loc să fie întoarceri la natura morală a familiei, pângăresc natura, spurcă viaţa şi strică fericirea familiilor şi a inşilor, spre paguba lor şi a Bisericii[3].

Ce fel de lege a naturii este aceea care nu mai ţine seama de cele mai sfinte legi morale ale naturii şi ale religiei; care nu mai ţine seama de părinţi, de soţie, de copii, de ruşine, de lacrimi, ca să urmeze numai legea oarbă a simţurilor? După natura lor, toţi copiii doresc să aibă părinţi, să aibă tată şi mamă, să simtă iubirea inimii de mamă şi braţul conducător şi ocrotitor de tată. Asta e legea naturii şi a vieţii morale, nu părăsirea soţiei şi a copiilor – mişeleşte, fără urmă şi fără adresă.

Să nu uităm, iubiţi creştini, că legea de temelie a vieţii de familie este Cununia cu binecuvântare. Pentru creştini, codul familiei morale este cuprins în Taina Cununiei şi în cuvintele Scripturii: «Făcătorul, la început, bărbat şi femeie i-a făcut, i-a binecuvântat şi a zis: pentru aceasta va lăsa omul (fiul) pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup, încât nu vor mai fi două trupuri, ci unul. Deci, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă»(Mt. 19:4-6; Fac. 1:28). «Ca pază împotriva desfrânărilor, fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei» (1 Cor. 7:2). «Cinstită să fie nunta şi patul nespurcat. Iar pe curvari şi pe preacurvari îi va judeca Dumnezeu» (Evr. 13:4). «Nu vă faceţi socoteli greşite; nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici nesăţioşii de avere, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu» (1 Cor. 6:9-10; Ef. 5:5). Cum ar şi putea să o moştenească, atunci când fac din rai iad, când îşi pângăresc şi căminul şi trupul şi sufletul şi societatea?

Moralitate/desfrâu

De aceea, creştine, dacă încă nu ai făcut până acum, fă de acum şi fără întârziere ordine în viaţa ta morală şi familială. Ţine seama, creştine, că binecuvântarea Cununiei şi curăţia vieţii de familie îţi asigură liniştea şi fericirea căminului, în vreme ce pângărirea vieţii de familie, prin desfrâu, e păcat de moarte. Căsătoriile, aşa zis libere, fără lege şi fără binecuvântare, care din nefericire, prea mult s-au înmulţit, nu sunt o întoarcere la natură, ci o decădere de la natura cea bună, o lucrare împotriva naturii; că natura nu se ruşinează de roadele ei. Fiarele naturii nu numai că nu-şi lepădă puii, dar şi-i apără cu sălbăticie şi cu preţul vieţii lor[4].

Nimeni nu e obligat sau silit să se căsătorească, dacă poate trăi şi fără de soţ şi fără de soţie. E liber să trăiască şi singuratic, în celibat sau în călugărie. Dar în curăţie, fără compromisuri, fără desfrâu. Viaţa de călugărie e tot aşa de cinstită şi de Evanghelie ca şi viaţa de familie. Şi una şi alta e dată de Dumnezeu. Fiecare alege care-i convine mai mult şi pe care o alege, de aceea e dator să se ţină, cu sfinţenie.

Căsătoria religioasă şi morală e har şi binecuvântare de la Dumnezeu ca şi călugăria, dar în acelaşi timp e cel mai bun frâu şi remediu împotriva desfrâului, care aduce cu sine atâtea stricăciuni şi nefericiri îngrozitoare de care omul se poate lipsi. Cine destramă viaţa familială, calcă cele mai sfinte legi morale, atacă şi strică temelia morală a familiei, a societăţii şi a fericirii. Prin Cununie, căminul e sfânt, ca o biserică. Nu este nici hotel, nici han pentru călători.

De aceea, nu trebuie să ne ferim de binecuvântările pe care ni le împărtăşeşte credinţa şi trăirea religioasă, ci mai ales să le căutăm şi să conlucrăm cu ele, că sunt puteri dumnezeieşti care au rostul să ţină ordinea morală în viaţa familială, să dea căminelor noastre cât mai multă curăţie, bucurie, lumină, trăinicie, pace şi fericire.

„Doamne Sfinte, … întinde mâna Ta cea nevăzută, din sfânt locaşul Tău cel sfânt şi ne binecuvintează pe toţi, şi orice am greşit, cu voie sau fără de voie, ca un bun şi iubitor de oameni Dumnezeu, iartă, dăruindu-ne bunătăţile Tale cele lumeşti şi cele mai presus de lume”[5].

Referințe:

[1] Raţiunea singură, oricât de sclipitoare, nu a putut să-i fie o frână destul de puternică, nici împotriva desfrâului, nici împotriva unei fapte atât de imorale, ca părăsirea copiilor.

[2] Când poporul român avea un rege care trăia în nelegiuire (Carol al II-lea), un ţăran român îndrumat să intre în ordine cu viaţa lui de familie a răspuns:

– Dacă regele trăieşte aşa şi aşa, eu de ce nu pot trăi cum trăieşte el?

– Poţi, dar nu e bine, i-a răspuns preotul. Poţi, dar e rău, şi pentru ţară şi pentru popor, şi pentru el şi pentru tine, precum a şi fost. Călcarea de lege este un rău, o mare nefericire, fie că vine de la rege, fie că vine de la popor.

[3] Augustin, Maria Magdalena, Maria Egipteanca, Eudochia, … nu îmbogăţeau calendarul Bisericii, dacă nu puneau capăt vieţii lor de la început.

[4] Cineva a spus că şi între fiare sunt excepţii. De pildă lupul îşi mănâncă puii. Poate fi adevărat, dar lupoaica şi-i apără. Bărbatul nu trebuie să fie lup, ci om, tată şi soţ bun, că de aceea e creştin ca să se deosebească de lupi şi de hiene.

Se mai poate spune că am amintit şi am apărat mai mult pe femei, pentru că ele sunt mai mult părăsite de bărbaţi şi nu am amintit pe femeile care atrag pe bărbaţi în cursele lor. Am apărat femeile mame. Pe celelalte femei (desfrânate) nu le apără nimeni, ci le acuză, le judecă şi numai cu scârbă le pomeneşte numele.

[5] Din rugăciunile Utreniei.

(Articol preluat din opera Spre Tabor, vol. II, Pr. Ilarion V. Felea, Editura Crigarux)

Foto arhiva parohiei Buna Vestire Cristian, Sibiu

 

 

09-10-2018
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu