Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 3160

Crezul niceo-constantinopolitan ca model pentru o Europă unită creştină

Pr. Alexandru Socaciu
Tags: crezul; Europa;
Perspectiva Europei unite şi procesul de globalizare culturală care animă astăzi mai mult decât oricând omenirea contemporană sunt inevitabile analize, sinteze sau reacţii ale valorilor ce vor să intre într-un proces şablon pentru toate naţiunile. Şansa noastră este că s-ar putea ca acest proces să nu reuşească. O superbă vocaţie de a sta împreună şi de a te bucura de un numitor comun nu îl poate oferi decât coloana vertebrală a creştinismului, simbolul său de credinţă, căci culturile nu se bazează pe revelat şi inspirat, ci pe tradiţie, care a fost şi este diferită de la un popor la altul, şi de ce să nu credem că şi de la o generaţie la alta. Nu vedem, oare, diferenţa dintre generaţia părinţilor noştri ce aveau sensibilitate pentru muzică populară şi uşoară de bună calitate – să nu mai amintesc de impresionanţii oameni de cultură muzicală clasică – iar pe de altă parte de generaţiile de manelişti, rock-eri şi disco-party-uri?
Constantin Noica, în Jurnalul de idei, făcea o remarcă care cred că scoate bine în evidenţă sub ce stindard ne desfăşurăm activitatea, noi, cei de azi: „Te uiti la toate casele astea în care oamenii îşi trăiesc viaţa lor, fiecare trăgându-se cât mai adânc în ascunzişul lui. În fiecare casă se petrece un proces de însingurare umană, de abstragere în concretul propriu, al fiecăruia. Casele pot fi aceleaşi, ele vor să ascundă altceva, de fiecare dată. Ce pulverizare a omului ne exprimă ele! Ai vrea să vezi omul adunat, refăcut: omul universalului. De ce n-ar exista case ale tuturor, ale omului, case deschise spre universal?”[1]
Petre Ţuţea remarca în Tratatul de antropologie crestină, adevărata criză a lumii moderne: „Societatea ca întreg este ipotetică, iar organicismul o imagine a aşa-zisului corp social, o analogie neconcludentă. De altfel, întregurile au dispărut sub paşii spiritului analitic modern. Omul modern este un bufon scormonitor, absurd şi întristător. Este triumful timpului democratic-servitoresc, gol de suflet, ancorat mecanic aici. Societatea este gândită ca instrument al lui, iar când n-o poate folosi, protestează, se revoltă sau devine infractor. Destinul lui? Joc între tiranie şi anarhie. Inteligenţii cultivă: ironia, aporeticul, paradoxul, răspărul, dispreţul şi contemplarea fără interes a contrastelor.”[2] Conştientizarea capacităţii de a fi model a oricărei culturi, păstrarea, cu alte cuvinte, a identităţii culturale verticale ar trebui să fie opţiunea culturii noastre si a celorlalte culturi nationale europene; contactul să presupună schimb, nu dominare: „O cultură pusă sub semnul învecinării e o cultură cu mai multe şanse de a transforma existenţa ei în lume într-o învăţătură, pentru sine şi pentru alţii.”[3] Aceste gânduri ale marilor filosofi români pot fi găsite şi în monumentala lucrare a lui Denis de Rougemont[4], care, alături de Modelul cultural european al lui Noica mi-au dat curajul să scriu aceste gânduri.
Rămân fidel către constatările marelui filosof şi gânditor român, Constatin Noica, din excepţionala sa lucrare Modelul cultural european[5] – aceasta va fi ultima sa carte scrisă şi încheiată de el şi care apare în limba germană în 1988 cu titlul De dignitate Europae. Poate că nu ar fi fost rău motto-ul Sind wir noch zu retten? (Mai putem fi salvaţi?) pentru începutul acestei sinteze. Dar cu siguranţă că întrebarea nu este una retorică pentru că răspunsul îl avem de peste 2000 de ani, de la însuşi Domnul nostru Iisus Hristos: „cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (Ioan 15, 7). Noica spunea, printre altele în cartea amintită că „dogmatismul se caracterizează tocmai prin aceea că nu admite excepţii faţă de regulă, el sancţionându-le şi căutând să le înlăture, dacă nu le-a putut evita”.[6] Este o definiţie exegetic-liturgică la ceea ce a însemnat în istorie răbufnelile de idei din perioada sinoadelor ecumenice, dar şi o definiţie cât se poate de responsabilă a dogmatismului.
Constantin Noica surprinde extrem de interesant începuturile culturii europene prin faptul că le plasează la rădăcina începuturilor creştinismului: „cultura europeană se naşte printr-o categorică ruptură: faţă de natură în primul rând, faţă de raţiunea obişnuit cunoscătoare, în al doilea rând, şi în ultimul rând faţă de antichitate. Se naşte anume în anul 325 al erei noastre, la Niceea”.
Vreau să-mi închei gândurile prin următoarele cuvinte ale lui Noica, atribuindu-i lui sfârşitul cu şi despre Simbolul niceo-constantinopolitan, cu făgăduinţa şi certitudinea că viitorul, mai ales cultural, al Europei este ascuns în paginile istoriei ei trecute, la fel cum Vetus Testamentum in Novo patet, Novum Testamentum in vetere latet: Cu totul altfel arată începutul culturii europene din perspectiva Sud-Estului bizantin. Vor fi fost şi acolo, la sfârşitul antichităţii, animale de pradă sau cetăţi şi state care să se sfâşie între ele. Dar era lumină [...] în Roma cea mică întemeiată de primul împărat creştin, avea să se întâmple ceva fără precedent în antichitate şi de necomparat cu oarbele încercări nordice: timp de 450 de ani, întregi mase de oameni anonimi (şi nu numai spirite conducătoare) aveau să se bată pentru idei. Disputele medievale de mai târziu, de la Sorbona, aveau să rămână, pe lângă luptele Bizanţului, un simplu spectacol, ca turnirurile cavalereşti. Aici în Bizanţ era pasiune şi curgea sânge în numele ideilor. Probabil că nici o explicaţie sociologică nu poate da socoteală până la capăt de o asemenea frenezie colectivă, prelungită peste veacuri, dacă ea nesocoteşte fervoarea pentru idee. Totul a început în 325, la conciliul de la Niceea, convocat de împărat, continuând cu alte şase reuniuni, până în 787. Să lăsăm la o parte faptul material şi de civilizaţie că secole întregi s-au putut organiza – în marginea unei Europe aflate în plin haos şi a unei lumi arabe de nomazi – asemenea reuniuni ce întruneau conducători spirituali până şi din Spania ori Franţa, ceea ce dovedea existenţa unui sistem sigur de contacte şi comunicări, controlul drumurilor, buna administraţie şi birocraţie, într-un cuvânt civilizaţia de care avea să facă mai târziu atâta caz Vestul. Să întârziem însă o clipă asupra dezbaterilor de idei, care în acel ceas au avut, cum era firesc, un caracter pur religios, dar ale căror reverberaţii, la început filosofice, s-au transmis întregii culturi europene, chiar dacă în chip neştiut, până şi sistemelor de valori profane şi antireligioase, autorizându-ne astfel să susţinem că în anul 325 începe în chip hotărât o cultură nouă”.[7]
 

 


[1] Constantin Noica, Jurnal de idei, Text stabilit de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru, ed. Humanitas, Bucureşti 1991, p. 66.
[2] Petre Ţuţea, Omul. Tratat de antropologie crestină. 1. Problemele sau cartea întrebărilor, Ed. Timpul, Iasi, 1992, p. 280.
[3] Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 67.
[4] Denis de Rougemont, L`aventure occidentale de l`homme, Editions Albin Michel, Paris, 1957. Cel puţin partea cuprinsă între pag. 161-183 nu are cum să nu te fascineze. Poate că gândurile de faţă nu sunt atât de relevante ca multe din paginile acestei monumentale gândiri a lui Denis de Rougemont.
[5] Constantin Noica, Modelul cultural european, ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.
[6] Ibidem, p. 13.
[7] Constantin Noica, Modelul cultural european..., p. 69-70.
17-08-2012
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu