EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI (VIDEO)

[…]

Orice realizare tehnică sau științifică care are altă destinație decât aceea de a ne face nouă viața mai bună și de a sprijini semenii, este o iluzie. Ar trebui să investim mult timp pentru a înțelege, deopotrivă prin Sfinții Părinți și prin cercetările actuale, cum am putea să ne schimbăm viața. Miza aceasta este foarte mare și ar trebui să ne cercetăm pe noi înșine și să ne întrebăm dacă noi dorim această schimbare. Pentru că un fel de a muri înseamnă a nu-ți dori să fii mai bun, mai blând, mai înțelept, mai pașnic, mai jertfelnic de pe o zi pe alta. Dacă nu ne mai dorim această transformare a noastră, undeva mecanismul nostru sufletesc e defect. Când nu mai avem proiect, când nu mai simțim că are rost ca ziua de mâine să fie diferită de cea de astăzi prin ceva bun, atunci am obosit, am îmbătrânit.

Ei bine, cercetarea științifică și științele performanței scot în evidență niște lucruri spectaculoase despre ce putem face noi, ca oameni, cu noi înșine. Despre ce potențial extraordinar stă ascuns în fiecare ceas în care trăiesc. Putem, practic, prin ceea ce ne descoperă știința – și voi face câteva referiri cu trimitere la datele și la cercetările actuale – putem face foarte încăpătoare o oră, putem face extrem de lucrative 20 de minute. Dacă noi le însărcinăm pe acestea cu o muncă pe care noi o urmărim cu foarte mare atenție și cu toata dedicația. Acele zeci de minute sau ore pe care le putem atribui unei lucrări de-a lungul unei săptămâni ne transformă radical ființa noastră, în așa fel încât după 6 luni de zile de practică, nu o să mai fim de recunoscut față de cei care sunt în preajma noastră. Practic, aici, cumva datele științifice vin în întâmpinarea celor care doresc să se înnoiască, spunându-le că biologia noastră este pregătită să se înnoiască, are nevoie doar de-un duh sau de-un suflet sau de-un spirit cosârguitor pentru că ea are pregătite mecanismele necesare transformării. Or, aceste descoperiri se așază foarte bine în consonanță cu strădania duhovnicească a părinților filocalici care au lucrat la transfigurarea vieții lor, plecând de la convingerea că, realmente, această transfigurare este posibilă.

Dacă ne uităm la un pictor sau la un pianist care își folosesc mâinile în lucrarea lor, o să vedem că mâinile lor au altă mișcare, au altă sensibilitate, cum și chirurgii, atunci când operează îndelung au o finețe a manualității lor, ce fac ei cu mâinile le cere o atenție și nuanțări repetate, încât la sfârșitul unei perioade mai lungi de timp, mâinile lor sunt diferite de mâinile unui om obișnuit. Pianistul are niște atingeri pe claviatură, sculptorul are un simț al nervurii, al texturii diferit de modul în care simte un om obișnuit. Sportivul de performanta, daca se pregătește în mod repetat într-o probă sportivă, acele exerciții pe care le repetă și care fac parte din sarcina de concurs, se imprimă în corpul său, încât, de la un moment dat încolo, corporalitatea lui e diferită de corporalitatea unui om obișnuit. Dansatorul, daca l-ați văzut, are o altă postură. Atunci când sta sau când gesticulează, corpul lui exprimă faptul că el își folosește foarte mult corpul în profesia lui. La fel și alpinistul și toți ceilalți.

Ce vreau să spun cu asta? Noi avem experiența unei transformări a ființei noastre sub puterea unui efort continuu. Atunci când depunem un efort într-o privință și acel efort este îndelungat, fizicul nostru se resimte de pe urma acestui efort. Pianistul nu se naște cu degetele acestea, pianistul deprinde aceste degete fine și lungi și cu foarte multă abilitate, agerime și cu posibilitatea de a fi uneori ferme, alteori tandre sau gingașe.

La fel și sculptorul – are un simț pe care la începutul vieții lui nu îl are, iar strădania lui repetată și atenția lui repetată la ceea ce face și dorința de a scoate dintr-o formă maximum cu putință și de a gândi plecând de la nervurile unui material, care ar fi opera cea mai adecvată pe care să o pună acolo în act, toate aceste strădanii ale lui sunt un fel de presiune pe care spiritul lui o exercită asupra trupului, în așa fel încât trupul se adaptează tot mai mult acestui spirit și ajunge cumva să încarneze ceea ce spiritul vrea.

Deci asta e cumva o experiență obișnuită de transformare a ființei, am putea să-i spunem o plasticizare a ființei omenești. Ființa omenească e plastică! Nu e elastică, că dacă o întinzi revine la ce a fost, nu, e plastică, că daca o întinzi cu încordarea spiritului și o pui în mod repetat în acest exercițiu încordat de întindere, ea rămâne așa, rămâne întinsă și viguroasă în această întindere, câștigă capacitați pe care nu le avea.

Îmi veți spune că asta se întâmplă cu cei care fac performanță și că e vorba doar despre trup și mare lucru nu am spus, pentru că doar trupul se schimbă aici. Nu-i așa, pentru ca daca ne gândim la trup, ne putem gândi la activitatea de despătimire. Așa cum un tenisman sau un pianist exercită cu trupul lor acest efort și acest trup se resimte de pe urma acestui efort, cineva care vrea să se des pătimească, să își întrebuințeze simțurile într-un anumit fel, să exerseze postul, paza simțurilor și o anumită simplitate a lucrării acestor simțuri, o anumită liniștire a acestor simțuri și practică aceasta în fiecare zi, cu repetiția și încăpățânarea cu care cineva face sport de performanță, în fiecare zi făcând acest lucru, simțualitatea lui se adaptează acestui efort de isihie, de liniștire și va prefera tot mai mult locurile liniștite, limpezimea adâncurilor sale și va evita locurile zgomotoase pentru care spiritul lui nu mai este adaptat. Făcând iar și iar experiența acestei izolări, la început nu va pricepe dulceața ei pentru că este o experiență străină pentru el. Prima data când va vizita un loc liniștit, într-o mănăstire, după jumătate de oră va simți nevoia tumultului din oraș pentru că la acela este adaptat, nu la aceasta. Așa cum prima data când cineva ia racheta de tenis în mână și se întâlnește cu primul antrenament, după o oră de repetiție va spune: e foarte greu! Dacă atunci se încheie experiența lui sportivă, bineînțeles că nu va atinge performanța. Dacă atunci când am descoperit liniștea dintr-o mănăstire, am restrâns activitatea noastră spirituală la jumătate de oră de liniștire și nu mai facem nimic în sensul acesta, nimic din ceea ce este acolo nu se imprimă în noi. Ca să se imprime, trebuie să repet în fiecare zi, să îmi doresc să practic în fiecare zi rugăciunea, postul, tăcerea, jertfa de sine, blândețea, abandonul de sine pentru a lucra în interesul altora care au nevoie de mine, etc. Toate aceste lucruri care sunt virtuți și dau omului o anumită bucurie lăuntrica. Nu ne pot da această dulceață, dacă ele sunt practicate din când în când, ele trebuie făcute în fiecare zi.

Acuma, medicina a făcut un lucru spectaculos, a făcut o revoluție fără precedent în înțelegerea omului în ultimii 15-20 de ani, scoțând la iveală mai mult decât această simplă plasticitate. Dacă ar fi doar aici să ne oprim, tot am înțelege ceva, că trupul meu se dă după spiritul meu și dacă spiritul meu vrea să se organizeze atunci trupul meu se organizează, dacă spiritul meu vrea să se dezorganizeze, el se va dezorganiza. Dacă spiritul meu e pătimaș, trupul meu va fi pătimaș, dacă sufletul meu iubește cele duhovnicești, trupul încet încet se va adapta acestei iubiri și va fi și el vrednic să le guste și tot mai adaptat să le sesizeze pe cele duhovnicești.

Dar medicina merge mai departe. Medicina vine și ne spune că funcționalitatea noastră lăuntrică se schimbă de pe urma fiecărei experiențe și ca viața noastră se transformă în funcție de ce trăim. Niciodată știința nu a pus mai multă responsabilitate pe umerii omului ca astăzi, spunându-i omului: ai grijă, tot ceea ce faci, tot ce gândești, tot ce simți se imprimă în funcționalitatea ta și va fi greu de șters pentru că pătrunde în mecanismele biologiei, în structurile moleculare, va fi foarte greu să o ștergi de acolo.

Patru sunt rezultatele pe care medicina le aduce deja în mod dovedit experimental în discuție, și aici trecem la punctul doi. Patru rezultate, patru dovezi de plasticitate, profundă de data aceasta, care se produce în corpul nostru, în fiziologia noastră.

Prima – neuroplasticitatea.

Creierul se schimbă în urma oricărei experiențe susținute, la orice vârstă. În ultimii 15-20 de ani s-au acumulat foarte multe dovezi în direcția aceasta. Au fost persoane afectate de un atac vascular cerebral și care ulterior și-au recăpătat capacitatea de a mișca mâna pentru că au făcut exerciții repetate ca să poată să miște brațul; creierul a reușit să constituie o rețea de schimb ca să poată să miște brațul. Ulterior, neuroplaticitatea a adăugat foarte multe experiențe care ne spun… ce? Atunci când facem susținut ceva, în mod repetat ceva, cu multa atenție, creierul nostru sesizează că noi vrem să investim într-o activitate mai mult decât în mod obișnuit, și se adaptează acestei investiții. Cercetările au mers până în amănunte foarte adânci și detaliate desparte acest proces care înseamnă un fel de adaptare, specializare a creierului pentru un anumit gen de activitate. Există niște celule în creierul nostru care se numesc oligodentrocite despre care medicina ne povestește cum produc mielina care izolează un traseu nervos pentru ca el este foarte des folosit. Atunci când vreau sa deprind o mișcare si o repet în fiecare zi, eu făcând aceasta mișcare, ea are un corelativ neural și exista niște neuroni care mereu tot comanda aceeași mișcare. Între ei există o circulație a unui impuls nervos și pentru că există aceasta deasa circulație a impulsului nervos pe acolo, celulele gliale, care se ocupă de factorii trofici și hrănesc și ecologizează activitatea cerebrală, produc și direcționează mai mulți factori trofici pentru zona pe care eu o folosesc foarte mult. Acolo rețeaua neuronală crește și aceste oligodentrocite, sesizând că eu vreau sa fac în mod sistematic ceva, izolează cu mielină traseul nervos. De ce îl izolează? În momentul în care îl izolează, capacitățile de funcționalitate neuronală cresc de câteva mii de ori, eficiența activității neuronale crește de aproape 3000 de ori. Nu e de 3000 de ori mai rapidă, ci e de 3000 de ori mai eficientă. Asta înseamnă că va consuma tot mai puțină energie pentru același efort, pentru același gest, se va recupera tot mai repede după același gest și va avea capacitatea sa rețină foarte multe nuanțe din gestul respectiv, specializându-se. Pentru că mielina acționează ca un izolator. Ea atunci când apare și izolează un traseu nervos nu mai lasă ca impulsul electric să se disipe, ci să se ducă direct la punct fix, să ajungă direct în zona destinatară. Asta înseamnă că tot fluxul electromagnetic și chimic este protejat de dispersie și eficiența semnalului e mult mai mare. Toți acești factori înmulțiți dau aproape 3000.

Deci atunci când se mielinizează un traseu, creierul s-a specializat pentru ceea ce am repetat. Ce ne spun noua științele performanței este că dacă nu fac cu atenție repetiția, nu se mielinizează. Dacă fac automat un lucru și mă gândesc la altceva, procesul de mielinizare are foarte multe de suferit. Numai ce fac cu atenție, cu dedicație, cu pasiune, determină factorii neurotrofici să mielinizeze. Asta înseamnă că repetiția cu dedicație este aceea care mă transformă, nu repetiția pur și simplu. Când repet mecanic ceva nu se depune nimic. Când repet cu dedicație organismul meu se mobilizează, factorii neurotrofici se mobilizează, producția de mielină se intensifică și traseul nervos se izolează și odată izolat, ani de zile durează acolo. Numai anumite afecțiuni, cum este scleroza în plăci, afectează procesul de mielinizare, de fapt apare o demielinizare și impulsurile nervoase încep să circule prin creier fără direcție. Dar în absența unei afecțiuni, mielinizarea păstrează abilitățile dobândite în urma unei repetiții ani de zile. Dacă le repet și le practic în continuare, le voi păstra până la sfârșitul vieții.

Asta ne spune plasticitatea. Ea merge foarte departe. Sunt multe rezultate care rafinează lucrul acesta. Ce ne mai spune recent? 30 de minute de exercițiu al atenției determină plasticitate cerebrală. 30 de minute daca sunt atent determină creierul meu o anumită plasticitate, care rămâne valabilă încă 20 de minute după ce am fost atent. Deci, cumva, atunci când sunt foarte atent și mă opresc, conținutul atenției mele se mai resimte încă vreo 20 de minute după cele 30 de minute în care am fost atent. Deci dacă cumva mă rog 20 sau 30 de minute foarte intens și după aceea nu mă mai rog, rugăciunea cumva ca stare mai persistă în biologia mea încă 20 de minute. Dacă mă rog o oră mai intens, rugăciunea mai persistă în biologia mea, cumva starea aceea pe care mi-a dat-o rugăciunea poate fi vizualizată în biologia mea încă 20, 30, 40 de minute după. Dar asta daca fac cu dedicație. Asta înseamnă că 30 de minute de efort induce deja o plasticitate cerebrală de-un anumit fel.

Dar pot să am o dedicație extraordinară, o pasiune extraordinară urmărind un film horror. După 2 ore de film horror el a lăsat în mine ceva pe care nu pot să îl șterg cu buretele. Deci noi, la fiecare experiență căreia ne încredințăm, depozităm în noi plasticități mai de scurtă sau mai de lungă durată pe care, după aceea, le purtăm în noi ca piedici sau ca trepte spre ceea ce urmează să facem după. În fiecare moment în care trăiesc ceva, eu de fapt colorez viitorul imediat, pentru că nu pot ieși, nu pot demisiona, nu pot să mă decuplez brusc dintr-o experiență și în secunda următoare să intru într-o experiență opusă. Fiecare experiență pe care o trăiesc se imprimă deja în următoarea pentru că ea creează o dispoziție care nu dispare imediat, ci creează o dispoziție cumva plastică și acea plasticitate rămâne în mine ca o urmă și o pot căra după mine ore, zile, sau, dacă am repetat îndelung, săptămâni și ani și nu mai scot din mine lucrul acesta întrucât ea s-a cimentat în mine, s-a mielinizat, în expresia ei biologică, și va fi foarte greu să o șterg.

Plasticitatea cerebrală ne spune că jumătate de oră de experiență intensă schimbă deja ceva în creierul meu, asta înseamnă numai jumătate de oră o dată. Dacă fac 25-30 min pe zi o experiență și o repet 8 săptămâni, ne spun alte experimente, modificarea pe care am făcut-o în creierul meu, în biologia mea e de durată. După 8 săptămâni, chiar dacă opresc acea activitate și nu mai fac 20 de minute pe zi vreo două luni de zile, plasticitatea indusă de repetiția mea zilnică rămâne valabilă. Asta înseamnă că, dacă la un moment dat aș mai face-o după o lună jumătate, o voi face cu mult mai multă ușurință decât am făcut-o la începutul celor 8 săptămâni. Ea a rămas ca dispoziție, cumva, ca și posibilitate mai accesibilă de a săvârși ceva. Ce ne spune, de fapt, plasticitatea este că toate experiențele pe care le facem se înmagazinează în noi ca dispoziții și noi nu putem să ocolim consecințele faptelor noastre, să trăim cu speranța sau cu certitudinea că după ce am avut o experiență lamentabilă sau regretabilă, fac un duș, mă culc și dimineața sunt nou-nouț. Nu-i așa. Orice experiență lasă în mine urme, o anumită inclinație a chimiei mele se resimte de pe urma ei.

A doua dovadă de plasticitate este iarăși spectaculoasă și vine tot din câmpul medicinei și se numește neurogeneză. În fiecare zi, în corpul și în creierul unui om sănătos se nasc 500 până la 1000 de neuroni nou-nouți, din celule stem neuronale, care sunt depozitate într-o zonă numita hipocamp. Neuronii aceștia nu au nicio întrebuințare, ei așteaptă să fie utilizați și ei sunt utilizați în funcție de ce eforturi face persoana la momentul când ei se nasc. Dacă persoana respectivă este într-o priză de noutate și se străduiește [de exemplu] să învețe să cânte la pian, neuronul care s-a născut în hipocâmp – sunt fotografii care arată – migrează din hipocâmp – îl arată fotografia cum înaintează prin masa neuronală în hipocâmp – și se așază într-o rețea care, dacă nu este direct legată de exercițiul de pian, este legată de o rețea de susținere a acelui efort. Deci, cumva, neurogeneza ne arată că organismul nostru se înnoiește biologic și așteaptă întrebuințările pe care noi i le dăm. Ce se întâmplă cu persoana care nu face niciun efort? Neuronii care se nasc în scurt timp mor, pe principiul că dacă nu este utilizat, el este scos din sistem, nu i se acordă factori neurotrofici, pentru că nu participă la vreun proces, și atunci nu este hrănit ca să stea degeaba. Dar el se naște și așteaptă o anumită întrebuințare și cercetările au arătat că acest proces de naștere a neuronilor noi din celule stem neuronale nu se întâmplă în mod automat.

O vreme s-a considerat că omul, cu vârsta, pierde depozitul de celule stem din care se formează neuronii. Ulterior s-a constatat că nu e așa, de fapt depozitul de celule stem rămâne aproape la fel la orice vârstă, trezirea celulelor stem din somnul lor, ca ele să se multiplice și să se diferențieze e din ce în ce mai grea și este strâns legată de anumite activități. Aceste activități care stimulează nașterea neuronilor noi sunt tot acele activități care stimulează plasticitatea. Ambele sunt la dispoziția unor comportamente. Dacă alegem comportamentele respective noi putem determina o plasticitate mai mare a creierului nostru și un proces crescut de neurogeneză.

Care sunt acele activități? O sa va surprindă. Postul este una din ele. Postul determină în corpul nostru o creștere a factorului neurotrofic derivat din creier care este asistent principal la neuroplasticitate. Acest factor neurotrofic favorizează nașterea conexiunilor noi. Cine postește are mai mult factor neurotrofic și are disponibilitate mai mare de a învăța lucruri noi decât persoana care nu postește. Experiențele vietii spirituale, tăcerea de exemplu, contemplația, rugăciunea, favorizează creșterea factorului neurotrofic, plasticitatea și respectiv neurogeneza. Strădania omului de a învăța lucruri noi, uimirea, curiozitatea, bucuria, compasiunea favorizează neuroplasticitatea și neurogeneza, organizarea și reorganizarea cerebrală, care corespunde schimbării comportamentelor și nașterii neuronilor noi, care este o activitate restauratoare și îmbogățitoare a creierului și deci un suport biologic mai susținut pentru o minte care vrea să deprindă putințe de înțelegere mai largi pe care nu le-a avut.

Pentru că tot ce se întâmplă în spiritul nostru, în sufletul nostru, se repercutează asupra trupului nostru și tot ce se întâmplă în trupul nostru se repercutează asupra sufletului nostru. Așa afirmă teologia dogmatică și antropologia noastră, de-asta aceste dovezi despre înnoirea biologică a organismului corespund de fapt unor dovezi palpabile despre faptul că sufletul care organizează acest trup poate să utilizeze aceste resurse care pot sprijini înnoirea lui, deschiderea lui spre o înțelegere mai largă, trăirea unor emoții mai largi, mai cuprinzătoare, mai benefice pentru persoana și pentru ceilalți. De fiecare data când avem parte de alte trăiri și de alte înțelegeri, biologia este acolo, organizată în conformitate cu aceste noi trăiri.

Știți că astăzi există posibilitatea pentru cineva ca la rezonanța magnetică funcțională să-și dea seama daca un om e pătimaș sau nu. Îl pune în tub și îi dă posibilitatea să vadă niște imagini. Și dacă persoana respectivă este sensibilă la bani, de exemplu, la o fotografie a banilor creierul lui reacționează ca un pom de Crăciun. Poate să-și acopere expresia feței și nimeni să nu vadă dar cel care este specialist în activitatea cerebrala își dă seama că el are o sensibilitate foarte mare la bani. Dacă apare figura unui om iubit, poate să-și dea seama că e o persoana iubită pentru că anumite structuri cerebrale care răspund de emoții pozitive se activează. Dacă apare o persoana față de care are aversiune, iarăși se vede. Pentru că apar activități intense în nucleii amigdalieni unde exista agresivitate. Ce arată asta? Că în trupul nostru se depozitează tot ce trăiește sufletul nostru. Și atunci când trupul se înnoiește, oare pentru ce o fi asta? Se înnoiește pentru că el este pregătit să primească întrebuințări extraordinare ale sufletului. Sufletul îi dă niște întrebuințări, biologia e pregătită. Dacă sufletul nu comandă nimic din aceste mecanisme înnoitoare ale trupului și nu le folosește, ele mâine sau poimâine, pe principiul economiei, vor dispărea. Dar în fiecare zi se nasc neuroni noi, în fiecare zi omul poate pune început bun. În fiecare zi. O să spuneți că 1000 de neuroni e puțin, dar gândiți-vă că un neuron poate să ajungă până la 10 mii de conexiuni. 10 mii de conexiuni e foarte mult. Dacă înmulțim 10 mii cu 1000 ies 10 milioane. Sunt foarte multe conexiuni, și mâine altele, și poimâine altele. În afară de neuronii noi, există și mecanismul anterior de care vă spuneam, acea neuroplasticitate care reorganizează neuronii vechi în rețele noi, destructurând rețelele noi care corespund obișnuințelor vechi și păcătoase și participând la noi rețele care corespund unor întrebuințări bune și a unor obișnuințe bune.

Deci aceste dovezi arată că mecanismele acestea pe care noi le avem în trup sunt foarte sensibile la unele comportamente pe care noi le putem alege conștient. Noi nu putem da comandă unui neuron să meargă într-o parte sau în alta, dar putem decide ce va face el și mecanismul biologic al nostru să fie pus într-un proiect orientat către ceva sau către altceva prin alegerea voită și conștientă, încăpățânată și perseverentă într-o anumită direcție. Noi ne facem pe noi înșine în felul acesta, în foarte multe privințe.

Ne putem împătimi foarte serios dând acestei plasticitati un mod greșit de întrebuințare pentru ca orice adicție este o plasticitate cerebrală. O persoană care ajunge să consume un drog și să nu mai poată să trăiască fără drog este de fapt exemplul unei plasticități, ființa ei s-a adaptat chimic acelui drog care este vital pentru viața ei. Iar o persoană (pentru) care nu se poate să treacă ziua fără să se roage este o persoană care a însămânțat în plasticitatea ei alt tip de funcționalitate și ea când se trezește deja se roagă, pentru că rugăciunea s-a însămânțat în însuși trupul ei. Despre asta vorbește părintele Staniloae în Filocalia a 7-a când ne spune despre Teolipt al Filadelfiei și despre aceia care rugându-se foarte mult ajung să unească rugăciunea lor cu respirația lor. Abia atunci rugăciunea ajunge să fie parte din rădăcina ființei, pentru ca ea se unește cu respirația, care este rădăcina existenței biologice și ritmul bătăilor inimii este și ritmul rugăciunii inimii. Atunci una s-a unit cu cealaltă și la rădăcina ființei mele stă rugăciunea care e unită cu însuși pulsul vieții biologice. Viața biologică pulsează în același moment cu viața spirituală. Asta este o existență sincronizată când omul face cu trupul lui, face cu mintea lui și face cu inima lui același lucru în același timp. Noi, în general, nu ducem o viață sincronizată, noi una gândim, alta spunem, alta facem, alta lăsăm să se înțeleagă. Și atunci când cineva are însăși respirația unită cu rugăciunea și cu trupul lui care face și metanii, toate exprimă același lucru. Forța ființei lui de a se adapta acestei experiențe e mai mare pentru ca o face cu dedicație totală.

Amintiți-vă de ce vă spuneam înainte, că dedicația fixează mai adânc lucrurile, pasiunea cu care cineva face ceva îl împătimește pe acela în cele rele sau îl face pătimitor în cele bune dacă el este pasionat. Cu cât avem o pasiune față de ceva sau față de cineva, cu atât ființa noastră se deschide și devine mai încăpătoare în raport cu acel cineva sau acel ceva care ne locuiește și ne colorează și întipărește în noi proprietățile lui. Și când iubim, suntem deschiși și ne umplem cu ceea ce iubim. Îl iubim pe Hristos, ne umplem cu Hristos, îl iubim pe cel rău sau iubim păcatele, ne umplem cu acestea. Ființa omenească e nedesăvârșită, ea caută să se umple, ea nu este suficientă sieși, ea tot timpul se va umple cu ceva. Și dacă nu ne umplem cu Dumnezeu, ne umplem cu altele, dar goi nu rămânem. Dacă ne dispensăm de toate și ne îndepărtam și de Dumnezeu și nu iubim pe nimeni, ne umplem de noi înșine, dar golul trebuie acoperit, nu poate fi lăsat.

Aceasta este a doua dovadă a neuroplasticitatii și ea merge foarte departe pentru că mecanismul de naștere a neuronilor noi depinde foarte mult de starea sufletească. De exemplu, sunt cercetări recente care arată că starea de stres corupe mecanismul nașterii neuronilor noi. Celulele stem se trezesc, dar dacă întâlnesc elementele chimice ale unor hormoni de stres, cum este cortizolul, nu se mai transformă în neuroni, în celule stem neuronale, se transformă în celule gliale, care asistă sistemul nervos, nu participă la conexiuni propriu-zise. Specialiștii spun ca în felul acesta, sub stare de stres, celulele stem neuronale producând tot mai mult celule gliale, vor ajunge să dezechilibreze sistemul nervos, având o pondere prea mare a celulelor gliale în raport cu neuronii. Asta va duce la o funcționalitate slabă, neeficientă a sistemului nervos. Deci starea de stres hotărăște mecanismele mele, orice emoție hotărăște mecanismele mele, agresivitatea, nemulțumirea, văicăreala, toate astea ca stări spirituale, dacă le trăiesc în fiecare zi, se imprimă în chimia mea și o să am în trupul meu un potrivnic pentru stările bune: blândețe, bunătate etc., pentru ca eu trăiesc foarte mult celelalte stări care se amprentează în chimia mea, în activitatea mea moleculară, nu o sa mai pot să le găzduiesc. De-asta, spiritualitatea filocalică este foarte atentă nu doar să se roage, ci atunci când nu se roagă, se uită la suflet, ia aminte la suflet, ia aminte la simțire, la ce trăiește, la ce judecă, la ce gândește despre celălalt. Pentru că dacă este mereu arogant, aroganța aceea corespunde unei chimii și chimia aceea se întipărește în trup și o sa am de fiecare dată o potrivnicie dinspre ele.

A treia dovadă a plasticității este mai adâncă decât ce am spus până acum. S-a dovedit un fapt cutremurător, că experiențele pe care le trăim se imprimă în expresia noastră genetică mai mult decât în neuronii noștri. Expresia noastră genetică se transformă de pe urma experiențelor pe care le avem.

Pot să trăiesc într-o familie liniștită, dar să am prieteni care mă învață să trăiesc sistematic agresivitatea. Agresivitatea nu va deveni doar un comportament copiat, el începe încet-încet să corespundă unor structuri neuronale care devin mai dezvoltate, pentru că eu solicit din partea corpului meu mai multă iuțime și agresivitate și corpul meu se adaptează la această cerință a spiritului, tot așa cum sportivul are un trup adaptat la cerința de a face efort. Și la o persoană care își cultiva agresivitatea se poate vedea în timp cum centrii de agresivitate, nucleii amigdalieni, cresc în volum. În 6 luni de zile, o experiență sistematică de agresivitate duce la creșterea în volum a structurilor care răspund de agresivitate în termeni biologici. Deci trupul se adaptează la cerința sufletului. Partea întâi tine de neuroplasticitate, dar epigenetica de care vă spuneam vine și ne spune mai mult de atât. Copilul acesta care s-a născut cu rezerva de agresivitate obișnuită și care la o anumită vârstă, experiind agresivitatea, a ajuns sa fie un om agresiv, avand nucleii amigdalieni care comanda agresivitatea ca la un om care este agresiv la limita patologiei ,acest copil, când va deveni adult, dacă va avea un copil, copilul care se va naște din el va avea deja structurile pregătite pentru agresivitate, nu mai are nevoie de experiență. Părinții i-au dat deja experiența. Și copilul care se naște din părinți, se naște cu nuclei amigdalieni mari, cu gene care comandă structurilor amigdaliene să fie mari pentru că a luat structura genetică din părinți și copilul se naște cu tendințe de agresivitate foarte mari, pe care cu greu le temperează. Acuma, cu mila Domnului, dacă el ajunge la o anumita vârstă și constată că este mai agresiv decât prietenul lui și apucă să se roage, să postească, să se exprime cu compasiune, să facă activități de voluntariat, să îmbrățișeze oamenii, să plângă cu cei în suferință, încet-încet, nefolosindu-și agresivitatea, sub puterea acestei experiențe, nucleii amigdalieni scad, pentru că el nu își comandă agresivitatea din trup, spiritul lui se pune împotriva sugestiilor care vin din trup și, încet, încet, prin experiență repetată, genele lui se schimbă și copilul care se va naște din el nu va mai avea acea inclinație spre agresivitate.

Acest proces este pus în evidență până la evenimente de tip molecular. Pentru că suntem la Facultatea de chimie, s-ar putea să mai fie studenți prin sală, căutați să vedeți despre acest proces care se numește metilare. Metilarea unor secvențe din genom. Există gene care codifică un receptor pentru glucocorticoizi, avem niște receptori în corp care receptează molecula de cortizol, acei receptori se cheamă glucocorticoizi, și avem gene care codifică receptorii pentru factorul de eliberare al corticotropinei, amândouă acestea, corticotropina și cortizolul, sunt prezenți în stres. Avem gene care comandă factorii de receptare a acestor molecule și, dacă genele sunt blocate, atunci persoana respectivă are foarte puține rezerve de a ține față stresului sau agresivității. Dacă structurile acestea au o comandă sănătoasă în genom atunci ele vor produce receptorii și receptorii vor stopa efectele stresului, de exemplu. S-a constatat că anumite grupuri de metil, așa le spune, se lipesc pe secvențele de ADN, oprind comanda genetica pentru producția acelor receptori. Și ADN-ul nu mai produce, nu mai dă comanda să se producă, deși structura genetică este sănătoasă. Dar experiența a determinat ca unele grupări metil să se înfășoare în zona aceea de secvență ADN și organismul să nu mai comande mecanismele de apărare, persoana respectivă să fie complet vulnerabilă la experiența negativă. Și invers se poate, cineva care s-a născut din părinți cu structuri genetice metilate, blocate într-un fel sau altul, având un răspuns exagerat sau deficitar, printr-o experiență sănătoasă repetată, să echilibreze, sau cum se spune, să regleze pozitiv sau negativ expresia genetică pentru a intra într-un făgaș sănătos de comportament.

Ce spun de fapt descoperirile este că noi, prin felul în care suntem ne modificăm expresia genetică. E teribil asta! Păi asta este o plasticitate la un nivel foarte adânc, adică ființa mea se resimte de pe urma acestor comportamente și alegeri și decizii și emoții și gânduri foarte multa vreme: se întipăresc în mine și ajung la un moment dat să mă definească, într-un fel extraordinar, și pozitiv și negativ.

Transcriere realizată de Cuvântul Ortodox