Religia şi/sau creierul uman?

 

 

            Cele mai moderne cercetări în domeniul teologiei scot, prin lumina tiparului, informaţii uimitoare care interesează nu doar pe clerici, fie ei monahi sau nu, ci şi pe laici, fie ei ultra-religioşi, fie mai puţin preocupaţi cu cele spirituale.

            Acest studiu nu se vrea a fi unul exhaustiv, ci unul ce provoacă cercetarea. De fapt este o introducere la neurologia experimentală religioasă, cu intenţia de a răspunde celor care sunt interesaţi de aspectele religioase neurobiologice şi cognitive. Neuroteologia nu mai este ceva despre care să nu se poată vorbi din cauza lipsei probelor ştiinţifice, ci a devenit cunoscută prin eforturile teologilor care au dat mâna cu ştiinţa, totul spre folosul fiecăreia. Este clar că oamenii sunt, şi trebuie să fie, interesaţi de ceea ce se petrece cu organismul şi cu înclinaţiile religioase. Studiile bazate pe neuroteologie sunt cele mai relevante în acest sens.

            Ştiinţa creierului a devenit incredibil de populară între ştiinţele umaniste. Biologie şi psihologie, teologie şi spiritualitate, toate investighează procesele neurologice pentru a sublinia ce se petrece biologic pe plan spiritual şi ce se petrece spiritual pe plan biologic. Mai curat spus: spiritualitatea biologiei sau biologia spiritualităţii?

            Un interesant studiu aparţinând cercetătorilor danezi au spus şi alte lucruri miraculoase, dar cu adevărat veridice şi demonstrabile, ce au mai fost argumentate şi de ruşi prin celebrul film Apa. Aşadar, Uffe Schjoedt, cercetător la departamentul de studii religioase în Universitatea din Aarhus, Danemarca, scrie un studiu pe cât de elementar, pe atât de interesant. Analiza deschide interesul şi dorinţa de cercetare a şi mai multor motive pentru care omul nu doar că ar trebui să fie religios, ci faptul că omul chiar este religios – homo religiosus a mai fost omul numit. Cercetătoarea amintită a publicat un studiu interesant[1] ce scoate în evidenţă că spiritualul şi materialul pot fi confundabile sau mai bine spus creierul, şi prin el tot organismul, e capabil de latura spirituală.

            Uffe Schjoedt detaliază astfel: „multe dintre experimentele revăzute în acest articol măsoară fluxul sângelui din creier folosind tehnologie modernă, ca SPECT (Single Photon Emission Computed Tomography – Emisia unui foton calculată tomografic), PET (Positron Emission Tomography) sau fMRI (functional Magnetic Resonance Imaging) toate fiind pe drept explorate tehnologic, localizate de obicei într-o unitate de cercetare din spital. În multe dintre aceste studii, participanţii ajung la spital şi primesc instrucţiuni despre procedura de scanare şi despre regulamentul de protecţie înainte de a fi localizaţi în dispozitivul tehnologic, care acoperă în mod specific capul participantului şi trunchiul (fMRI). Prin studiile PET şi SPECT, participanţii sunt injectaţi cu un trasor radioactiv ce indică curgerea sângelui prin creier prin emisiile de radiaţii. În studiile ce folosesc tehnologie MR (Magnetic Resonance – Rezonanţă Magnetică), participanţii vor experimenta zgomote (aprox. 110 decibeli) de la măsurătorile magnetice ale scurgerii sângelui la schimbările proprietăţilor magnetice ale sângelui. Participanţii sunt instruiţi să nu se mişte, iar capul este fixat adesea pentru a evita posibilele mişcări ... în timp ce stau în aparat, participanţii primesc de obicei stimuli şi instrucţiuni prin căşti şi/sau de pe un monitor. De obicei, pentru a măsura care parte din creier este activă în condiţii particulare, este necesar să pui în balanţă starea sarcinii cu una sau mai multe condiţii de sarcină ... de exemplu: citirea unui text religios poate contrasta cu citirea unui text ne-religios, dacă aceasta este ţinta analizei, de a filtra efectul recitării. Sarcina şi condiţiile de contrast sunt repetate sistematic de câteva ori pe parcursul şedinţelor pentru a creşte puterea statistică de analiză. Informaţia proaspătă din scanner este pre-procesată înainte de analiză. Aceasta de obicei conţine o serie de proceduri complexe ce transformă informaţia de la fiecare subiect pentru a corespunde pe un creier şablon care este apoi folosit pentru analiza de grup. În sfârşit, un şir de analize statistice avansate sunt aplicate la informaţiile pre-procesate pentru a obţine rezultatele pe care mulţi oameni le ştiu deja din ziare sau articole de jurnale, unde probabil hărţile prezintă diferenţe regionale ale fluxului sângelui ca subiect ce clasează intensitatea de culoare pe imaginea creierului. Această scurtă descriere este neprelucrată şi generică, dar ilustrează câteva din cele mai cunoscute rezultate metodologice şi tehnologice prin studii de formare a imaginii.”[2]

            Cercetătoarea mai scoate în evidenţă nişte chestiuni peste care nu se poate trece cu vederea. De exemplu factorii ecologici: „pentru unii oameni, a fi în spital este de ajuns pentru a provoca anxietate în timp ce experienţa altora serveşte ca şi claustrofobie atunci când mâinile lor sunt fixate iar corpul lor introdus într-un dispozitiv de scanare. Injectarea, aşa cum se produce în studiul PET, poate fi asociată cu disconfort, iar zgomotele tehnicii de scanat în studiul MR pot face dificilă concentrarea pentru participant. ... Dacă recitarea unui text religios (verbală/activă) este pusă în opoziţie cu ascultarea de muzică (auditorială/pasivă), rezultatele vor arăta activităţi masive ale creierului pentru că cele două condiţii sunt procese considerabil diferite a cognitivului.” Pentru a fi plauzibil, studiul provoacă un număr considerabil de persoane, aproximativ 3-15 dintr-o singură regiune.

            Apoi, şi alţi cercetători au scos în evidenţă lucruri şi mai spectaculoase, cum ar fi Eugene G. d’Aquili şi Andrew B. Newberg. Cercetările lor pot fi sumar căutate în studiile lor eshaustive asupra problemei ce ne interesează pe noi aici.[3] Metodele şi teoriile lor de cercetare sunt de cele mai multe ori clasice, detaliind experienţe mistice pe baza ambelor tehnologii, mecanice şi de neuroştiinţă convenţională asupra creierului. Daneza Uffe Schjoedt spune următoarele lucruri despre studiile celor amintiţi mai sus: „În ceea ce priveşte teoria lui Eugene G. d’Aquili şi Andrew B. Newberg, experienţa religioasă în ritualuri şi meditaţie este cauzată de o supraîncărcare a structurilor limbului[4] implicate în emoţii şi reglementările homeostatice, de exemplu, hipotalamusul şi amigdala. ... (Aceşti cercetători) şi-au testat teoria lor...într-un studiu folosind opt budişti tibetani care folosesc meditaţia... rezultatele au arătat o activitate incredibilă în zona prefrontală dorsolaterală... . Participanţii nu au fost interogaţi despre experienţa lor subiectivă... . Într-un alt studiu (SPECT), cinci voluntari din mişcarea Penticostală au fost examinaţi în timpul glosolaliei. Acest studiu a reportat o scădere a activităţii în cortexul prefrontal, dar o activitate incredibilă în SPL, structural opusă studiului meditatorilor tibetani”.[5]

            Concluziile cercetătoarei Uffe Schjoedt despre studiile făcute de Eugene G. d’Aquili şi Andrew B. Newberg sunt de asemenea interesante. Astfel, ea spune că proiectul lor este un bun exemplu despre cum acest tărâm al cercetărilor sunt în măsură să descopere experimente şi să testeze ipoteze...(sistemul lor de cercetare n. tr.) …este caracterizat prin presupunerea că experienţa religioasă ca şi o categorie mai largă este aservită de mecanisme universale ale creierului ... câteva dintre acestea, oricum, rămân să fie descoprite.[6]

            Tot Uffe Schjoedt mai citează şi alte studii de specialitate care au avut succes. Astfel, ea spune că sunt câteva cărţi ce au fost publicate recent despre relaţia dintre religie şi sănătate, multe din ele fiind sprijinite semnificativ de John Templeton Foundation (Benson 1996; Koenig 1998;).[7] De asemenea Uffe Schjoedt îl dă citării pe Dr. Herbert Benson, decanul Mind-Body Medicl Institute la Harvard Medical School. Rezultatele studiului EEG (Electroencefalograf) cu trei călugări tibetani, care, atunci când au fost supuşi testului, nu au părut că ar fi atins o stare similară cu cea a somnului în timpul meditaţiei, dar în schimb şi-au crescut atenţia în timpul meditaţiei. Cercetările conduse de Dr. Benson au raportat activităţi în zona subcorticală cum ar fi amigdala şi hipotalamusul, activităţi ce au un rol fundamental în reglarea proceselor autonomice şi endocrine ale corpului. Aceasta scoate în evidenţă faptul că meditaţia are un rol important în activitatea fiziologică a organismului uman prin relaxare.

            Deci, rugăciunea meditativă are rol şi asupra atenţiei. Aşa se explică de ce predica urmează imediat după rugăciunea şi citirea textelor sfinte. Astfel, preotul, şi odată cu el tot poporul prezent, se poate concentra mai uşor asupra celor pe care le are de transmis. Dar în studiul făcut pe călugări tibetani sau alţi credincioşi ce practică meditaţia sau asceza, activitatea creierului este mult mai diferită decât în cazul religiilor creştine. În meditaţia tibetană revelaţia poate fi mai repede primită prin controlul creierului, pe când în mistica creştină, rugăciunea curată presupune un trup curat şi o minte curată, nu un control al creierului (prin voinţă proprie), ci o predare totală lui Dumnezeu prin lepădare de sine, de voinţa proprie.[8]

            Dar studiul citat de Uffe Schjoedt din Dr. Herbert Benson mai arată că prin rugăciune vine şi relaxarea. Cum? Poate omul să scape de stres prin rugăciune? Părinţii Bisericii au spus DA, vezi de exemplu Pr. Arsenie Boca sau Pr. Teofil de la Sâmbăta atunci când tălmăcesc rugăciunea inimii: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa.

Isihia rugăciunii dă un suflu în plus liniştirii în viaţa de zi cu zi, au spus-o deja Sfinţii Părinţi. Dar iată că şi Dr. Herbert Benson o spune, e drept, câteva secole după ei, nefiind călugăr, dar examinându-i pe aceştia. De data aceasta foloseşte pe cei care practică tehnici meditative, cum ar fi yoga. El afirmă însă că omul se relaxează foarte bine în timpul rugăciunilor meditative, dar că astfel de rugăciuni nu au şi efect asupra modului de viaţă al omului, ci numai pe plan fizic. Dar studiul de faţă îşi propune chiar lucrul acesta: să demonstreze sănătatea biologică ce poate fi cauzată de rugăciune. Dar pe lângă această lipsă a Dr. Herbert, e important să ştim mai ales faptul că omul obţine relaxare, ferire de stres şi o limpezire a minţii prin rugăciune. Doctorii doctorilor de azi, Sfinţii Părinţi isihaşti spun puţin mai mult chiar şi către Dr. Herbert Benson: isihia nu e folosită doar de dragul relaxării, ci pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu. De aceea se impune purificare, iluminare şi ceea ce este cel mai important, desăvârşire. Dar, să îi mai acordăm timp pentru a descoperi şi aceste lucruri.

            Bineînţeles, spune tot Uffe Schjoedt, citând şi studiile lui Michael A. Persinger, profesor la Laurential Univesity în Sudbury, Ontario Canada, cunoscut cercetător în neuroteologie. Acesta din urmă a publicat peste două sute de articole în jurnalul Perceptual and Motor Skills. Uffe Schjoedt spune despre el următoarele: „În teoria sa, Persinger construieşte ipoteza că experienţa religioasă şi spirituală se raportează la trecerea impulsurilor electrice în lobul temporal. Fenomenul este bine cunoscut în studiile cu pacienţi ce au lobul temporal epileptic ce raportează experienţe spirituale frecvente şi puternice în ambele situaţii din timpul şi între atacurile de apoplexie. ... Într-un experiment mai vechi, Persinger observă schimbări electrice a lobului temporal în cei care practică meditaţia transcendentală. ... Experimentele lui Michael A. Persinger au atras chiar şi canalele TV ca CNN, BBC şi Discovery Channel. Popularitatea a ajuns la culme atunci când cercetătoarea Susan Blackmore a probat testul lui M.A. Persinger şi a scris despre experienţa sa spirituală unică din timpul stimulărilor. ... Faimosul biolog Richard Dawkins, care e un ateu convins, a trecut prin acelaşi tratament fără să experieze ceva. ... informaţiile lui Persings sunt controversate”.[9]

            Un alt capitol din studiul lui Uffe Schjoedt este intitulat Cunoaştere sau emoţie. Este, poate, unul din cele mai interesante. Îl citează pe psihologul Nina P. Nazari care încearcă să răspundă întrebării dacă experienţa religioasă poate fi caracterizată mai cu seamă prin procese cognitive sau emoţionale. Foarte interesant! De ce? Pentru că pe lângă Persinger şi Newberg foloseşte şi procesele nevrotice. Oricum, spune Nazari, dezvoltarea sistematică a religiei este declanşată doar cu ajutorul unui sistem cultural. Mulţi cercetători au urmat gândirii lui William James, Carl Gustav Jung, Rudolph Otto şi Mircea Eliade. Studiul ei măsoară activitatea creierului (PET) a şase fundamentalişti creştini şi şase participanţi atei, având toţi şase condiţii: citirea şi recitarea Bibliei (Psalmul 23), citirea şi recitarea unui ritm copilăresc (ne-melodic), citirea unui text neutru şi simpla odihnă. Rezultatele au arătat că participanţii religioşi şi-au activat partea prefrontală dorso-laterală în timpul recitării psalmului ... (deci) sugerează că experienţa religioasă este mai întâi de toate un fenomen cognitiv ... experienţa religioasă poate lua expresii diferite în funcţie de sistemul cultural... Dar noi ştim, din asceza şi mistica creştină, că rugăciunea este mai mult decât un act cognitiv (ea uneşte mintea cu inima, ea exprimă şi pocăinţă, şi smerenie, şi dragoste).

            Ca o mică concluzie la studiile lui Nazari afirmăm faptul că ea este ştiinţific de acord cu faptul că experienţa religioasă este un consistent fenomen neurologic. Un exemplu de o astfel de coincidere cu fenomenele neurologice poate fi găsit în activitatea prefrontală a creierului, ceea ce înseamnă că în linii mari poate fi asociată cu atenţia şi procesele executive ale creierului uman. Privind aceste studii observăm că prin paşi mărunţi se ajunge la o nouă direcţie a neurologiei, ce scoate în evidenţă practica religioasă a creierului uman, dar cum mediul cultural are o influenţă mai mare sau mai mică rămâne de văzut pe viitor.

            Capitolul VII din studiul lui Uffe Schjoedt, Experienţa mistică, scoate în evidenţă faptul că experienţa religioasă pune în funcţiune câteva secţiuni cerebrale: cortexul orbito-frontal, cortexul temporal, cortexul parietal inferior şi superior, tulpina creierului. Partea aceasta se bazează pe munca altor doi cercetători, Mario Beauregard şi Vincent Paquette. Concluzia studiilor acestora este că experienţa mistică este un fenomen complex care recrutează multe regiuni şi procese cerebrale ... referindu-se la studii despre experienţe complexe, precum iubirea, sensul unei prezenţe ascunse precum şi disoluţia dihotomiilor... rezultatele sunt inconclusive şi în mare nevoie de viitoare teste.

            Rugăciunile formale sau cele improvizate, un alt capitol interesant, scoate la lumină alte lucruri bune de ştiut. Cele două forme de rugăciune, rugăciunea formală şi rugăciunea improvizată, antrenează alternativ diferite părţi ale creierului şi sporesc puterea de concentrare a celui ce se roagă. Iar partea despre Percepţia socială adaugă şi mai multe lucruri despre omniprezenţa, omniscienţa şi omnipotenţa lui Dumnezeu. Cei care au fost interogaţi au fost descoperiţi că se gândesc la Dumnezeu mai degrabă ca la o persoană decât la un lucru abstract. Un alt lucru important este timpul ş energia petrecută în timpul rugăciunii. Metaniile joacă şi ele un rol destul de important în manifestarea aceasta a energiei religioase ce se transmite chiar şi creierului dându-i şi lui energia necesară umplerii de oxigen şi evacuării dioxidului de carbon. Partea creierului care este cea mai des folosită în astfel de activităţi este partea dorsală.

            Aşadar, studiul lui Uffe Schjoedt vrea să scoată în evidenţă sensul acestui teren limitat dar totuşi potenţial şi interesant pentru cei care vor mai întâi să cunoască şi apoi să experieze. Aceştia sunt cei cărora le este frică de eşec. Nu e nimic neuman în acest lucru, dar studiul scoate în evidenţă lucruri care demonstrează religiozitatea din punct de vedere medical, biologic. El detaliază câteva dintre procedurile folosite la ora actuală în neuroştiinţă pentru a face o corelaţie între creier şi activitatea religioasă. Din lipsă de provocări şi studii introductive despre această temă ne limităm în a afirma că tehnica metodologică folosită de Uffe Schjoedt precum şi modul de realizare a ei sunt un tărâm ne-explorat încă de cercetătorii români, ceea ce limitează acest studiu din punct de vedere al limbajului.

 

       În vremurile şi contextul de azi al istoriei universale, acum când Europa se construieşte spre o unitate în diversitate mai mult decât pe o diversitate în unitate şi când bisericile creştine depun eforturi pentru găsirea unităţii şi echilibrului între ele, este imperios necesar să facem următoarea afirmaţie: dacă nu se ţine cont de ISTORIE, Europa şi creştinismul trebuie să-şi depună armele în faţa duhului secular al vremii. Toate acestea pentru că ziua de astăzi se trage din ziua de ieri, iar ziua de mâine este rodul trecutului, dar un trecut ce nu are voie să paralizeze prezentul, ci să-l ajute să nu fie diferit în fidelitate ci doar nou în progres. Ceea ce am schiţat mai sus nu este nimic altceva decât o simplă încercare de a arăta că viitorul Europei nu se poate contura fără latura ei religioasă. De ce? Pentru că încă de când grecii au numit regiunea dintre Atlantic, Asia şi Africa – Europa, acestui teritoriu i s-au cunoscut rădăcinile creştin-autentice.

         Să nu uităm şi faptul că rugăciunea are raţiuni pe care raţiunea nu le înţelege…

 

---