Siteul folosește cookies pentru navigare (ce nu pot fi dezactivate) și pentru analiza traficului (ce pot fi refuzate) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 269

Piedici la rugăciune - provocările lumii contemporane

Cristina Roman
Tags: rugaciune; lumea; familia; tineretul;

 

Provocările lumii contemporane sunt numeroase, unele dintre ele sunt adânc înrădăcinate și destul de perfide. Este peste putință a le demasca în mod exhaustiv, ne vom strădui totuși să aducem la lumină o parte dintre ele, astfel ca semnalele de alarmă să fie spre un cât mai mare folos duhovnicesc.

Părinții atoniți de la chilia Buna-Vestire a Schitului românesc Lacu afirmă că lumea noastră contemporană are nevoie de rugăciune mai mult decât orice altceva. Nu este trebuință de conferințele conducătorilor ca să se rezolve problemele lumii, nu este trebuință de organizații internaționale ca să consolideze pacea, nu este trebuință nici de guverne ca să rezolve problemele de stat. Ceea ce trebuie mai mult decât toate este rugăciunea către Dumnezeu, și pentru toate celelalte Dumnezeu va găsi modul de a le rândui spre folosul sufletului omenesc, a făpturii Sale, pe care atât de mult o iubește.

Și oricât am fi dezamăgiți datorită provocărilor vremurilor, oricât de mult foamea ar secera lumea a treia, semenii noștri ar muri din pricina bolilor, oameni nevinovați ar fi uciși în atacuri teroriste, noi conflicte de război ar apărea zilnic, un adevăr nu trebuie să-l uităm: Dumnezeu poate rezolva toate problemele, numai să i-o cerem din adâncul inimii și fără nici o urmă de interes personal. Mai demult, când țăranii aveau de înfruntat seceta, cădeau în genunchi și până să-și sfârșească rugăciunea, cerurile se deschideau. Dumnezeu asculta îndată rugăciunea lor. Însă astăzi, oamenii „civilizați” ai lumii acesteia nu-și ridică privirea spre Cer, ca să ceară cu sinceritate ajutor. Dimpotrivă, cad în cursă și cred că ei singuri pot rezolva problemele. Dar care este rezultatul? Războaiele continuă, nedreptatea se extinde, nefericirea stăpânește, aroganța triumfă și lumea noastră trăiește zăpăceala lipsei de logică, oricâte hotărâri se iau de către cei puternici. Pentru toate aceste motive creștinii trebuie să se roage în duh de dragoste. Iar rugăciunea lor să completeze rugăciunea semenilor noștri care, pierduți în meschinăria de zi cu zi, L-au îndepărtat pe Dumnezeu din viața lor.

Rugăciunea noastră trebuie să fie dublă, triplă, înzecită, rugăciune din inimă, din dragoste pentru semenul nostru. În cele din urmă, trebuie să fie o rugăciune neîncetată, ca aceea a lui David, care ziua împărățea și se războia, iar noaptea o încredința lui Dumnezeu. Trebuie să ne exersăm în rugăciunea neîncetată a inimii, astfel încât numai pe ea s-o practicăm. Și astfel toată viața noastră se va schimba numai pentru un cuvânt. Dumnezeu va vedea nevoința noastră, ne va îmbrățișa și Duhul Sfânt ne va însoți. Putem ca și în lume să devenim vase ale Harului, personalități sfințite care, prin pilda noastră, vom da mărturia ortopraxiei ortodoxe. Și toate acestea se izbutesc prin puterea rugăciunii. Un stareț spunea: „De acestea patru are trebuință mai mult sufletul omului: să se teamă de Judecata lui Dumnezeu, să urască păcatul, să iubească virtutea și să se roage neîncetat”. De altfel, creștinul care-și aduce aminte să vorbească cu Dumnezeu numai atunci când vine ceasul rânduit pentru rugăciune, încă nu a învățat să se roage. Extras din: „Asceza mirenilor”, Sursa: „CATACOMBA” – Biserica Mitropolitană „Sf. Nicolae” – Volos. 

Unul dintre cei mai iubiți și cunoscuți duhovnici ai tinerilor, îndeosebi al studenților din București, Pr. Constantin Coman, a vorbit recent, Congresul Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale, despre îndepărtarea lumii occidentale de Dumnezeu: „Oamenii se sprijină exclusiv pe ei și pe puterile lor, pe știință, pe tehnologie, pe descoperiri, pe ideologii. Noi îl uităm pe Dumnezeu sau atunci când îl reținem în portofoliul nostru, vrem un Dumnezeu care să se adapteze la această lume a noastră”, a atras atenţia pr. Coman.

Părintele Jean Boboc, doctor în medicină la Facultatea de medicină din Paris și doctor în teologie la Institutul Saint Serge din Paris, discipol al lui Mircea Eliade și unul dintre principalii traducători în franceză ai Părintelui Dumitru Stăniloae, rectorul Centrului Ortodox de Studii și Cercetare "Dumitru Stăniloae", unde ține cursuri de antropologie și bioetică, explică provocările bioeticii în epoca noastră. Părintele a evidențiat tendința unei etici false: „Nu este de mirare că această nouă ordine morală, care nu are nimic de a face cu morala, duce la distrugerea familiei, la relativizarea adopției”. „Scopul acesteia este «fabricarea omului anonim», care nu mai este stăpân pe trupul său, un om fără identitate istorică, culturală și, mai ales, fără conștiință”, a spus pr. Jean Boboc.

Pr. Conf. Dr. Nicolae Răzvan Stan, decanul Facultății de Teologie din Craiova, ne atrage atenția asupra viziunii antropologice deviate din contemporaneitate: "Astăzi, mai mult ca oricând, vedem că se duce o luptă acerbă împotriva concepției adevărate despre om. Prin glasul evoluționismului, existențialismului, hedonismului și libertinajului, societatea contemporană vrea cu orice preț să convingă omul să renunțe la demnitatea sa și veșnicia pe care i le oferă și i le asigură creștinismul. Prin retezarea rădăcinilor originii sale și prin stoparea năzuințelor de bine, postmodernismul a furat omului adevărata identitate și l-a expulzat într-o lume din care lipsește sensul și viața. Progresul științific și economic, în loc să readucă omul la demnitatea cuvenită, au adâncit și mai mult criza antropologică. S-a ajuns la obiectivizarea omului, la definirea sa numai din punct de vedere somatic. Discreditând veșnicia omului și temporalizând în mod radical existența sa, lumea contemporană reduce realitatea antropologică doar la aici și l acum. Altceva nu mai garantează. Omul nu este un animal, ci o persoană, după modelul Sfintei treimi, Care este o comuniune de persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – Comuniunea iubirii depline. Și numai pentru că tatăl, Fiul și Sfântul Duh trăiesc în mod absolut iubirea Unuia față de Altul se poate explica și originea și menirea omului. Dumnezeu nu-l creează pe om dintr-o necesitate, ci din iubire. El este creat "după chipul lui Dumnezeu" (Fac. 1, 26), adică este subiect capabil de comunicare și comuniune, iar menirea sa este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu prin iubire și sfințenie".

O altă provocare sufocantă a zilelor noastre este dobândirea "succesului în viață", adică a unei cariere profesionale și a unui mare câștig financiar, a dobândirii de bunuri materiale după ultimele cerințe ale modei, experimentarea sub toate formele a "plăcerilor vieții", fără cea mai mică raportare la morală și credință, considerate de altfel, desuete. Ei bine, răspunsul la această provocare generalizată constă în îndumnezeirea omului. Într-un articol din Ziarul Lumina, pornind de la punctul de vedere al Părintelui Ioannis Romanides, ni se explică și cum putem realiza acest lucru:

"Îndumnezeirea personală nu constituie, aşadar, o realizare egoistă şi ni­ci o dezvoltare calitativă individu­a­lă, ci un eveniment eclesial, prin ca­re oamenii continuă Sfânta Tra­di­ţie, devenind părtaşi ai lui Hristos prin Sfintele Taine şi experierea ener­giilor divine necreate. Întruparea Domnului este punctul de pornire al creştinismului, dar totodată şi ţinta finală a acestuia, pentru că atât în Sfânta Liturghie, cât şi în general în viaţa îndumnezeită a creştinului hrănită de aceasta, experiem ceea ce vom trăi de fapt în Împărăţia lui Dumnezeu. Trecutul, prezentul şi viitorul se împletesc reciproc în această sinteză a lor: îndumne­zei­rea fiinţei umane... Cum ajungem la îndumnezeire? Părintele Ioannis Romanides „Modul necesar de perfecţionare este răstignirea tuturor poftelor şi, prin aceasta, dezrădăcinarea iubirii de sine prin credinţa interioară şi ascultarea necondiţionată de voinţa lui Dumnezeu. Desăvârşirea prin ascultare era aplicabilă îngerilor î­nainte de căderea demonilor, de vreme ce după cădere nu mai există pocăinţă pentru îngerii căzuţi. Pen­tru fiinţele umane, ascultarea este mo­dalitatea de desăvârşire atât înainte, cât şi după cădere. Ascul­tarea însă nu este un scop în sine, astfel încât, printr-o atitudine servilă, omul să poată atinge o stare statică de extaz, care conduce la o relaţie servilă sau egoistă cu Dumnezeu. În stadiile de rob şi iluminat, omul participă la desă­vârşirea divină prin împărtăşirea de harul curăţitor, iluminator şi deificator al tainei Crucii, care cu­ră­ţeş­te patimile, iluminează şi sfin­ţeş­te întreaga sa fiinţă, făcând posibi­lă, prin conlucrarea (sinergie) omului, ascultarea de voinţa lui Dum­ne­zeu până la moarte, prin care harul lui Dumnezeu transformă pornirea iniţială egoistă în dragoste liberă şi, drept rezultat, omul primeşte îndumnezeirea, devenind prieten şi lucrător împreună cu Dumnezeu, frate şi co-împărat cu Hristos şi fiu adoptiv al Fecioarei“. 

Dependența de rețelele sociale și media este o altă boală sufletească specifică lumii contemporane. Pierdem timpul pe care am putea să îl dedică rugăciunii fiindcă nu reușim să ne mai dezlipim de telefon și tablete. Iar din păcate, în această categorie nu se regăsesc doar cei foarte tineri, deja acaparați de jocuri online și vânare de pokemoni, ci și foarte mulți adulți, responsabili de altfel, care au gustat din dulceața vieții electronice, înfrumusețate artificial din taste, nu din condei, iar încetul cu încetul, ceea ce părea firesc și nevinovat a devenit dependență, acaparare pe nesimțite a atenției și îndepărtare sigură de meditație, reflecție, contemplație, ca mijloace de a accede ulterior la rugăciune.

Integrarea vieții personale și comunitare în rânduiala Bisericii devine foarte greu de realizat. Biserica cere feciorie, castitate înainte de nuntă, societatea cere să ai experiență, să nu fii înapoiat. Biserica cere nașterea de fii, societatea trâmbițează despre dreptul femeii de avorta, căci ea singură este "stăpână pe trupul ei"... Biserica îndeamnă la frica de Dumnezeu ca început al înțelepciunii, societatea vrea să ne fie frică de om, ca nu cumva să rănim sentimentele cuiva care deviază de la morala creștină... Biserica îndeamnă la post, asceză, pocăință, lumea de bombardează cu reclame mincinoase despre fericire, tinerețe fără bătrânețe, lipsa de consecințe în plan psihic și sufletesc a faptelor noastre, consumism și risipă.

Tineretul și relația cu Biserica. Pr. Razvan Ionescu, a cărui mărturie integrală poate fi citită aici, concluzionează: "Biserica nu înseamnă ziduri, ci oameni vii. Mi-a trebuit timp sa pricep asta. Viul pe care îl transferă Biserica în viaţa mea este pentru mine lecţie fundamentală a Bisericii. Biserica sunt oameni care experimentează în chip tainic, pornind de la interesul firesc al căutării de soluţii viabile pentru însăşi viaţa lor, prezenţa dumnezeiască. Experienţa lor mă interesează pentru că e vie, pentru că transferă viul acesta în viaţa mea. Ca tânăr, căutarea aceasta de soluţii este ardentă, dar nu ştii neapărat să ceri sfat de la cei mai încercaţi ca vârstă pentru că atenţia ta e în special la nivel orizontal, la cei ca tine în mijlocul cărora vrei să te afirmi, să fii tu însuţi. Acest «tu însuţi» este însă posibil nu căutând ineditul cu orice preţ, nu atât vestimentar, ocupaţional sau financiar, ci pur şi simplu dacă răspunzi chemării tainice a lui Dumnezeu în inima ta nu se poate să nu te poarte El Însuşi în chip minunat spre împlinirea acelei persoane unice şi irepetabile în toată istoria neamului omenesc care Te-a vrut dintru început. Ce aplatizează pe om şi îl poartă spre depersonalizare e tocmai păcatul: harul lui Dumnezeu este garantul cel mai eficient în Univers în privinţa libertăţii personale, Dumnezeu nu te va forţa niciodată cu nimic, însă păcatul o poate face pentru că te introduce în stări în faţa cărora nu ai puterea să spui nu, deci nu mai eşti liber. Îmi pare deci că un tânăr onest până la capăt cu sine însuşi, însetat să simtă libertate profundă în tot ce trăieşte şi face, o poate învăţa în special de la cei care sunt tot mai liberi pe măsură ce cresc în vârstă, ca unii care trăiesc efectiv încredinţaţi Celui aflat deasupra oricărei determinări şi limitări. Asta se descoperă în viaţa Bisericii."

A fi creștin în societatea civilă, o altă provocare lumii contemporane, o piedică la rugăciune, brutală și vizibilă. Aici amintim persecuțiile împotriva creștinilor, care merg de la atentate, masacre, răpiri, până la pierderea locului de muncă din cauza purtării la gât a unei cruci, a executării unei pedepse cu închisoarea ca ofițer al stării civile care refuză să oficieze o căsătorie între homosexuali, la discriminarea pe criterii religioase când vine vorba de programul de lucru la serviciu etc.  

Familia tradițională, față cu provocările lumii contemporane

Deși pașii au fost respectați, deși s-au strâns de şase ori mai multe semnături decât prevede legea, Parlamentul țării, care ar trebui să supună la vot această inițiativă legislativă și să organizeze referendumul ce va decide revizuirea textului constituțional împricinat, tergiversează totul. De ce oare? Cine se teme să asculte glasul poporului? Nu am spus doar al ortodocșilor căci, potrivit reprezentaților „Coaliției pentru familie”, în cele peste trei milioane de cetățeni cu drept de vot se găsesc nu doar ortodocși, ci și membri ai multor culte religioase din România. Sigur, din punct de vedere politic, campania pentru revizuirea Constituției pentru pricina menționată constituie un eveniment fără precedent în istoria societății civile românești și a democrației din țara noastră. Aș vrea să cred că este dovada unei renașteri spirituale a societății românești.

Piedicile ivite la tot pasul în împlinirea acestui deziderat arată că libertatea câștigată cu jertfa atâtor frați români este înțeleasă de unii drept haos, eludându-se faptul că ea constituie un dar, însă, în aceeași măsură, și o mare primejdie. Omul devine cu adevărat liber doar atunci când trăiește cu și în Dumnezeu... Într-o astfel de atmosferă, asistăm la o răsturnare a valorilor, la încercarea de compromitere a legii morale, la preschimbarea omului într-un deplin obedient al materiei. De aceea trebuie să rămânem pe baricade, străduindu-ne din răsputeri să ne îndreptăm pe calea luminată a Cuvântului lui Dumnezeu.

Punându-se în discuție instituția familiei, se cuvine să subliniem că Biserica noastră strămoșească a acordat o atenţie specială familiei creştine, deoarece ea reprezintă modelul veritabil de luptă şi de păstrare a valorilor moral-creştine, în general, și a celor ale națiunii românești, în mod special. În Ortodoxie, căsătoria dintre un bărbat și o femeie primește suprema spiritualizare, maxima valorificare, dar îndeosebi acea armonie care o fereşte de excese şi imoralitate. Pe măsura ruperii de Biserică a familiei, se constată o pierdere a unităţii şi sfinţeniei ei, o dispariţie chiar a sensului de jertfă şi de dăruire în iubire, primând egoismul şi satisfacerea plăcerii; familia ajunge, în cele din urmă, o povară, iar nu un mijloc şi un dar binecuvântat de Dumnezeu pentru dobândirea mântuirii. Familia, doar așa cum a rânduit-o Dumnezeu, poartă focul sacru al oricărei civilizații, alcătuind baza întregului organism social. Ea reprezintă stratul unde se plantează sâmburele credinței, al moralității și civilizației, mijlocitoare între generațiile vechi și noi, punctul de început al întregii vieți sociale.

Biserica vine în întâmpinarea unor astfel de probleme, arătând însemnătatea Tainei Cununiei: prin aceasta, familia creştină devine o taină a vieţii „în Hristos şi în Biserică” – temelie tare şi neclintită, ce asigură sfintei însoțiri trăinicia. Familia, unind bărbatul cu femeia, fiecare în dăruire reciprocă, descoperindu-se pe sine prin celălalt, oferă unica modalitate în deslușirea tainei vieții umane întru iubire. 

Părintele Damaschin de la Platina (California) dă răspuns ortodox la provocările lumii contemporane (…)

"Un lucru pe care aş dori să-l spun este ca tinerii să nu se păzească doar în privinţa faptelor, ferindu-se să săvârşească păcate vădite, ci să se îngrijească şi de cugetul lor, de gânduri şi de simţăminte. Să nu se complacă în gânduri păcătoase ci să înveţe să nu le primească; acest lucru se face prin rugăciunea lui Iisus, prin trezvie şi prin neîncetata conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu. Şi, iarăşi, tinerii ar trebui să se ferească de influenţele negative care vin prin filme, prin televiziune sau prin cărţi. Un alt lucru care ar trebui să îi preocupe pe tineri este cu cine se împrietenesc. Daca au prieteni cu o înrâurire rea asupra lor, s-ar putea îndepărta de calea mântuitoare şi de Biserică, aşa că este foarte important ca tinerii să aibă o legătura strânsă cu Biserica, să fie parte a Bisericii, să aibă duhovnic, să aibă prieteni din rândul altor tineri ortodocşi cu evlavie – astfel, relaţiile lor îi vor trage în sus pe calea mântuirii, în loc să-i tragă în jos. În Biserică nu vor rămâne singuri, ci vor avea prieteni şi cunoştinţe care se nevoiesc alături de ei, pe aceeaşi cale a mânturii."

Cine mai face astăzi nuntă "fără lăutari"?? Și nu vorbim aici de festivități cu specific de sectă, nici de atmosferă de parastas la evenimente festive, ci de mult prea multa îmbuibare oferită la fiecare eveniment ca nuntă sau botez. Meniul e sofisticat și încărcat, cheltuielile cu înfrumusețarea sunt enorme (lăsăm deoparte chestiunea lipsei de gust și a kitchului generalizat). Cine mai ia seama la un sfat ca cel ce urmează al Sfantului Siluan Athonitul??:

"Un trup sătul este o piedică pentru rugăciunea curată şi Duhul Sfânt nu vine într-un pântece ghiftuit"

Într-o zi mi-a venit gândul să cumpăr nişte peşte proaspăt. N-aveam la mine banii mei, ci numai pe cei ai mănăstirii. Aş fi putut să cumpăr, dar nu voiam să încalc regula vieţii mele. Însă gândul mă urmărea într-atât, încât chiar şi în biserică, la liturghie, nu-mi ieşea din minte. Am înţeles atunci că aceasta venea de la vrăjmaşul, şi mi-am dat seama prin mila lui Dumnezeu că harul ne ajută să mâncăm puţin, demonii însă ne împing să mâncăm mult şi să ne procurăm mâncăruri căutate. Trei zile m-a chinuit acest gând şi numai cu anevoie l-am alungat prin rugăciune şi lacrimi. Atât de chinuitor este să lupţi chiar şi împotriva unui gând atât de mic.

Pe când eram la metoc mi s-a întâmplat aceasta: mâncam pe săturate, dar după două ore puteam mânca din nou aceeaşi cantitate. Am început să-mi supraveghez greutatea pe un cântar şi ce văd? În trei zile am pus patru kilograme. Şi am înţeles că aceasta era o ispită, pentru că noi, monahii, trebuie să ne uscăm trupurile, ca în ele să nu mai fie nici o mişcare care să tulbure rugăciunea. Un trup sătul este o piedică pentru rugăciunea curată şi Duhul Sfânt nu vine într-un pântece ghiftuit. Pe de altă parte, trebuie postit cu măsură, ca trupul să nu slăbească înainte de vreme şi să rămână în stare să-şi facă ascultarea. Am cunoscut un frate sub ascultare care se uscase de atâta post, dar care a slăbit şi a murit înainte de vreme. 

 

 

 

14-08-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu