Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 63

Piedici la rugăciune - trufia și mândria

Cristina Roman
Tags: mandria; trufia; smerenia; slava deSarta;
 

Mulţi doresc să devină îngeri fără să înveţe să fie mai întâi oameni… Egumen Augustin Zaboroşciuc

 

Nu părăsiți niciodată rugăciunea și Dumnezu nu vă va părăsi. Prin rugăciune recunoaștem două lucruri: neputința noastră și Atotputernicia lui Dumnezeu. Prin rugăciune Îl înălțăm  pe Dumnezeu la locul Lui și de asemenea, îl coborâm pe om la locul lui. Oamenii care nu știu de rugăciune, răstoarnă totul: Îl coboară pe Dumnezeu și se înalță pe sine. Lucrul acesta este obișnuit la cei ce nu sunt oameni de rugăciune. Este de ajuns o singură discuție cu ei pentru a vedea cât de sus se țin pe sine și cât de jos pe Făcătorul lor. Unde lipsește rugăciunea, este prezentă trufia. Iar trufia este ca un burduf umflat, ce plesnește  de la o singură înțepătură de ac, fiindcă se preface în deznădejde în urma unei singure împunsături a sorții. Omul înțelept este întotdeauna smerit, iar cel smerit devine prin smerenie foarte înțelept. Când omul smerit caută ajutor de la oameni, el, de fapt, așteaptă ajutor de la Dumnezeu. Și atunci când merge la băi, el se roagă lui Dumnezeu pentru ajutor, fiindcă știe că Dumnezeu îl ajută fie în chip mijlocit, fie nemijlocit, fie îndată, fără mijlocirea oamenilor și a lucrurilor, fie prin oameni și lucruri. În orice caz, doar Dumnezu ajută și nimeni altul. „Ajutorul Meu de la Domnul Cel Ce a făcut cerul și pământul”, cum spune psalmistul (Ps. 120, 2). - Sfântul Nicolae Velimirovici – Dicționarul vieții veșnice, pp – 403,405.

Trufia

Parintele Nicolae Steinhardt, despre trufia succesului și închipuirea elevării

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte încă în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! (...) Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur...

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii , dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor. Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre. Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingasiei unui menuet de Mozart ... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, injurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătura rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu... "

Rugăciunea înalţă pe om de pe pământ la cer, afirmă și Pr. Constantin Băjău, care ne îndeamnă: "Rugăciunea să ne fie smerită, căci dacă nu te rogi cum trebuie, te-ai ostenit în zadar. Vameşul şi fariseul s-au rugat cu aceeaşi râvnă. Însă fariseul se ruga ca un rob obraznic şi fără smerenie. Se lăuda cu faptele lui bune, era plin de îngâmfare, se socotea mai vrednic decât toţi oamenii şi îi hulea pe ceilalţi, zicând: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca şi ceilalţi...”. Credea că nu mai este nimeni pe lume atât de valoros ca el. Era convins că vrednicia lui este rod al puterii sale, iar nu un dar de la Dumnezeu. Se lăuda că posteşte şi dă zeciuială, adică se fereşte să facă rău şi se străduieşte să facă bine. Fariseul „sta drept”, lipsit de smerenie, şi chipul şederii arăta mândria sa. El se considera a fi drept, deşi marii sfinţi nu se socoteau pe ei niciodată a fi drepţi şi vrednici înaintea lui Dumnezeu. Făcea totul ca să fie văzut de oameni şi lucrarea sa „mustea” de făţărnicie, dar se dorea a fi „dascăl al cucerniciei” şi „îndrumător duhovnicesc al poporului său”. Se lăuda cu „părutele sale calităţi”. Fariseul nu mulţumea lui Dumnezeu pentru milostivirea primită, nici pentru purtarea Lui de grijă. Trufia lui, cea mai pierzătoare dintre toate patimile, nu-i îngăduia să privească în propriul suflet, ca să-şi vadă în el păcatele şi astfel să se numere pe sine între cei care au nevoie de pocăinţă.

Diavolul aduce „fumurile trufiei”, pe când smerenia este virtutea îngerilor

Trufia omenească a fariseului îl îndepărta pe el de Dumnezeu. Fiindcă „izvoditorul a toată răutatea poate dărâma, prin mândrie şi nechibzuinţă, acoperişul deja clădit al faptelor celor bune” (Sf. Grigorie Palama). Însă omul virtuos are destulă tărie ca să se împotrivească răului. Fariseul era împietrit şi orb. El voia ca şi ceilalţi oameni să facă asemenea lui. Un astfel de om se sminteşte când nu vede şi la ceilalţi acelaşi fariseism. Desigur, faptele bune ale fariseului erau jertfe. Dar Dumnezeu vesteşte: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13). Iar mila nu îi osândeşte pe ceilalţi, ci împreună-pătimeşte cu ei. Şi apoi, „nu se împlineşte dreptatea prin a te păzi de păcat, ci în a fi mânat de dorinţa unei bune vieţuiri” (Sf. Asterie al Amasiei). Fariseul credea că nu are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Îi mulţumea Acestuia nu pentru ajutorul primit, ci pentru că, spunea el, nu este precum ceilalţi oameni. Ca şi cum ar fi avut el puterea să ştie ce este în sufletul vameşului şi al celorlalţi oameni. De fapt, îi dispreţuia pe toţi semenii. Fapta lui era fapta omului care nu-şi cunoaşte starea de robie în care se află. Se lăuda cu postul său, socotindu-l mărturia înţelepciunii. Uita că noi primim darurile de la Dumnezeu nu ca să ne lăudăm cu ele, ci ca să fim folositori, să ajutăm la zidirea celorlalţi şi să slăvim pe Dumnezeu. „Pentru că lumina nu o ia candela pentru ea, ci pentru cei ce o privesc” (Sf. Grigorie Palama). Evanghelia nu ne spune până la urmă că fariseul a fost cu totul osândit, dar aceasta se subînţelege.

Există oameni care merg la biserică şi ţin toate posturile, dar la spovedanie spun că ei nu au păcătuit cu nimic. Dar dacă nici chiar îngerii nu sunt desăvârşiţi, ce mai putem spune atunci ­despre noi... Desigur, fiecare dintre noi se socoteşte în adâncul sufletului mai bun decât ceilalţi, sau, oricum, nu mai rău decât ei. Avem şi noi uneori puţin din trufia fariseului. Avem şi noi nevoie de smerenia vameşului şi de setea lui de înnoire duhovnicească... Noi să nu ne temem cumva că ne vom înjosi, arătând smerenie. Adevărata smerenie nu este cea a păcătosului, ci aceea a omului care, deşi a făcut multe fapte bune, nu cugetă despre sine lucruri înalte. Şi cu toate că îi întrece pe alţii prin faptele bune, se smereşte în sufletul său. Fiindcă puterea pe care smerenia o dă omului este mare şi ea „covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer”. Atunci vom fi mai mari şi mai înalţi decât ceilalţi, mai străluciţi şi mai măriţi, când ne vom smeri pe noi înşine, când nu vom mai umbla după rangul cel dintâi, când vom răbda de bunăvoie jertfirea de sine şi primejdia, când ne vom sârgui să fim sluga tuturor, gata să suferim toate pentru aceasta (Sf. Ioan Gură de Aur)"

Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează că "Începutul trufiei este rădacina slavei deșarte; mijlocul este defăimarea aproapelui, trâmbițarea nerușinată a propriilor osteneli, lauda de sine din inimă, urârea mustrării; iar sfârșitul este lepădarea ajutorului dumnezeiesc, nădăjduirea în propria strădanie, năravul drăcesc". Așadar, trufia duce în cele din urmă la pierderea credinței în Dumnezeu. Când slava deșartă se dezvoltă în noi atat de mult încât devenim robii ei, am ajuns la mijlocul trufiei. Un om aflat în starea aceasta încă mai poate să se roage, precum vedem din pilda fariseului, în a cărui rugăciune se cuprindea defăimarea aproapelui și nerușinata trâmbițare a propriilor osteneli: Dumnezeule! Îți mulțumesc ca nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preacurvari, sau ca ți acest vameș (Lc. 18, 11). Un asemenea om încă se mai roagă lui Dumnezeu, fără să înțeleagă că este deja în pragul necredinței și al izgonirii ajutorului dumnezeiesc - iar aceasta din urmă, împreună cu nădăjduirea în strădania proprie este deja sfârșitul trufiei, "născocirea drăcească".

Avva Dorothei scrie: "Trufia cea dintîi este atunci când cineva își ceartă fratele, îl osândește și-l necinsteste ca și cum acela n-ar avea nicio însemnătate, iar el ar fi mai presus de dânsul; unul ca acesta, dacă nu-și va veni în sine degrab și nu se va sili să se îndrepteze, încetul cu încetul va ajunge și la a doua trufie, așa încât se va trufi și împotriva lui Dumnezeu însuși, punând nevoințele și virtuțile sale pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu, ca și cum el însuși le-ar fi săvârșit, cu priceperea sa și cu strădania sa, nu cu ajutorul lui Dumnezeu".

Avva Dorothei scrie și că: "Trufia este lumească și călugărească: trufia lumească este atunci când cineva se mândrește față de fratele său că este mai bogat sau mai frumos decât el, ori că poartă haină mai bunaă decât el, ori că este de neam mai bun decât el... Se întâmplă și să ne slăvim în deșert cu oarecare daruri firești, unii, de pildă, se slăvesc în deșert cu faptul că au glas frumos și cântă bine sau că sunt modești, lucrează cu râvnă și sunt conștiincioși în ascultare. Iar trufia calugarească este atunci când cineva se slăvește în deșert cu faptul că se nevoieăte cu privegherea, cu postul, că este evlavios, are viețuire bună și osârduitoare. "spicuiri din Lupta cu patimile: metode ascetice şi psihologice, Editura Sophia

Cum să recunoaştem trufia din noi

La întrebarea: „Cum să recunoaştem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie următoarele: „Ca să o pricepi, ca s-o simţi, bagă de seamă cum te vei simţi atunci când cei din jurul tău fac ceva aşa cum nu-ţi place ţie, îm­potriva voii tale. Dacă în tine ia naştere în pri­mul rând nu gândul de a îndrepta cu blândeţe greşeala, ci nemulţumirea şi mânia, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş”. Dacă până şi cele mai mici nereuşite te întris­tează şi te apasă, încât nu te mai înveseleşte nici gândul la Purtarea de grijă dumnezeiască, ce ia parte la treburile noastre, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş. Dacă eşti fierbinte faţă de nevoile proprii şi re­ce faţă de nevoile celorlalţi, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş. Dacă atunci când vezi restriştile altora, fie aceş­tia chiar şi vrăjmaşi ai tăi, te bucuri, iar când vezi fericirea neaşteptată a aproapelui te întristezi, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş.

Dacă te jignesc chiar şi observaţiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pen­tru calităţi pe care de fapt nu le ai îţi fac plăcere, te încântă, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş. Ce se mai poate adăuga la aceste semne prin care omul poate recunoaşte trufia din el însuşi? Poate numai că dacă asupra omului cade frica, şi acesta este un semn al trufiei. Sfântul Ioan Scărarul scrie despre aceasta: „Sufletul mândru e rob al fricii; nădăjduind în sineşi, el se teme şi de un zgomot slab, până şi de o umbră. Fricoşii îşi pierd adeseori minţile, şi pe drept - fiindcă drept este ca Domnul să-i părăsească pe cei mândri, ca şi ceilalţi să înveţe să nu se mândrească”. (SCHIIGUMENUL SAVA, Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2010)

Mândria

 „Pentru păcat şi mândrie se depărtează de om îngerul păzitor, care mai înainte îl îndemna la dreptate. Şi se apropie de el duhul întunericului şi din acel moment omul nu se mai îngrijeşte de dreptate. Dar, când se apropie Sfinţii îngeri, ispititorii pleacă şi se face linişte”. - Sfântul Isaac Sirul

Despre mândrie și despre cel mândru

Mândria este semeție, cuget sfidător și faptul de a gândi [despre sine] cele ce nu se cuvin. Mândria este asemenea disprețului față de Dumnezeu; pentru că atunci când cineva lucrează un anume bine și nu-l pune pe seama lui Dumnezeu, ci pe seama puterii proprii, Îl disprețuiește pe Însuși Dumnezeu. Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, pentru că acela care își pune reușitele pe seama sa Îl neagă pe Dumnezeu și se așează pe sine în locul lui Dumnezeu.

Teodoret spune: „Toate felurile de păcate sunt respingatoare, dar cea mai nesuferită dintre toate este mândria.”

Iar Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă: „Mândria – ar putea spune oricine – este sămânța sau rădăcina spinului păcatului pentru cel care socotește că nu va păcătui.”

Teofilact numește mândria „culmea răutăților și dispreț față de Dumnezeu“.

Iar Vasile al Seleuciei spune: „Mandria este obârșia bolilor, vrăjmașa lui Dumnezeu; ea ignoră cele ale firii și este bolnavă de cele ale diavolului, din cauza cărora drumul spre virtute este zadarnic; chiar dacă ai aduna toate virtuțile laolaltă, deîndată ce se arată aroganța, făcliile acestora se sting [cu totul]. Niciun folos [duhovnicesc] nu aduce postul, atunci când se însoțește cu mândria; de prisos este fecioria, odată ce a fost întinată de mândrie; Dumnezeu nu primește dreptatea care se pune în slujba trufiei și urăște facerea de bine hrănită cu [patima] înfumurării.“

Cel mândru este o ființă nerecunoscatoare și nechibzuită. Sfântul Vasile cel Mare spune că „omul mândru este acela care își manifestă îngâmfarea sub ochii celor de față, fiind priceput în a se arăta celor­lalți mult mai bun decât este în realitate“.

Isidor Pelusiotul declara: „Pe cel care pe de o parte săvârșește un oarecare lucru, dar care apoi îl arată ca fiind mult mai mare decât este în realitate, disprețuindu-i pe ceilalți, trebuie să-l numim mândru.”

Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre mândrie: „Niciun rău nu este asemenea mândriei: face din om un demon, o ființă care insultă, hulește, se jură strâmb; provoacă moarte și dorește să ucidă. Cel mândru trăiește veșnic în necazuri, veșnic este indignat, veșnic este tulburat. Nu este cu putință să-și sature vreodată patima; chiar dacă-l va vedea pe împărat plecându-i-se și închinându-i-se, tot nu-i va fi îndeajuns, ci și mai mult se va aprinde; așa cum iubitorii de arginți, cu cât ar aduna, cu atât au nevoie de mai mult, la fel și cei mândri, cu cât se bucură de mai multă cinste, cu atât o poftesc și mai mult; în acest fel, patima lor va spori [neâncetat]; pentru că este patimă, iar patimile nu au nicio limită și nu se opresc deci atunci când îl vor nimici pe cel care le posedă.“

Mandria naște necuviința, ocara, disprețuirea semenilor, lipsa de grijă față de săraci, împietrirea și neomenia. Dumnezeu Își întoarce fața de la cel mândru. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă.” (din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)

Cum temperăm mândria? 

Sfântul Ioan Gură de Aur: Dacă vrei să cuminţeşti un om mândru, nu folosi cuvinte multe. Aminteşte-i doar de firea omenească şi de cuvintele înţeleptului Sirah: Pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă? (Eccl. 10, 9) Iar dacă el va spune că pământ şi cenuşă va deveni după moartea sa, fă-l să înţeleagă faptul că şi acum, când trăieşte, nu este nimic mai mult. Să nu se lase înşelat văzând frumuseţea chipului său, simţind că este sănătos şi puternic şi că se poate bucura de bunătăţile de pe acest pământ. Pământ şi cenuşă este, iar stricarea frumuseţii sale începe încă de când el este în viaţă. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Editura Egumeniţa, p.203)

08-06-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu