Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, dar pot fi activate prin click pe butonul Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat prin click pe butonul Refuz)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 343

Piedici la rugăciune - obligația

Cristina Roman
Tags: perceperea rugaciunii; rugaciunea; rutina;
Piedici la rugăciune - obligația
 

Perceperea rugăciunii ca pe o obligație

În niciun caz nu trebuie să considerăm rugăciunea obligație. Dimpotrivă, ea este un dar al lui Dumnezeu pentru om și, prin urmare, este dreptul omului. Dacă cineva vrea să accepte acest drept sau nu-l dorește, care este motivul să ne rugăm având o percepție strâmbată despre rugăciune? Desigur, aceasta nu înseamnă că omul nu trebuie să se mai roage, așa cum s-ar înțelege. Cazul de mai sus se referă la cei care în mod conștient consideră rugăciunea obligație. Este un subiect care trebuie discutat cu duhovnicul lor.

Să nu devină Rugăciunea o lucrare din obligaţie

Tensiunea ce vine din obligativitate poate aduce o reacţie potrivnică înlăuntrul vostru şi să facă mult rău. S-au îmbolnăvit mulţi din pricina aceasta, tocmai că o făceau cu forţa. Reuşeşti ceva, bineînţeles, când faci un lucru cu forţa, dar nu este sănătos. Nici metode tehnice, exterioare să nu folosiţi. Nu-i nevoie nici de scăunel, nici de aplecarea capului, nici de închisul ochilor, cum zic unii. Nu este nevoie neapărat să te concentrezi într-un mod special pentru a spune Rugăciunea. Atunci când te copleşeşte dorul dumnezeiesc, nu este nevoie de nici o altă osteneală. Oriunde te-ai afla, pe scăunel, la birou, în automobil, la şcoală, la serviciu să spui Rugăciunea, “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, delicat, fără forţare, fără încordare. Nu trebuie nici să ne legăm de un anume loc. Totul este dorul după Hristos. Dacă sufleţelul vostru repetă cu adoraţie, cu dorinţă cele cinci cuvinte, “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“, nu se mai satură. Sunt cuvinte de care nu te mai saturi! Toată viaţa voastră să le spuneţi. Ascund într-însele atâtea sucuri dătătoare de viaţă!  Extras din: „Asceza mirenilor”, Sursa: „CATACOMBA” – Biserica Mitropolitană „Sf. Nicolae” – Volos.

Povățuitorul spiritual, încercat în ale rugăciunii, ne ajută să nu ne rugăm doar din obligație

Trebuie ca şi duhovnicul să fie încercat într-ale Rugăciunii. Căci nu poate, dacă se roagă aşa mecanic şi nu a simţit rugăciunea cu ajutorul harului divin, să spună altuia cum să se roage. O să spună, bineînţeles, aşa cum a citit în cărţi sau cum spun Sfinţii Părinţi.  Cărţi întregi s-au scris şi care vorbesc despre Rugăciune. Tot atâţia le citesc şi în final nimeni nu ştie să se roage. Imi vei spune: “Le citim, învăţăm modul de rugăciune, ne pregătim şi   Dumnezeu   binecuvintează   şi   ne   trimite   harul   Său   şi   le înţelegem”. Da, însă, este taină rugăciunea, în general, şi mai ales Rugăciunea minţii... Nu este un lucru uşor. Aceasta este învăţătura. Spunem în general că nu se predă Rugăciunea ca o teorie, dar se învaţă cu adevărat când trăieşti lângă cineva care cu adevărat se roagă. Când ai lângă tine pe Avva ce se roagă intri şi tu în Rugăciune, o îmbrăţişezi, te rogi fără să-ţi dai seama, intri în comuniune cu toţi. Nu e cartea, nu e cunoştinţa în sine, ci este trăirea, este modul, este deschiderea sufletului, este îmbrăţişarea. - Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Cum să nu trăim rugăciunea ca pe o obligație de rutină?

Rugăciunea trebuie tratată tot ca o întâlnire cu Dumnezeu. Când te pui tu față în față cu Dumnezeul tău, nu poți să-I ascunzi nimic. Nu poți să-ți furi căciula. Ai să încerci, dar n-o să-ți meargă. Cum se ajunge la rugăciune sinceră? Lăsând inima să-și facă treaba ei. Varsă-ți inima așa cum e în fața lui Dumnezeu. Abordează-L pe Dumnezeu ca pe o Persoană reală, foarte reală, cea mai reală, cea mai apropiată ție. Nu trebuie să fii timorat cu Dumnezeu. Nu trebuie să-ți găsești cuvintele cu Dumnezeu. Trebuie să fii tu însuți. E o întâlnire, nu e o datorie. „Cât e ceasul? Opa… e de rugăciune. Hai repede! Ia Ceaslovul, dă-i, dă-i, dă-i, dă-i.” După aceea: „Bine c-am scăpat, pot și eu în sfârșit să beau un ceai.” Dar de ce nu bei de la început ceaiul acesta? Dar bea-l cu Dumnezeu. Și, după aceea, așează-te în genunchi. Pentru că după aceea Îl vei găsi pe Dumnezeul Acela pe care-L căutai; nu Acela închis în Ceaslov, ci Acela care bate la ușă: „Dă-mi și Mie un ceai!”

Noi nu Îi dăm niciodată un ceai lui Dumnezeu. Îi dăm numai păcate, numai probleme, numai stresuri, dar de ce nu-I dăm niciodată lui Dumnezeu o declarație? Nu merită măcar atât? Noi avem nevoie să auzim de la persoana iubită: „Te iubesc”. Știm bine că ne iubește, dar noi nu căutăm să aflăm asta, ci pur și simplu vrem s-o auzim. Nu este glasul ei cel mai plăcut nouă? Este. De ce nu i-ar plăcea și lui Dumnezeu să o audă, din când în când măcar, și de la tine? I-ar plăcea. Spune-I-o așa, direct. Dacă nu merge cu „slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”, poate merge cu „îmi place de Tine, Doamne!” Încearcă și așa. - Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C. și tinerii aflați la Putna

Când cineva se face călugăr şi i se dau metaniile, se spune: „Fratele nostru (şi i se spune numele) primeşte sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos”. Aceasta este prezentarea în faţa obştii. Şi apoi i se spune candidatului la călugărie: „O, eşti dator, în toată vremea, a avea în minte, în inimă, în cugetul şi în gura ta numele Domnului Iisus şi a zice Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Asta este esenţialul în rugăciunea de toată vremea, eşti dator, trebuie să o faci, eşti obligat să zici cât poţi de des „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Dacă eşti călugăr şi nu faci treaba asta, să ştii că nu eşti călugăr! Dacă eşti preocupat de lucrul acesta, nu eşti călugăr! Bineînţeles că rugăciunea aceasta exclude pravila liturgică, rugăciunea din biserică. Dar, cât poţi, mai ales atunci când mintea nu e ocupată cu altceva de folos, eşti dator să zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Aceasta este o datorie a călugărilor, dar sunt îndemnaţi la ea şi credincioşii care nu sunt călugări. Și ei trebuie să spună rugăciunea aceasta în folosul lor. Numai că aceştia din urmă nu sunt obligaţi, nu li se poate reproşa că n-au zis destul această rugăciune, că au zis-o prea rar sau că n-au zis-o deloc. Rugăciunea aceasta este un ajutor pentru cei care sunt mireni și o obligaţie pentru cei care sunt călugări. (Arhim. Teofil Părăian, Puncte cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 31-32)

Ne rugăm și pe fugă, și din obligație...

Suntem într-o fugă continuă, nu mai avem timp, nici răbdare, şi când la colţul străzii ne mai aşteaptă o tarabă plină cu cărticele cu tot felul de rugăciuni, talismane, brâie şi vise ale Maicii Domnului (să-mi fie iertată exprimarea, dar aşa este), acatiste ale sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi, mantre încreştinate şi altele, te întrebi oare cu ce ar trebui să începi. Şi, cel mai adesea se întâmplă să le laşi toate baltă şi s-o amâni pe altă dată. Ar trebui să ne dăm seama că rugăciunea este lucrul cel mai spontan şi firesc pe care ar trebui să-l facă omul. Şi, mai mult, că rugăciunea trebuie să fim noi înşine, felul nostru de a fi şi purtarea noastră. Suntem foarte ocupaţi, câteodată poate neputincioşi, unii dintre noi, şi dacă am ţine cont de câte ni se cer, multe la prima vedere, demonul îndoielii ne aruncă o săgeată care pare să fie justificată, aceea că oricât ne-am strădui tot n-o să împlinim totul. Dar, oare, asta se cere? Să fim cititori conştiincioşi ai unor texte care de multe ori nici nu au legătură cu viaţa noastră?! Nu cumva am înţeles greşit?

Mântuitorul ne vorbea de o scurtă rugăciune cu şapte versete şi aceea doar ca model; noi însă am făcut din ele biblioteci întregi. Nu spun că o anumită disciplină şi o anumită regulă nu trebuie împlinită, aşa cum recomandăm noi, să ne rugăm seara şi dimineaţa, înainte şi după masă. Dar lucrurile trebuie să aibă o continuitate, o prelungire şi dincolo de tiparul acesta îngust; noi suntem oameni nu numai când ne culcăm şi ne sculăm, nici numai când mâncăm. E vorba mai degrabă de căutarea păcii şi liniştii în viaţa noastră; de a ne armoniza viaţa cu felul dumnezeiesc de a fi, fără a considera că exagerăm în vreun fel, pentru că pentru asta am fost creaţi. Rugăciunea este felul nostru firesc de a comunica cu Creatorul; este legătura noastră ombilicală cu Cel ce ne-a dat viaţă. Este felul nostru de a ne cunoaşte şi de a ne hrăni permanent, nu numai cu iasca trupului, dar şi cu nectarul sufletului. Rugăciunea neîncetată nu trebuie înţeleasă ca o simplă repetare continuă a unei formule, ci mai degrabă ca o stare de rugăciune; conştiinţa permanentă a prezenţei lui Dumnezeu, conştiinţă din care izvorăşte, în mod necesar, preamărirea Lui.

Numai la rugăciune putem şti în ce relaţie suntem cu Dumnezeu şi ce legătură avem cu oamenii. În rugăciune ne apar fel de fel de gânduri care arată de fapt cine suntem şi cam pe unde suntem. Rugăciunea, înainte de a ne face să ne întâlnim cu Dumnezeu, înainte de a ne aduce la conştiinţa legăturii cu Dumnezeu, ne provoacă întâlnirea cu noi înşine, ne descoperă pe noi nouă înşine. Şi cum ne descoperă? Răscoleşte adâncurile sufletului nostru. Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, în dialogul dintre un bătrân şi un frate, a răspuns la întrebarea: „Cum Sfântul Apostol Pavel, care avea atâtea griji pentru a propovădui şi pentru a ajuta Bisericile, recomandă totuşi «să vă rugaţi neîncetat»; se ruga el neîncetat?“. Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, răspunzând la această întrebare, nu spune că Sfântul Apostol Pavel zicea mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, ci spune altceva. Zice că: „rugăciunea neîncetată este să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu şi să te încrezi în El, în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla“. Acesta este răspunsul Sfântului Maxim Mărturisitorul, din care înţelegem că, de fapt, rugăciunea nu e o simplă repetare a unei formule, ci este o atitudine a noastră, o angajare spre slujirea lui Dumnezeu, să simţi că eşti lipit de Dumnezeu cu gândurile tale, să simţi că atârni de El, să ai nădejde în El şi să te încrezi în Dumnezeu, şi, atunci, această stare sufletească ţi se primeşte de Dumnezeu ca o rugăciune. Claudiu Rugină, Ziarul Lumina  

Rugăciunea de silă, de milă, a omului modern, emancipat

Mulți consideră rugăciunea de prisos sau nepotrivită omului emancipat al vremii noastre. Căci ce poate aduce - zic ei - rugăciunea? Sau cum te mai poți simți emancipat și demn, din moment ce recurgi la rugăciune? În realitate, însă, întrebările acestea trebuie puse pe dos: Cum poate trăi omul fără rugăciune? Sau cum poate simți plinătate și libertate, dacă nu se hrănește cu rugăciunea? Rugăciunea reprezintă o necesitate ontologica a firii omenești. Precum icoana există și își păstrează valoarea ei doar pusă în legătură cu cel pe care îl iconizează, tot astfel și omul, ca făptură "după chipul lui Dumnezeu", există, își păstrează valoarea sa și se împlinește doar în legătură cu Cel al Cărui chip - icoană - este.

Pentru a rodi, rugăciunea are nevoie de smerita-cugetare, simplitate și încredere în Dumnezeu...

Săvârșirea rugăciunii neîncetate este anevoioasă și trebuie să se facă sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc. Rugăciunea neîncetată are nevoie de un climat de liniște potrivit ei, aproape necunoscut celor din lume, adică mirenilor. Viața lumii este zgomotoasă și obositoare. Este plină de obligații și de tulburări. Aceasta nu înseamnă, însă, că rugăciunea aceasta este imposibilă în lume sau că este destinată doar monahilor. Fiecare credincios este dator, după voia și posibilitățile lui, să se îndeletnicească cu aceasta rugăciune. Este de ajuns faptul de a nu face din rugăciune o rutină, pierzându-i esența. Condiții pentru exercitarea ei sunt evitarea grijilor lumești și a tulburărilor, liniștea interioară, concentrarea, stăruința și smerenia. Ținta monahului este să "țină" rugăciunea de toată vremea. Dar și mireanul, când conștientizează relativitatea faptelor lui și se smerește înaintea lui Dumnezeu, când își simte păcătoșenia și cere mila lui Dumnezeu, se încadrează în perspectiva rugăciunii. Astfel, ceea ce monahul realizează prin mijloacele verificate ale ascezei, devine cumva accesibil și mireanului prin smerenie și încrederea în mila lui Dumnezeu. Pentru exercitarea rugăciunii de către mireni este bine să existe anumite ore rânduite special pentru aceasta, libere de griji și tulburări. - Georgios Mantzaridis, Articol preluat parțial din Morala creștină, Editura Bizantină via crestinortodox

 

03-05-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu