Piedici la rugăciune - gândurile necuvioase

Buna-cuviință este o floare rară în zilele noastre. Dacă am ajuns a ne apăra cu vehemență cele mai sfinte și fundamentale temelii de morală creștină este și din cauza faptului că indecența sub toate formele s-a generalizat. Astfel, ispite și sminteală avem la orice pas. Imagini și gânduri necuvioase străpund privirea și sufletul nostru pretutindeni. Am putea crede că suntem expuși riscului de a le avea doar atunci când ne așezăm la rugăciune, în liniștea casei noastre, dar ele ne izbesc necontenit, chiar și atunci, sau mai ales atunci când începem să ne rugăm acolo unde ne aflăm, fie în trafic, la serviciu, la biserică. Tot felul de înjurături, imagini și vorbe deocheate ne zgârie timpanul. Le găsim și în presă, și la TV, din păcate ele caracterizează viața multor persoane publice, care în loc să dea dovadă de maniere și educație, trăiesc din ratingul adus de scandal. Cum am putea oare să măturăm gunoiul acesta urât mirositor dimprejurul sufetului nostru? Ne învață Sfinții Părinti:

Starețul Iosif Vatopedinul - Știința păzirii minții! 

Cuviința

Cugetări necuvioase în timpul rugăciunii și gândurile. Aici este vorba limpede despre meșteșugirile și mașinațiile diavolului. În vremea rugăciunii trec prin mintea noastră cuvinte de hulă, gânduri necurate despre noi, despre semenul nostru, despre Sfinți, despre Maica Domnului și chiar despre Dumnezeu. Este războiul nevăzut. Aici este trebuință de multă atenție. De îndată ce gândul întinat este perceput de către conștiința noastră, trebuie să nu-i dăm teren pentru a se dezvolta. Iar aceasta se face prin desăvârșita adunare a minții în rugăciune și prin chemarea Numelui lui Hristos. Aici se va da lupta. Desigur, pentru toate acestea părinții noștri duhovnicești și duhovnicul fiecăruia în parte pot rândui nevoința creștinului rugător într-un plan personal. „Cel care își are mintea adunată, când se roagă și ia aminte la cele pe care le spune, îi îndepărtează pe demoni cu flacăra rugăciunii, iar acela care se răspândește și-și împrăștie mintea la cugetări nefolositoare, devine jucăria lor”, spune Sfântul Efrem Sirul (Sursa: marturieathonita.ro)

Adevărata rugăciune

Adevărata rugăciune îşi are condiţiile ei: trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu mintea şi cu inima curate cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare-aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă sme­renie. Dar dacă cineva nu e împăcat în conştiinţa lui cu­rată şi vede că e departe de condiţiile adevăratei rugă­ciuni, înfăţişată mai sus, că îşi face rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult în silă decât de bună voie ? Cum va fi sufletul atras din plăcere, din dragoste, spre rugăciu­ne ? Însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte că omul nu este în stare să se împotrivească şi să-şi cureţe cu desă­vârşire mintea de gânduri necuvioase, că „omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţile lui“ şi nu­mai Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi“ (Filip. 2, 13), tot de la Dumnezeu este. Însuşi Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică glasul) se roagă, dar mintea mea este neroditoare“ (I Cor. 14, 14). „Căci noi nu ştim să ne rugăm cum tre­buie” (Rom. 8, 26), întăreşte tot el. Din toate acestea reiese că în rugăciune noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei, adică miezul ei! - (Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus, Editura Sophia, București, p. 178)

Sfântul Siluan spunea că și pentru cel mai mic gând necuvios se retrage harul și nici nu-ți dai seama când a plecat, iar el ca să recâștige harul trebuia să treacă prin procedeul învățat de la Însuși Hristos: iarăși să se arunce în iad, iarăși să îi poată da prilej harului lui Dumnezeu să-l umple de dragostea Sa. Pentru că așa de ușor te poți obrăznici cu Dumnezeu, așa de ușor poți pierde harul pe care nici nu-ți dai seama că îl aveai!... (Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul”)

Vedeți cum este mărită firea omenească în Domnul: este îndumnezeită, este făcută împreună-domnitoare cu Dumnezeu, este mai presus de orice început, de orice stăpânire şi de orice putere. Să ne străduim şi noi să nu înjosim în noi această fire prin fapte păcătoase, prin gânduri şi atitudini necuvioase, prin patimi ruşinoase trupeşti şi sufleteşti. Cum este Cel ceresc, aşa se cuvine să fim şi noi, având chemare să fim cereşti. Cum este Capul – Domnul -, la fel se cuvine să fie şi mădularele – toţi credincioşii; cum este Întâiul-Născut, la fel trebuie să fie şi toţi cei pe care Acesta nu S-a ruşinat să-i numească fraţi. Domnul este Întemeietorul seminţiei celei noi. Genealogia Sa se zideşte în duh, din toate seminţiile pământului. Printre ei ne numărăm şi noi şi împreună cu ei trebuie să alcătuim seminţia aleasă, preoţia împărătească, neamul sfânt, oamenii înnoirii, ca să vestim bunătăţile Lui, ale Celui ce ne-a chemat dintru întuneric la minunata Sa lumină (I Petru 2, 9). Aşadar, să ne străduim şi noi să fim desăvârşiţi, aşa cum Tatăl nostru Ceresc desăvârşit este. Domnul S-a rugat pentru noi ca, aşa cum El este una cu Tatăl, la fel şi noi să fim una cu El. Prin credinţă şi prin har suntem aduşi la această unire. Ce fel de râvnitori ai vieţii întru credinţă trebuie să fim, ca să ne arătăm stând la rangul ce ni se cuvine?! Însă, pentru aceasta fiind aleşi, o, iubiţilor!, să ne curăţim şi să petrecem mereu în curăţenie, neatinşi de nici o murdărie a trupului sau a duhului. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, p. 202)

Așa sunt gândurile de hulă: răbufniri de păcură în raza de soare

Faptul dragostei trupeşti lasă o puternică impresie în toată pivniţa fiinţei, în acea zonă de nouă zecimi a subconştientului. Aci, fapta rezumată în simbol, se sedimentează ca un conflict cu conştiinţa. Cenzura morală astupă un depozit de dinamită, după ce n-a reuşit să-l refuze. O înjurătură de Dumnezeu e explozia acestui depozit. Iată de ce, când înjură bărbaţii folosesc cuvântul – ce nu se scrie – al iubirii trupeşti. Partea de înjosire şi păcat a acestei iubiri pe care o simt în trupul lor, le izbucneşte din subconştient şi, cu ea, izbesc furios cenzura morală şi idealul de dragoste – pe Dumnezeul pe care-l înjură. O înjurătură e un moment de îndrăcire a mâniei, o clipă de întunecare a minţii – aşa plăteşte cenzura conştiinţei negrija de mai înainte. Înjurăturile dovedesc, prin urmare, că această iubire între trupuri a fost închisă într-un blestem, într-o ruşine şi într-o necesitate. Totul schematizat în simboluri, coboară în întunericul subconştientului. Când deci pe unii cu cenzura slabă – înţelegeţi genetic slăbiciunea aceasta – îi scoate din sărite vreo împrejurarea oarecare, afluxul de sânge şi fiere la creier face de li se întunecă orice conştiinţă şi încep rafalele înjurăturii. Unii înjură pe Dumnezeu pe faţă. Alţii Îl înjură când se roagă. Situaţia îngrozeşte pe cei ce pătimesc neputinţa asta. Ea vine, din cât se poate vedea, din poveri ereditare, din fapte consumate, din auzire, din conţinutul memoriei conştiente sau inconştiente, printr-un mecanism al suprapunerii de imagini, şi anume, peste cele cuvioase, cele necuvioase, stârnite de hormoni, sau în sfârşit, prin mecanismul de contrast. Mai bine o rugăciune pentru cel care înjură decât observaţie. (Părintele Arsenie Boca - Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 107-108)

Oricine, de nu va face păcat, iată, are nădejde și va afla uşurare în ceasul și în ziua ieşirii. Să urăşti cuvintele cele deşarte ale lumii acesteia, ca să vadă inima ta pe Dumnezeu. Să iubeşti a face rugăciune adeseori, ca să ţi se lumineze inima ta. Să nu iubeşti a mânca mult și nu va fi spurcată inima ta. Păzeşte-ţi limba ta, ca să se sălășluiască întru tine frica lui Dumnezeu. Sârguieşte-te la slujba ta, la rugăciune şi la cântare, ca să nu te mănânce pe tine fiarele gândului. Tare să ai inima ta, împotriva gândurilor rele, şi uşoare îţi vor fi ţie. Să nu ai vrajbă cu oamenii, ca să-ţi fie primită rugăciunea ta. Smereşte-te, fără deosebire, cu toţi, ca să ai îndrăzneală a te ruga. Păzeşte-ţi ochii tăi de vederi necuviincioase, ca să se păzească omul tău cel dinlăuntru. Păzeşte-ţi auzul tău, ca nu tu singur să-ţi aduni războaie. Să lucrezi lucru cu mâinile, ca să-ţi câştigi pâinea ta. Să nu ţii la odihnă ca să nu-ţi îngreunezi trupul tău, că dator eşti a-l înfrâna pe el. Să nu-ţi amesteci cuvintele tale cu vorbe necuvioase, ca să nu ţi se tulbure tăria ta. Iubitule, să ne facem nouă înşine locuinţă întru lacrimi, că zice psalmistul: „Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu bucurie” (Ps. 125,5), întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin. (Avva Moise, Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 332-333)

Iar dacă un fur ca acesta va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei, adică al poftei celei urâte să se întipărească în sufletul tău. Şi cum asta? Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune – acest lucru fiind mai puternic, căci a Domnului este mântuirea (Psalm 3:8), după cuvântătorul de psalmi – sau să-ţi întorci închipuirea spre un alt gând oarecare. Că idol pe idol şi închipuire pe închipuire se şterg. Căci – zice înţelepciunea populară – cui pe cui scoate. O astfel de lucrare se vede că făcea şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: Vederea m-a răpit pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut, şi am scăpat de încercare. Auzi! A stat – zice – idolul păcatului, şi nu s-a întipărit în închipuire, iar omul s-a slobozit numai decât de ispită, adică de învoirea şi, drept urmare, de fapta păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfânta Singlitichia te sfătuiesc să foloseşti următorul meşteşug pentru ascăpa de patima ta, adică de idolul acelei feţe care s-a întipărit în închipuirea ta şi cu care diavolul nu încetează a te supăra: scoate, cu mintea, ochii idolului aceluia, scoate-i carnea de pe obraji, taie-i buzele, scoate-i pielea de deasupra, care se arată a fi frumoasă, şi gândeşte-te că ce se ascunde dedesubt este atât de greţos, încât omul nu suferă a o vedea fără urâciune şi îngreţoşare. Nu este altceva decât o căpăţână despuiată şi un os înroşit, plin de sânge şi înfricoşat la vedere. Că Gură de Aur zice: Nu lua aminte nici aici la floare, ci treci mai în adânc cu gândul şi, ridicând cu gândul de jur împrejur pielea cea frumoasă, ia aminte la cele ce zac sub ea (omilia a şaptea la Epistola a II-a către Corinteni). Iar prea-înţeleapta Singlitichia zice: De se iveşte în cămările minţii o nălucire de vedere necuvioasă, se cade a o schingiui cu cuvântul: astfel, să se taie ochii acelui idol, să i se scoată carnea din obraji, să i se taie şi buzele şi să se vadă închegarea cea urâtă de oase goale, şi astfel să se socotească ce era de fapt cea dorită. Astfel poate fi oprit gândul de la rătăcirea cea deşartă. Căci cea iubită nu era nimic decât numai sânge şi oarecare flegmă amestecată. Trebuie însă să ne închipuim în gândul nostru că din toată fiinţa celui îndrăgit izvorăsc răni greu mirositoare şi putrezite şi, ca să spun pe scurt, se înfăţişează ochilor celor lăuntrici asemenea unui mort. Căci aşa se cade a ne îndepărta de dulcea pătimire (Marele Atanasie în Viaţa Sfintei Singlitichia) - (Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Buna Vestire, Bacău, 2000)

Toţi avem patimi moştenite, dar acestea nu ne vatămă. Este ca şi cum omul se naşte, de pildă, cu o aluniţă pe faţă. Aceasta îi pricinuieşte şi frumuseţe; dar dacă cineva o zădărăşte, îi poate pricinui şi cancer. De aceea să nu-l lăsăm pe diavolul să ne zgândărească patimile. Dacă îl vom lăsa să ne scormonească slăbiciunea, ne va pricinui „cancer”. Trebuie să avem nobleţe duhovnicească, să dispreţuim pe diavolul şi toate telegramele lui cele viclene, adică gândurile rele, şi să nu începem a discuta cu el. Chiar şi toţi avocaţii de s-ar aduna, nu vor putea sta împotriva unui diavolaş mic. Ca să tăiem legăturile cu diavolul şi să evităm ispitele, ajută mult să tăiem discuţiile cu el. Ni se întâmplă ceva? Ne-au nedreptăţit? Ne-au ocărât? Să cercetăm dacă am greşit. Dacă n-am greşit, avem răsplată. Nu mai este nevoie de continuare. Cine continuă să discute cu aghiuţă, acesta îi brodează dantelă şi îl răscoleşte. Îl face să le cerceteze pe toate cu legislaţia diavolească şi astfel îl sălbăticeşte. Îmi aduc aminte că atunci când au plecat italienii, au lăsat în corturile lor grămezi de grenade, iar praful de puşcă era coline întregi. Oamenii au mers şi au luat corturile. Copiii se jucau cu grenadele şi câţi, săracii de ei, nu au murit! Să se joace cu grenadele! Aşa şi noi, să ne jucăm cu diavolul? (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 53-54)

Sfântul Ioan Scărarul spune că acolo unde-i pomenirea de rău nu poate fi iubire. Şi zice el că pomenirea de rău îl chinuieşte pe omul care are nemulţumire în suflet pentru vreun rău oarecare care i s-a făcut vreodată. Şi zice şi că: „Pomenirea de rău e rugina sufletului, e viermele minţii, e fărădelege de toată clipa, e răutate neîntreruptă, e cui înfipt în suflet”. Când cineva are însă iubire, acela n-are pomenire de rău şi acela n-are toate acestea câte le are pomenirea de rău. Sfântul Isaac Sirul spune: „Dacă n-ai minte curată, să ai măcar gură curată”. Întâi trebuie să ne silim să înlăturăm din vorbirea noastră între noi orice necuviinţă, orice cuvinte cu care nu ne-am putea prezenta în faţa lui Dumnezeu. De la grija aceasta de a avea gură [vorbire] curată, să ajungem să ne facem rânduială în minte, să ne cercetăm pe noi înşine în ceea ce priveşte gândurile pe care le purtăm în minte şi care pot fi bune sau rele. (Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 176-177)

De unde ştiu, mă vei întreba, că dacă-mi mărturisesc păcatul, acesta va fi şters? Îţi răspund: În Scriptură îl vei găsi atât pe cel care l-a mărturisit şi i-a fost şters, cât şi pe cel care nu l-a mărturisit şi a fost osândit. Cain l-a ucis pe fratele său din invidie. „Unde este Abel, fratele tău?”, l-a întrebat după aceea Dumnezeu (Facere 4, 9). Şi l-a întrebat nu pentru că Acela, Care le cunoaşte pe toate, nu ştia asta, ci pentru că voia să-l conducă pe ucigaş la pocăinţă. Însă Cain a răspuns: „Nu ştiu; nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?” (Facerea 4, 9). „Fie, nu eşti paznic; de ce însă ai devenit ucigaş? Nu l-ai păzit; de ce însă l-ai omorât? Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământ”, a zis atunci Dumnezeu (Facerea 4, 10). Şi l-a pedepsit imediat, nu atât pentru crimă, cât pentru necuviinţa lui; căci Dumnezeu nu-l scârbeşte atât de mult pe cel care păcătuieşte cât pe cel care este necuviincios. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, p. 72)

Nimic nu-l face pe om să dispreţuiască mai mult legile lui Dumnezeu decât priveliştile necuviincioase. De aceea, în repetate rânduri i-am rugat pe cei care participă la sfintele Liturghii, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi sunt părtaşi ai înfricoşătoarei Taine, care este Împărtăşania, să nu meargă pe la tot felul de spectacole, ca să nu le amestece pe cele sfinte cu cele drăceşti. Nu vă împiedic să petreceţi, dar să o faceţi cu demnitate şi să nu săvârşiţi păcate. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, p. 371)

"Cel necuvios va cădea prin necuvioşia lui" (Pilde 11, 5). Necuvioşia este legătura incorectă cu Dumnezeu sau deplina uitare de Dumnezeu, de care ţine şi necredinţa în existenţa lui Dumnezeu, precum şi în grija pe care El o poartă de zidirea Sa. Unele suflete, strâmtorate fiind de năvala unor astfel de gânduri necuvioase, dar voind totuşi să se arate oameni de ispravă, hotărăsc aşa: „Voi fi drept, cinstit şi uman fără să mă intereseze dacă există Cineva deasupra mea Care mă priveşte, îmi impune nişte datorii şi îmi va cere socoteală". Si ce se întâmplă? Nu este asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu, pe Care nu îl caută, şi lucrarea lor nu are spor. Conştiinţa le aminteşte în fiecare zi de nedreptăţile lor, ori de faptele lor necinstite, ori de lipsa lor de omenie. Numai înaintea oamenilor reuşesc ei să pară drepţi, îndreptăţindu-se prin dibăcia limbii şi denaturarea faptelor, dar cine are conştiinţă dreaptă, acela nu are de ce să se îndreptăţească. Cei ce nu iau aminte la sine trec cu vederea si această nepotrivire lăuntrică; cei trezvitori se descurcă într-un fel cu ea. O, de ar lua aminte cu bună credinţă vreunul dintre cei dintâi la această nepotrivire, de ar cerceta de unde vine şi cum s-o îndrepte! S-ar îndrepta mai apoi şi pe sine însuşi, ba şi de alţii s-ar îngriji să îi aducă de partea cea bună. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 24)