Cum mureau Sfinţii şi cum a murit Tolstoi

(Traducere din lb. rusă de arhim. Paulin Leca - extras din cartea "Lumina nevăzută" - S.Petersburg, 1912)

   „Darurile supranaturale ce vin din legătura cu Dumnezeu şi sunt primite de către suflet aici, servesc drept un amanet al bunurilor cereşti. Încă din viaţa de acum un astfel de om trăieşte fericirea şi veselia, asemănătoare veşnicei bucurii în veacul pe care îl aşteptăm”.

            Cugetarea Sântului Macarie cel Mare

                „Ca să fim liberi de înşelăciunile credinţei în miraculos, omul trebuie să recunoască drept adevărat numai ceea ce este natural, adică de acord cu raţiunea, şi să recunoască drept minciună tot ceea ce este nefiresc, adică ceea ce contrazice raţiunea”.

                                                           din Învăţătura creştină de L.N.Tolstoi

                                  […] Când în capitolele precedente în faţa noastră se desfăşurau în chipuri luminoase exemplele de viaţă ale nevoitorilor, când în aceste exemple simţeam o „lumină invizibilă”, care lumina viaţa lor, atunci, odată cu aceste tablouri măreţe, ne urmăreau pas cu pas închipuirile neplăcute ale realităţii noastre, ne urmăreau comparaţiile dintre manifestările descrise ale „luminii” cu amurgurile vieţii noastre reale, şi aceste paralele răzbeau nevrând în expunerile noastre.

            Dar iată că în faţa noastră se află capitolul care tratează despre modul cum mureau sfinţii ce vieţuiau în Logos, care au acumulat în ei înşişi Duhul lui Dumnezeu, care şi-au renăscut credinţa în conştiinţa neclătită de perceperea vieţii veşnice, al cărei început ei îl simţeau pe când încă petreceau în învelişul pământesc.

            Datele privitoare la felul cum mureau aceşti sfinţi prezintă un mare interes pentru cercetarea noastră.

            Căci, într-adevăr, e cu neputinţă să nu recunoaştem că starea omului înainte de moarte şi însuşi momentul morţii lui apar pentru el drept trăirea cea mai importantă din toate cele încercate de el în viaţa sa pământească. Moartea este, în genul ei, cel mai însemnat examen al omului şi mai întâi de toate este examenul religie lui, este examenul care arată în ce măsură concepţia lui despre lume/cunoştinţa filosofică a dat un sens faptului însuşi al morţii şi nu numai că i-a dat acestui fapt un sens, dar cum vom vedea în exemplul sfinţilor, l-a făcut uşor, şi nu numai uşor, ci chiar plin de bucurie, aşa cum e plină de bucurie eliberarea omului din legăturile penibile care îi împiedică năzuinţa spre fericire.

            Şi ne va urmări – când vom citi cum mureau sfinţii – aşa cum ne-a urmărit pas cu pas mai înainte în lucrarea noastră – gândul privitor la faptul cum suportăm noi acest înfricoşat examen al morţii, cum îl suportăm noi, intelectualii ruşi, această sare a pământului – noi care, după câte se pare, suntem oameni tari cu duhul, care dirijăm minţile poporului, care ţinem în mâinile noastre sforile ce se îndreaptă spre propăşirea lui, şi poate (dacă nu ne aflăm pe drumul cel drept), sforile ce se îndreaptă spre suferinţa lui. Prin urmare, paralel cu cercetarea morţii sfinţilor nevoitori se iveşte la noi dorinţa să ne dăm măcar o aproximativă socoteală despre felul cum suportăm această mare încercare.

            Aici ne grăbim să ne explicăm că dacă în faţa noastră s-a ridicat o asemenea problemă, atunci pentru rezolvarea ei noi n-am avut în vedere să tratăm despre felul cum mureau oamenii cu totul necredincioşi: materialiştii, pozitiviştii şi alţii. Noi nu ne vom întinde asupra modului cum mor aceşti oameni, căci ce poate să prezinte moartea omului în care este înrădăcinată conştiinţa, că prin moarte el se nimiceşte cu desăvârşire – moartea omului la care una dintre dorinţele principale este să mori pe neaşteptate, ca să scapi de moarte printr-o moarte inconştientă . Referitor la moartea unor asemenea oameni se poate da un singur răspuns şi un răspuns scurt: O asemenea moarte nu este decât ori simţirea groazei ori simţirea unei disperări nesăbuite sub masca unei indiferenţe impasibile. În orice caz o asemenea moarte este rezultatul unei vieţi fără sens. Nu avem nici un motiv să vorbim despre o asemenea moarte.

            Problema care ne interesează, - modul cum mor intelectualii ruşi – se referă la acei oameni buni care recunosc că viaţa are un anumit sens, care în calea vieţii lor năzuiesc să afle un scop determinat raţional, şi care ating, mai mult sau mai puţin, acest scop.

            Ca să rezolvăm o asemenea problemă ar fi fost nevoie, desigur, de nenumărate cercetări. Dar noi vom încerca să adaptăm în acest scop o cale mai scurtă care, în pofida scurtimii sale, ar putea să ne aducă la nişte interesante paralele şi concluzii.

            Această cale este să alegem pentru cercetare faptul cel mai tipic al morţii unui intelectual proeminent şi, comparând această moarte cu modul cum mureau oamenii care acumulau Duhul Sfânt Dumnezeiesc, să ajungem la o anumită concluzie bine determinată.

            Prin urmare, alegem această cale mai scurtă pentru cercetarea noastră.

            Dar dacă noi, alegând această cale, ne vom gândi să găsim un exemplu potrivit atunci însăşi viaţa nu va întârzia să ni-l şoptească. Ea ni-l şi şopteşte în faptul care ne-a uimit pe toţi aşa de curând. Vorbim acum despre marea pierdere pe care am suferit-o cu toţii; vorbim despre moartea genialului reprezentant al societăţii culte ruse – a grofului [contelui!] Lev Nicolaevici Tolstoi.

            Aici trebuie să observăm în genere că Tolstoi a fost întotdeauna surprinzător de tipic pentru intelectualitatea noastră rusă. În viaţa lui, ca într-un focar, s-au exprimat toate peripeţiile cele mai principale ale vieţii ei începând de la jumătatea veacului trecut până la vremea de acum, începând cu perioada eroicului război de la Sevastopol pentru eliberarea ţăranilor, cu acele încântări cu care a trăit mediul nostru în a doua jumătate a veacului XIX şi sfârşind cu epoca revoluţionară din secolul de faţă. Şi trebuie să spunem că intelectualitatea rusă şi-a divinizat idolul – pe marele scriitor al pământului rus, căci ea îşi dădea seama că el a împins-o spre tot ce a fost mai înalt, spre ceea ce ea însăşi tindea, şi ea simţea că idolul ei –Tolstoi- a ştiu să exprime în mod genial elanurile ei, că el este cel mai tipic reprezentant al ei.

            Tocmai despre moartea lui Tolstoi vom şi vorbi mai detaliat în capitolul de faţă.

            Dar înainte de a vorbi despre moartea marelui scriitor rus, vom începe acum cu principala noastră temă şi anume:

Cum mureau sfinţii nevoitori

                       Să ne aducem aminte în primul rând de moartea lui Serafim de Sarov, aşa cum li s-a prezentat călugărilor din mânăstirea Sarovului, când ei l-au găsit pe defunctul Serafim îngenuncheat în chilia lui în faţa analogului şi cu mâinile aşezate în chipul crucii pe piept. Acest sfârşit vorbeşte singur pentru sine şi ne dă să înţelegem în ce fel de stare de rugăciune a întâmpinat Serafim de Sarov marele moment al morţii.

            Prin urmare noi nu avem date privitoare la ultimele momente din viaţa lui Serafim. De aceea pentru ca să ne închipuim tabloul trecerii unui nevoitor creştin în altă lume vom relata aici câteva informaţii ce privesc sfârşitul altor drepţi.

            Din numeroasele descrieri pe care le-am găsit în Vieţile Sfinţilor noi n-am ales decât câteva exemple caracteristice; aceste exemple sunt luate de noi din vieţile Sfinţilor Vasile cel Mare, Ioasaf Camenschi şi Nicon Radonejschii. Iată exemplele.

           Celebrul om de acţiune şi nevoitor creştin, Arhiepiscopul Cezareii, Sf Vasile cel Mare, a săvârşit înainte de a muri o nevoinţă neobişnuită, care mărturiseşte puterea duhului său; această nevoinţă a fost îndreptată spre mântuirea sufletului aproapelui, în cazul de faţă al unui evreu, pe care el l-a întors la Hristos. Transcriem ceea ce se spune despre aceasta în cronică.

            În reşedinţa arhiepiscopului – în oraşul Cezareea – unde i-a fost sortit lui Vasile să moară, trăia un evreu, cu numele Iosif, un vestit medic din oraş, care era neobişnuit de iscusit în meseria lui. Sf. Vasile îl cunoştea pe acest medic şi îl iubea. Ceva mai înainte adeseori el stătea de vorbă cu dânsul cu privire la chestiunile de credinţă, dorind să-l convertească pe Iosif la creştinism.

            Spre sfârşitul vieţii lui Vasile, când el s-a îmbolnăvit în mod serios, cei din jurul lui l-au chemat pe medicul Iosif pentru ca acesta să-l examineze pe bolnav şi să-şi dea sfatul. „Ce spui despre mine?” l-a întrebat Sf. Vasile când acela l-a examinat.

            „Pregătiţi toate cele necesare înmormântării”- declară Iosif adresându-se celor din casă. Moartea trebuie aşteptată din moment în moment.

            Atunci Sf. Vasile, după cum povesteşte cronica, începu să se roage ca să se prelungească viaţa lui până dimineaţa pentru mântuirea sufletului evreului. Dorinţa lui Sf. Vasile s-a împlinit. Iosif n-a ghicit ceasul lui Sf. Vasile. Dimineaţa Sf. Vasile rămase viu.

            Dimineaţa arhiepiscopul trimise din nou după medic, dar acela nici n-a crezut în cuvântul slugii care i-a spus că Sf. Vasile n-a murit încă. Totuşi, Iosif s-a dus ca să-l vadă (cum credea el) mort. Când veni la arhiepiscop şi-l văzu pe Sf. Vasile viu şi deplin conştient, atunci fu atât de tare surprins de prelungirea vieţii Sfântului Vasile încât sub impresia acestei întâmplări şi a convorbirilor de mai înainte pe care le avusese cu Sf. Vasile privitor la credinţă, i-a declarat arhiepiscopului că are intenţia să se boteze… Auzind aceasta, Sf. Vasile, în ciuda stării sale dinaintea morţii, i-a spus lui Iosif că îl va boteza el singur. Atunci evreul, apropiindu-se de sfânt, s-a atins de mâna lui cea dreaptă şi i-a spus:

            Astfel s-a manifestat în toată măreţia ei puterea duhului sfântului în ceasurile dinaintea morţii – puterea unei linişti în faţa morţii, puterea celui ce crede în viaţa viitoare, puterea care totdeodată este îndreptată spre mântuirea aproapelui, spre aducerea lui la Hristos.

                                                           *

                       Ne surprinde prin mişcătoarea ei simplitatea descrierea sfârşitului sfântului rus Iosaf Camenschi, făcătorul de minuni din Vologodschi.

            Sosi ziua de 10 septembrie 1457 – ziua morţii prea cuviosului. Când fraţii s-au adunat la Iosaf el porunci să se înceapă citirea pravilei şi, după terminarea ei, se sculă din aşternut, luă cădelniţa cu tămâie şi porunci igumenului să cădească sfintele icoane şi pe toţi fraţii. Apoi el săvârşi o rugăciune către Domnul şi Maica Domnului, revărsându-şi cererile nu numai pentru el, ci şi pentru întreaga mănăstire în care s-a nevoit cu o bună nevoinţă pentru înflorirea ei duhovnicească. După terminarea rugăciunii, preacuviosul „s-a culcat din nou în aşternutul său şi se ruga pentru ieşirea lui, neîntristându-se deloc, ci mai mult bucurându-se în nădejdea vieţii viitoare şi cu rugăciunea pe buze s-a stins liniştit. Faţa lui era luminoasă, ca şi cum n-ar fi murit, ci a adormit.

*

            În concluzie vom cita aici descrierea morţii lui Nicon Radonejschi, ucenicul sfântului Serghie Radonejschi, ca a fost urmaşul lui ca igumen la lavra Troiţa.

            Simţindu-şi apropierea sfârşitului, Nicon porunci să cheme la sine pe fraţi. Când ei veniră, el se adresă lor cu un ultim cuvânt de învăţătură. Isprăvindu-şi poveţele, Nicon tăcu. „Şi iată, în vedenie, povesteşte cronica, înainte de a se despărţi sufletul de trup, i s-a arătat locul odihnei viitoare (în lumea duhovnicească superioară ) cu preacuviosul Serafim. Fără să descopere în mod lămurit acest lucru fraţilor din cauza smereniei lui, Nicon istovit de apropierea morţii, a spus pe neaşteptate: „Duceţi-mă în odaia cea luminoasă, care mi s-a pregătit pentru rugăciunile părintelui meu (Serghie Radonejschi ), nu vreau să mai rămân aici…”.

            Spunând aceste cuvinte, Nicon s-a împărtăşit cu Sfiintele Taine. După aceasta, prevenindu-i pe fraţi că se apropie sfârşitul, el rosti: „Iată, eu, fraţilor, mă slobozesc de legătura trupească şi mă duc la Hristos”.

            Dând ultima binecuvântare cu câteva cuvinte adresate sieşi – „du-te, sufletul meu, acolo unde ţi s-a pregătit să petreci, mergi cu bucurie: Hristos te cheamă !” Nicon, umbrindu-se la urmă cu semnul crucii, şi-a dat sufletul – cu rugăciune - Domnului. Acest lucru s-a petrecut la 17 Noiembrie 1428.

                       Asemenea descrieri în Vieţile Sfinţilor sunt multe, dar şi cele citate sunt suficiente ca să ne dăm seama cum mureau nevoitorii bisericii de răsărit. Nu se poate să nu ne surprindă aici faptul că nevoitorii îşi trăiau actul morţii care se apropia de ei nu numai cu sufletul liniştit, ci şi cu bucurie – acelaşi act al morţii care pentru noi toţi se prezintă atât de înfricoşat… Şi nevrând, citind aceste mişcătoare descrieri, te întrebi de unde luau aceşti oameni o încredere atât de neclătită [neclătinată] în fericirea vieţii veşnice, de unde se năştea la ei această putere de credinţă, care mergea până la o directă simţire a bunătăţilor vieţii veşnice pe care ei o aveau încă de aici, de pe pământ…

            Această putere de credinţă, aceste simţiri ale vieţii veacului viitor, această moarte liniştită şi chiar bucuroasă, însoţită de o deplină împăcare cu viaţa – dădea nevoitorilor noştri care ţin de religia lui Hristos – religie care i-a renăscut, cum am văzut mai sus, pe oamenii obişnuiţi în oameni ai vieţii, plini de nevoinţe reale, plini de o reală lepădare de sine. Toate acestea i le-a dat religia pe care ei au cunoscut-o pe cale experimentală prin nevoinţa lor.

           Ce este în esenţa ei religia creştină? Este credinţa într-un Dumnezeu personal, credinţa în Hristos, ca Dumnezeu-om, credinţa în Darul Duhului Sfânt, care dă o putere duhovnicească oamenilor pentru lupta cu patimile rele, care le dă o personală nemurire plină de bucurie. Această religie s-a născut într-un conştient lărgit (în supraconştient), ea a apărut ca o descoperire, ce a purces din Logosul ce s-a întrupat în om, ca o descoperire primită nu prin inteligenţa oamenilor, ci prin instinctul raţiunii lor majore. Scopul vieţii, după această religie, este acumularea Duhului Sfânt Dumnezeiesc care ne dă să presimţim fericirea vieţii veşnice. Aceasta este credinţa care îi dă un sens faptului morţii, făcându-l uşor de primit – acestui fapt înfricoşat şi care pare fără sens pentru oamenii care nu au în inima lor această credinţă. „Omul atâta vreme cât se află în negrijă (adică în afară de viaţa în Hristos), spune Sf. Iassac Sirul, se teme de ceasul morţii, iar când se va apropia de Dumnezeu … atunci această frică va fi înghiţită”[2]. „Dobândeşte-ţi curăţenia în faptele tale ca să se lumineze sufletul tău în rugăciune, învaţă acelaşi nevoitor, pentru ca prin pomenirea morţii să se aprindă bucuria în mintea ta”[3]. „Cel ce trăieşte în dragoste îşi seceră viaţă de la Dumnezeu şi încă din această lume, în cele simţite aici, miroase aerul învierii”[4].

            Dar iată ce spune despre acelaşi lucru Sf. Macarie cel Mare:

            „Oamenii care se apropie de desăvârşire, aflându-se încă în această lume, devin părtaşi la tainele Împăratului ceresc, au îndrăzneală în faţa Atotţiitorului, intră în cămara Lui, unde se află îngerii şi duhurile sfinţilor. Căci înainte de a primi moştenirea desăvârşită, ce li s-a pregătit în veacul viitor, prin chezăşia care au primit-o acum, s-au asigurat ca nişte oameni care sunt deja cununaţi şi care împărăţesc, şi aflându-se în îmbelşugarea şi îndrăzneala Duhului nu găsesc ca pe ceva de mirare pentru ei că vor împărăţi cu Hristos, pentru că fiind încă în trup au avut deja acea simţire de dulceaţă şi acea lucrare a puterii. Darurile supranaturale ce izvorăsc din comuniunea cu Dumnezeu, pe care sufletul le primeşte aici, slujesc drept amanet al bunătăţilor cereşti. Încă din viaţa de acum un asemenea om încearcă fericirea şi veselia, care seamănă cu veşnica bucurie în veacul aşteptat”[5].

            Judecând după aceste cuvinte ale Sfinţilor Isaac Sirul şi Macarie cel Mare, astfel apare în faţa noastră psihologia drepţilor a căror moarte a fost descrisă mai sus. Tocmai prin aceste stări ale sufletului lor, care au acumulat Duhul Sfânt Dumnezeiesc, se explică măreţia trecerii lor din lumea pământească în lumea duhovnicească.

       Drepţii bisericii ortodoxe ruse, cum am lămurit în cartea „Supraconştientul”, erau singurii educatori ai poporului rus în chestiunea străbaterii căii lor de viaţă creştină morală. Ei au învăţat poporul simplu rus să înţeleagă sensul vieţii, l-au învăţat să nu se teamă de moarte, ci să-şi primească sfârşitul cu o liniştită mărinimie a duhului. Şi trebuie să spunem că această linişte în faţa morţii în poporul nostru este, într-adevăr, remarcabilă. L. N. Tolstoi în „Spovedania” sa spune: „În opoziţie cu faptul că o moarte liniştită, o moarte fără frică şi disperare este cea mai rară excepţie în cercul nostru (intelectual), moartea neliniştită, nesupusă şi nebucuroasă este cea mai rară excepţie în poporul nostru… Şi eu am văzut, scrie el mai departe, vorbind despre popor, astfel de oameni care au înţeles sensul vieţii, care ştiu să trăiască şi să moară nu doi, nu trei, nu zece, ci sute, mii, milioane. Şi toţi aceştia fiind infinit mai diferiţi după obiceiul, după mintea, după cultura, după situaţia lor, toţi fiind egal şi cu desăvârşire contrari necunoştinţei mele [6], au ştiut sensul vieţii şi al morţii, s-au ostenit liniştit, au suportat lipsurile şi suferinţele, au trăit şi au murit, văzând în aceasta nu o deşertăciune, ci un bine[7]”.

             Concepţia religioasă a lui Tolstoi

            În povestirea sa „Copilăria”, Tolstoi ne-a înfăţişat un exemplu de felul simplu şi liniştit cum ştiu să moară ruşii simpli. Am citit în această povestire descrierea mişcătoare a morţii Nataliei Savişna care era dădaca lui Tolstoi. Descrierea acestei morţi este atât de interesantă, încât o vom cita îndată aici. Totodată cititorul, citind această descriere, va vedea multe puncte comune între sfârşitul Nataliei Savişna cu sfârşiturile nevoitorilor despre care am vorbit mai sus, deşi Natalia Savişna nici n-a fost o nevoitoare care să se fi consacrat în întregime numai vieţii duhovniceşti, deşi ea nici nu poseda talantul mistic al vederii duhovniceşti, ; Natalia Savişna nu era decât o creştină obişnuită, una dintre femeile pe care Tolstoi le-a întâlnit, cum spune el, în viaţa sa, cu miile în poporul rus.

            Iată descrierea morţii Nataliei Savişna făcută de Tolstoi:

            „Natalia Savişna suferise două luni din cauza bolii sale şi îşi suporta suferinţele cu o răbdare cu adevărat creştină: nu se văieta, nu se plângea, ci numai, după obiceiul ei, Îl pomenea pe Dumnezeu. Cu un ceas înainte de moarte ea s-a spovedit cu o bucurie liniştită, s-a împărtăşit şi şi-a făcut maslu. Şi-a cerut la toţi cei din casă iertare pentru supărările pe care le-ar fi putut pricinui lor, şi-l rugă pe duhovnicul ei, pe părintele Vasile, să ne transmită tuturor că nu ştie cum să ne mulţumească pentru mila noastră, şi că cere s-o iertăm dacă din prostia ei a amărât pe cineva dintre noi, dar că „n-a fost hoaţă niciodată şi nu s-a închiaburit nici cu o aţă boierească”. Aceasta era o calitate pe care ea o preţuia.

            Îmbrăcându-şi capotul pregătit şi boneta, şi punându-şi coatele pe pernă, ea n-a încetat până la sfârşitul ei să vorbească cu preotul, şi-a adus aminte că n-a lăsat nimic săracilor, găsi zece ruble şi-l rugă să le împartă în parohie; apoi îşi făcu semnul crucii, se culcă şi oftă pentru ultima oară, rostind numele lui Dumnezeu cu un zâmbet de bucurie”[8].

            Frapat de frumuseţea morţii Nataliei Savişna, Tolstoi exclamă plin de elan:

            „Dumnezeule Mare! Trimite-mi… aceeaşi superstiţie, aceleaşi rătăciri şi aceeaşi moarte!”[9].

            Dar astfel exclama Tolstoi odinioară, în vremea de demult, pe când era tânăr. După aceasta Tolstoi şi-a creat credinţa sa specială şi la vârsta de 82 de ani a fost nevoit să se înfăţişeze, cu această credinţă, în faţa morţii şi, lucru care e foarte penibil pentru noi toţi, când el s-a prezentat înaintea morţii, a fost nevoit să moară în mod tragic şi crud …

            Tragic şi crud, în primul rând pentru că religia pe care a creat-o nu era solidă, era o religie fantomatică. Această religie nu era decât o formă vremelnică pentru liniştirea lui. El chiar în ajunul morţii tot Îl mai căuta încă pe Dumnezeu, nefiind mulţumit în adâncul sufletului său cu religia sa. Dar moartea l-a surprins pe neaşteptate, pe când el încă nu-şi aflase adevărata credinţă. Iar religia fantomatică a lui Tolstoi s-a risipit ca fumul în faţa înfricoşatei figuri în care i s-a arătat moartea . Ca să înţelegem tragicul morţii lui Tolstoi trebuie mai întâi să studiem fondul religiei lui.

            De aceea, înainte de a vorbi de moartea lui vom lămuri în faţa cititorilor cum a fost această religie tolstoiană, în care el a murit.

            Citând mai sus exclamaţia lui Tolstoi în legătură cu moartea Nataliei Savişna : „Dumnezeule Mare! … Trimite-mi aceeaşi moarte!”, am spus că astfel a exclamat Tolstoi odinioară, în vremea de demult, în tinereţea lui. După acea epocă timpurie - elanurile sufleteşti ale lui Tolstoi şi raporturile lui cu viaţa au suferit schimbări remarcabile şi variate. El a trecut atât prin seducţiile patimilor sale cât şi prin saturarea egoismului său de slavă omenească, precum şi prin disperarea de a găsi fericirea în lume; uneori el era absorbit în întregime de viaţa familială, care îl satisfăcea, iar alteori încerca senzaţii penibile, senzaţii de tristeţe care, după cum i se părea, îi arătau că viaţa lui n-are nici un scop. Într-un timp, şi anume când avea aproape 50 de ani, se gândea serios să-şi pună capăt zilelor… Ateismul lui începuse încă din tinereţe. Credinţa în Dumnezeu începu să se clatine într-însul începând de la vârsta de 18 ani [10].

            Dar iată că odată cu perioada bătrâneţii, începu să se abată asupra lui Tolstoi o nouă criză serioasă şi importantă – o criză de trecere de la ateism din nou la religie. Când Tolstoi avea deja 50 de ani - în această vreme avea setea de a-L căuta pe Dumnezeu - spune în spovedania sa că numai atunci a început să trăiască cu adevărat când a început să-L caute pe Dumnezeu şi că, atunci când pierdea credinţa în existenţa lui Dumnezeu, murea. „Dumnezeu este viaţă” - îi fulgeră o mare idee care l-a umbrit de sus pe Tolstoi. Trăieşte căutându-L pe Dumnezeu, spuse el în sine însuşi, şi atunci nu va mai fi viaţă fără de Dumnezeu.

            Şi de îndată ce Tolstoi găsi pentru sine această principală problemă a vieţii sale - problema de a-L căuta pe Dumnezeu, îndată – după propriile sale cuvinte – viaţa lui căpăta un sens mare. „Şi mai puternic decât oricând totul se lumina în mine şi în jurul meu şi această lumină nu mă mai părăsea”.

            Şi iată că Tolstoi se legă de marea sa problemă, de căutarea lui Dumnezeu.

            Nu vom descrie aici modul cum Tolstoi şi-a găsit credinţa, nu vom expune amănunţit religia lui, acest lucru ar depăşi mult cadrul lucrării de faţă; vom vorbi aici numai despre următoarele capitole principale care arată poziţiile religiei lui Tolstoi, şi anume despre 1) ce fel era Dumnezeul pe care l-a aflat Tolstoi şi 2) în ce mod şi-a alcătuit închipuirea despre viaţa viitoare.

            Prin urmare, vom vorbi mai întâi despre: ce fel de Dumnezeu a găsit Tolstoi.

            În religia sa, Tolstoi şi-a creat Dumnezeul său şi un Dumnezeu impersonal. Concepţia lui despre Dumnezeu s-a volatilizat în abstracţiune. În jurnalul său de la 1 Noiembrie 1910 (cu şase zile înainte de moarte) Tolstoi scria: „Dumnezeu este acel tot neorganic din care omul se recunoaşte ca pe o parte organică. Cu adevărat există numai Dumnezeu. Omul este manifestarea Lui în materie, în timp şi în spaţiu.” În felul acesta, după Tolstoi, omul cuprinde în sine elemente ce sunt deofiinţă cu Dumnezeu[11]. Acest Dumnezeu universal abstract, după doctrina lui Tolstoi, ca şi cum s-ar fi fragmentat în fiinţe omeneşti separate. „Pentru ce fiinţa Spirituală şi Unitară face impresia că s-a împărţit singură în ea însăşi?” întreabă Tolstoi şi dă un asemenea răspuns: „există o voie superioară ale cărei scopuri nu sunt accesibile omului”[12]. Apoi, după Tolstoi, Dumnezeu în om este dorinţa binelui pentru tot ce există, dorinţă pe care Tolstoi o identifică cu ceea ce înţelegem noi prin cuvântul dragoste[13].

            Admiţând o asemenea identificare a dorinţei binelui cu iubirea, Tolstoi nu observă că amestecă aici două concepte.

            Dorinţa de a face bine tuturor celor existente poate apărea ca o primire a legii morale de către raţiunea omenească, poate să se manifeste ca o primire pur raţională, ca o subordonare raţională a omului faţă de această lege. Aceasta este baza pe care au pus-o în capul unghiului păgânii stoici ca Marcu Aureliu şi alţii[14] când şi-au clădit concepţiile lor despre lume.

            Dar dragostea, cum o înţelegem noi şi cum o înţeleg nevoitorii creştini, nu este o mişcare raţională cerebrală, ci este cea mai profundă emoţie. „Dumnezeu este foc, care încălzeşte şi aprinde inima şi rărunchii”, spune Serafim de Sarov. – „Dacă simţim în inimile noastre o răceală, continuă el mai departe, atunci să-l chemăm pe Domnul şi El, venind, va încălzi inimile noastre cu o dragoste desăvârşită nu numai faţă de El, ci şi faţă de aproapele”.

            Potrivit cu doctrina creştină, dragostea creştină este ceva cu totul deosebit şi cu totul nemăsurat cu ceea ce înţelegem noi sub cuvintele „dorinţa binelui pentru tot ce există”, dorinţă care a existat şi la păgâni, care recunoşteau – ca Marcu Aureliu, de pildă, un Dumnezeu abstract.

            Între Dumnezeul abstract al lui Tolstoi – Dumnezeul dorinţei raţionale de a face bine tuturor celor existente şi între Dumnezeul personal creştin, Dumnezeul unei înflăcărate iubiri superioare (care după cuvintele lui Serafim de Sarov „încălzeşte şi aprinde inima şi rărunchii”) este aceeaşi diferenţă ca şi între clima polară şi tropicală…

            O asemenea diferenţă, după puterea ei, există şi între aceste două mişcări: între mişcarea intelectuală spre un anumit bine şi profunda mişcare spre acelaşi bine pornită dintr-o inimă înflăcărată. Nevoitorii creştini deosebeau în mod răspicat aceste emoţii una de alta. Astfel episcopul Teofan Zăvorâtul spune că în vremea mişcărilor intelectuale viaţa nu este cea adevărată. Aici nu se află inima, şi ei îi rămâne posibilitatea să se pună de acord în felul ei independent de cugetare. Şi ea se clatină sub impresia închipuirilor mintale, dar numai la suprafaţă, aşa cum suprafaţa apelor se încreţeşte din cauza unei uşoare adieri de vânt. Întrucât acţiunile de felul acesta nu trec în adâncul inimii atunci formarea şi rânduiala ei merge cu ceata ei, poate chiar cu o ceată care nu corespunde deloc construcţiilor mintale…[15].

            Creând în felul acesta concepţia sa despre un Dumnezeu nepersonal, Tolstoi îl respinge pe Hristos ca Dumnezeu, ca persoană a Sfintei Treimi, neagă revelaţia Divină[16]; după Tolstoi, fiece om Îl cunoaşte pe Dumnezeu în sine din momentul în care s-a născut într-însul dorinţa de a face bine tuturor celor existente[17]. Unui asemenea om nu-i trebuie o descoperire de sus. El însuşi poate să fie propria sa descoperire.

            După Tolstoi, religia omului apare ca o descoperire subiectivă, apare ca un produs al spiritului său.

            După învăţătura creştină, religia creştină îşi ia începutul dintr-o descoperire care nu purcede de la oameni, ci dintr-un Dumnezeu personal şi unic. Această religie îşi are izvorul în Iisus Hristos, în această Superioară şi Cea mai desăvârşită Personalitate.

            Religia lui Tolstoi neagă tot fondul mistic al creştinismului, ea este creată de raţiune; această religie a apărut ca un rezultat al spiritului lui Tolstoi înlănţuit de conştientul său egocentric.

            Religia creştină, dimpotrivă, s-a născut în conştientul lărgit (în supraconştient), ea a apărut ca o descoperire ce purcede din Logosul ce s-a întrupat în om „ca o descoperire primită nu de raţiunea oamenilor, ci de instinctul raţiunii lor majore. „Cel ce are urechi de auzit să audă”,spune Marele Învăţător, şi aceste mii de oameni au primit descoperirea exprimată în următoarele cuvinte Divine ale Învăţătorului: „Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa”.[18] „Au cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, de nu se va afla în viţă, tot astfel şi voi de nu veţi rămâne întru Mine”.[19]

            În felul acesta, la Tolstoi, în religia lui, centrul de greutate se află în om. La creştini centrul este în Dumnezeu în Iisus Hristos.

            Acum vom trece la felul în care Tolstoi şi-a alcătuit închipuirea despre viaţa veşnică.

            În pofida religiei creştine, întemeiată pe credinţa în Darul lui Dumnezeu, care dă omului o nemurire personală plină de bucurie, Tolstoi învaţă că credinţa în viitoarea viaţă personală este foarte meschină şi grosolană închipuire[20]. Tolstoi spune că pentru o conştiinţă raţională a omului nu poate exista nici un fel de închipuire despre viaţa viitoare[21]. „Mie îmi va fi bine”[22] afirmă Tolstoi, vorbind despre viaţa lui viitoare impersonală, dar sub această viaţă el înţelege ceva abstract, ceva ce nu poate fi imaginat de om, ceva ce se volatilizează în ideea unui Dumnezeu abstract, ca o dorinţă de a face bine tuturor celor existente, în ideea care e veşnică. Iar personalitatea omului, cum o înţelege Tolstoi, fiind prin ea însăşi mărginită, piere odată cu moartea fizică a omului[23].

            Prin urmare, după Tolstoi nu există o viaţă viitoare personală, credinţa în viaţa viitoare personală este cum spune el o închipuire foarte meschină şi grosolană.

            Dacă Tolstoi recunoştea că închipuirea creştină privitoare la viaţa viitoare este o reprezentare meschină şi grosolană, acest lucru s-a petrecut pentru că Tolstoi a fost în general prea puţin informat în ce priveşte literatura noastră patristică. Mai departe vom aduce date bazate pe fapte care dovedesc cât de puţin a fost el informat în această privinţă.

            Chiar din aceste date pe care noi le-am citat în această carte vorbind despre vieţile sfinţilor putem să judecăm cu deplină temeinicie în ce chip – nu meschin şi nu grosolan, ci, dimpotrivă, înalt poetic se înfăţişa viaţa viitoare nevoitorilor creştini.

            De pildă, în capitolul precedent, unde sunt citate descrierile descoperirilor mistice ale lui Simeon Noul teolog noi vedem indicaţii asupra acestei vieţi viitoare care e plină de o înaltă fericire.

            Îi vom aminti cititorului că la întrebarea lui Simeon, înflăcărat de extazul vederii feţei lui Dumnezeu, „Poate fi ceva mai strălucitor decât aceasta?”, Simeon a auzit un asemenea răspuns: „e peste măsură de mic sufletul tău când te mulţumeşti numai cu o asemenea fericire. Căci ea, în comparaţie cu cea viitoare, se aseamănă cu acela ce ar desena cerul pe hârtie şi l-ar ţine în mână: pe câtă deosebire este între cerul pictat de adevăratul cer, pe atât sau nemăsurat mai mult se deosebeşte slava viitoare de cea pe care o vezi acum”…

            Nu se poate să nu recunoaştem poezia atât de înaltă în tablourile mai sus menţionate ale vedeniei Sfântului Simeon, care ilustrează concepţia lui despre viaţa viitoare.

            În tablourile menţionate noi vedem o latură din închipuirea pe care şi-o face Sfântul despre această viaţă, şi anume ca despre o viaţă de cea mai mare fericire în contemplarea Divinităţii.

            Dar iată o altă latură a reprezentării Sfântului privitoare la aceeaşi viaţă viitoare personală. Aceasta se referă la raporturile lui în viaţa aceasta faţă de cei ce au rămas pe pământ. Îi vom aminti cititorului următoarele cuvinte ale lui Serafim de Sarov: „Când eu nu voi mai fi, spunea Serafim fiilor săi duhovniceşti, veniţi la micul meu mormânt…Căzând la pământ povestiţi totul ca în faţa unui om viu, şi eu vă voi auzi. Tot necazul vostru se va risipi şi va trece. Aşa cum aţi vorbit întotdeauna cu cel viu tot astfel faceţi şi de data aceasta: Pentru voi eu sunt viu şi viu voi fi în veci”…

            Ar mai fi multe date de citat pentru dovedirea faptului că părerea lui Tolstoi cu privire la grosolănia închipuirii creştine despre viaţa viitoare personală este eronată, dar aceasta ne-ar abate departe de principala noastră temă. Sunt suficiente şi aceste cuvinte ale lui Simeon Noul Teolog şi Serafim de Sarov ca să vedem cât de eronată este părerea lui Tolstoi.

            Ca rezultat al tuturor celor expuse mai sus în faţa noastră se află următoarele poziţii principale, de bază, ale lui Tolstoi:

1.               Tolstoi L-a negat pe Dumnezeul Personal, a negat revelaţia divină, a negat lucrarea Harului, a negat viaţa viitoare personală şi

2.               În locul tuturor acestora, Tolstoi Îl recunoştea pe Dumnezeu în fiecare om, care a păşit pe calea dorinţei de a face bine tuturor celor existente, recunoştea un Dumnezeu colectiv, abstract, al tuturor oamenilor, care îi uneşte în această dorinţă, recunoştea viaţa viitoare ca pe o viaţă nepersonală.

            Cu această religie proprie, Tolstoi a fost nevoit să se înfăţişeze către sfârşitul zilelor sale în faţa morţii. Şi …ea s-a dovedit că e slabă şi nedurabilă – această religie a lui Tolstoi. Ea nu l-a întărit în momentul lui de grea încercare. Vom vedea din descrierea ultimelor zile ale lui Tolstoi că Tolstoi a murit în chip întunecos, cu sufletul tulburat.

            E tragic, totodată, că Tolstoi simţea el însuşi că credinţa lui nu e durabilă şi e slabă, şi-şi dădea seama de acest lucru cu multă vreme înainte de moarte, neştiind cum ar putea să iasă din îndoielile sale, neştiind unde şi cum ar putea afla adevărata credinţă…

            Am spus mai sus că Tolstoi a fost puţin informat în ce priveşte literatura noastră duhovnicească. Da, el pur şi simplu nu voia s-o cunoască. El ignora scrierile nevoitorilor creştini – acestor învăţători ai poporului rus. Vorbind despre aceasta, noi făgăduiam atunci să cităm date însoţite de fapte care să dovedească cum că Tolstoi a fost prea puţin informat în această privinţă.

            Acum vom relata cum am avut prilejul să ne convingem personal de acest lucru în vremea cunoştinţei noastre de scurtă durată cu Tolstoi.

            În viaţa fiecărui om există uneori întâmplări ciudate, cărora el nu le dă prima dată însemnătatea trebuitoare şi începe să le preţuiască numai mai pe urmă, când însăşi viaţa îi subliniază seriozitatea lor. O asemenea întâmplare ne-a atins pe neaşteptate şi pe noi în raporturile noastre cu marele scriitor al pământului rus. Cu puţin timp înainte de moartea lui Tolstoi, noi am avut prilejul să facem cunoştinţă cu el şi să stăm de vorbă cu el, să întreţinem o convorbire căreia atunci noi nu i-am dat însemnătatea pe care o merita şi, cu toate acestea, după marea dramă a lui Tolstoi, această convorbire a căpătat pentru noi un sens adânc şi ne-a lămurit multe cu privire la Tolstoi.

            S-a întâmplat ca eu, autorul acestei cărţi, să fac cunoştinţă cu Tolstoi cu trei luni înainte de moartea lui, cu care prilej am fost un martor personal al faptului cum Tolstoi, care trăia, probabil, pe atunci, liniştit în cercul familiei sale, s-a dovedit a fi nestatornicit în căutările lui religioase, s-a dovedit, totdeodată, foarte puţin informat în literatura noastră duhovnicească. Pe de altă parte am avut ocazia să simt atunci prin proprie experienţă cât de original era acest om, cât de ciudat era uneori în inexplicabilele lui idei preconcepute.

            În ce fel s-au exprimat aceste bizarerii ale lui Tolstoi, precum şi chipul în care se afla dispoziţia sufletească a lui Tolstoi cu puţin înainte de moarte (cu trei luni înainte) – toate acestea cititorul poate să le vadă din următoarea noastră povestire.

            Era pe la sfârşitul lui iulie 1910. Am sosit la Tolstoi cu soţia mea şi cu o cunoştinţă, S.V.Circhin, care pe atunci era ocârmuitorul consulatului din Bombay şi care în acea vreme se afla în Rusia cu ocazia unui concediu. Am sosit în Iasnaia Poliana la o vreme hotărâtă[24], la ora şapte seara. Pe atunci, în afară de Sofia Andreevna Tolstoi, se mai aflau la Iasnaia Poliana doi fii ai lui Tolstoi, Lev Livovici şi Andrei Livovici cu soţia, apoi d. Biriucov cu soţia şi cu copiii (Biriucov era atunci, se pare, în rolul lui de secretar şi bibliotecar al lui Tolstoi), pianistul Goldenweiser şi doctorul Macovitchi care nu se despărţea niciodată de Tolstoi. La ora 7 fix a ieşit din cabinetul său Lev Nicolaevici Tolstoi, venind spre noi; era îmbrăcat, ca întotdeauna, în costumul său tradiţional – într-o bluză; mersul lui era iute, ţinuta era dreaptă. Faţa lui Tolstoi era obosită; expresia ei era foarte serioasă.

            „Ei, atunci înseamnă că între noi e o ceartă de cuvinte – nu mă dam eu bătut. – Avem o terminologie diferită. Dvs. spuneţi că Achim este un om foarte bun şi eu spun acelaşi lucru, adăugând numai că în permanenta sa nevoinţă spre bine el se manifestă în acest sens ca un nevoitor. Trebuie să consimţiţi, Lev Nicolaevici, că Achim este tipul unui om de nevoinţă, este un nevoitor printre ţărani”…

            „Dar e ceva deosebit în ascetismul dumitale, pe care îl studiezi? întrebă Tolstoi.

            „Sunt multe lucruri deosebite. Dar daţi-mi voie, o să vă citez ca pildă un cuvânt filosofic care aparţine unui nevoitor din veacul al VI-lea. Chestiunea se referă la raportul reciproc dintre iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru oameni în sufletul omului. Vă interesează acest lucru?”.

            „Vorbeşte, spuse Tolstoi, tema e interesantă”.

            „Nevoitorul a exprimat această relaţie reciprocă astfel: Închipuiţi-vă un cerc, spuse el, şi în centrul lui pe Dumnezeu. De la marginile cercului oamenii tind spre Dumnezeu. Căile vieţii lor sunt razele care merg de la circumferinţă spre centru. Pe măsură ce ele, mergând pe aceste căi, se apropie de Dumnezeu, în aceeaşi măsură se apropie una de alta în dragostea lor şi pe măsură ce se iubesc una pe alta în aceeaşi măsură se apropie de Dumnezeu. Nu e aşa că e bine spus?”

            „Da… asta e bine”, spuse Lev Nicolaevici… El tăcu puţin. „E chiar surpinzător, adăugă el. Cum îl cheamă pe acest nevoitor, care a făcut această schemă?”.

            „Avva Dorotei – un nevoitor din veacul al VI-lea”.

            „Am să ţi-o arăt îndată”, întrerupse tăcerea Tolstoi. El scoase din buzunar un carneţel cu note şi începu să-l răsfoiască.

            -„Uite-o, o am aici… I-am scris de curând unui prieten… Iată, priveşte, continuă el, găsind pagina din carnet unde era desenat un cerc. Eu îi scriam că trebuie să ne iubim mai mult unii pe alţii. Iată, în centru la mine e Dumnezeu, iar noi, eu şi prietenul meu, ne aflăm pe circumferinţă şi comunicăm unul cu altul pe circumferinţă. Astfel, în loc ca să înconjurăm cercul, ne vom apropia mai mult unul de altul de vom trasa o coardă. Mergând pe coardă ne vom apropia unul de altul şi vom fi mai aproape şi de Dumnezeu. Căci ideea mea este aceeaşi ca şi la nevoitorul dumitale.”

            Cu aceasta, convorbirea despre Filocalia s-a întrerupt. După aceasta Tolstoi a început să se intereseze despre călătoria în jurul lumii pe care eu deabia o isprăvisem. Am vorbit mult despre India, despre Japonia, Tolstoi l-a întrebat multe pe S.V. Circhin despre India, apoi Tolstoi a vorbit despre nevoitorul indus Vivecananda, pe care îl studia atunci şi pe care eul îl cunoşteam din scrierea lui despre Raja-Yoga. Eu nu voi cita această convorbire căci nu are legătură cu problema care ne interesează cu privire la starea sufletească a lui Tolstoi înainte de a sosi drama lui. Nu vom cita decât următorul episod din convorbirea noastră.

            Trecuse mai mult de un ceas de când stăteam de vorbă la masa rotundă. Sofia Andreevna i-a invitat pe toţi la o masă mare unde se servea ceaiul. Toată compania s-a mutat la o masă lungă. Acolo convorbirea mea cu Tolstoi s-a reînnoit şi, printre altele, veni vorba despre puterile oculte; eu m-am exprimat recunoscând pe deplin aceste forţe, am început să afirm cu ardoare că ele există.

            „Toate acestea sunt fleacuri, spuse Tolstoi, eu nu cred în aceste forţe. La noi, la ţară, tot aşa povestesc babele tot felul de fleacuri. Te sfătuiesc şi pe dumneata să nu-l crezi pe cel ce ţi le spune”.

            „Cum să nu cred când eu am informaţii vrednice de crezare, obiectai eu. Da, uitaţi-vă, întrebaţi-o pe nevastă-mea. Ea se află aici. Ea o să vă povestească cum, în prezenţa mea a adormit-o în Algeria împotriva voinţei sale hipnotozatorul Pickman; ea n-a vrut şi el totuşi a adormit-o”.

            „Nici nu vreau să întreb, spuse Lev Nicolaevici. Toate acestea sunt fleacuri. În această lume care ne înconjoară nu există nici un fel de forţe misterioase… Nici un fel de percepţii de acest soi”…

            În felul acesta convorbirea noastră pe tema forţelor oculte s-a şi curmat. Dar în orice caz, în ce mă priveşte mi s-a confirmat ceea ce ştiam din scrierile lui Tolstoi, şi anume că el nu credea în nici un fel de forţe misterioase. Toate aceste mărturisiri privitoare la nişte forţe speciale erau, după părerea lui, mofturi şi fleacuri.

            În vremea mesei s-a vorbit, printre altele, despre cultură, despre civilizaţia şi despre răul adus de ele, s-au discutat şi alte felurite teme, multe s-au vorbit… Vremea trecea repede. Ceasul arăta ora 10 seara, era timpul să ne ridicăm. Când ne luam rămas bun de la Tolstoi, la cuvintele soţiei mele că discuţia noastră l-ar fi putut obosi pe Lev Nicolaevici, el a spus că, dimpotrivă, şi-a petrecut vremea cu plăcere, că ne mulţumeşte pentru că l-am vizitat şi în curând ne va vizita el însuşi la moşia noastră.

            Trecură patru zile. Tolstoi cu doctorul Macoviţchi au venit la noi în Basovo[26] călare.

            „Am venit numai pentru câteva minute, - spuse Tolstoi, intrând în casă, am venit ca şi pe dvs să vă vizitez, şi Filocalia s-o văd. Să mergem la dumneata ca să-mi arăţi Filocalia.

            Am intrat în cabinet; am scos din dulap toate cele cinci volume. Tolstoi începu să le examineze şi să le răsfoiască. Apoi scoase carnetul de note şi începu, probabil, să însemneze acolo titlurile editurii, şi să mai facă unele adnotări. În acest timp eu îi explicam lui Tolstoi că Filocalia nu e nici pe departe tot ce este interesant în acest gen, că în Filocalia nu sunt decât nişte extrase, că, de pildă, operele complete originale ale nevoitorilor Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog şi ale altora cuprind în ele pagini uimitoare.

            În cabinet, Tolstoi –printre altele - se opri cu luare aminte asupra unui mare album cu vederi din Japonia, adunate de mine în călătoria din jurul lumii. Albumul l-a interesat; am început să-l cercetăm; eu îi dădeam explicaţii.

            În sfârşit, Tolstoi îşi aduse aminte că veni timpul de plecare. Se ridică repede, îşi luă rămas bun şi ieşi cu Macoviţchi la cai. Apropiindu-se de calul său, el începu să-l netezească, se apucă cu o mână de şa şi, înainte de a-mi veni în fire, el sări pe şa sprinten şi uşor aidoma unui tânăr. Din felul cum a sărit pe cal se vedea cât era de vioi şi eu nu mă gândeam deloc atunci că îl văd pentru ultima oară, [27]că sfârşitul lui era aşa de aproape.

                      Cum a murit Tolstoi           

              Cunoştinţa de scurtă durată cu Tolstoi descrisă mai sus mi-a furnizat date destul de interesante pentru a-mi face o idee despre acest om surprinzător de original.

            Şi într-adevăr, oare acest lucru nu e surprinzător? Eu ştiam că, potrivit scrierilor lui, Tolstoi s-a ostenit 30 de ani ca să creeze concepţia lui religioasă despre lume, l-a studiat pe Confucius, pe Socrate, pe Lao-Tseu, pe Zoroastru, pe Marcu Aureliu şi pe alţii şi iată, s-a dovedit că, în ciuda tuturor acestora, până la sfârşitul zilelor sale el a ignorat cu încăpăţânare un şir întreg de gânditori religioşi, pe învăţătorii poporului rus – ai aceluiaşi popor în faţa căruia el se închina cu atâta veneraţie. Tolstoi nu cunoştea deloc literatura noastră sacră patristică, habar n-avea, de pildă, ce fel de carte era „Filocalia”, ce fel de filosofi erau Sf. Isaac Sirul, Sf. Efrem Sirul, Sf. Avva Dorotei şi alţii care i-au creat pe sfinţii noştri ruşi. În aşa măsură el nu voia să ştie toate acestea, încât se întorcea, împins de idei preconcepute, din faţa convorbirilor care continuau să trateze aceste subiecte, din faţa oricui care se interesa în mode serios de ascetismul rus. Astfel, când am avut prilejul ca în vremea convorbirii să comunic că lucrez asupra unei cercetări în legătură cu vieţile nevoitorilor, el fără să stea mult pe gânduri, mi-a spus cu o nuanţă de un total dispreţ: „Pe mine nu mă interesează deloc toate acestea” şi întoarse îndată convorbirea pe altă temă. Şi numai atunci când în urechile lui Tolstoi au fost vârâte cu sila cuvintele geniale ale Sf. Avva Dorotei el a simţit puterea lor şi de îndată ce a simţit aceasta s-a şi trezit în el interesul atât faţă de nevoitori, cât şi faţă de „Filocalia”.

            Aici noi nu putem să nu arătăm o trăsătură caracteristică din circumstanţele lui Tolstoi, pe care am remarcat-o atunci. Am văzut lămurit impresia pe care a produs-o acest neaşteptat interes al lui Tolstoi faţă de Filocalia asupra tolstoianului Biriucov care asista la convorbirea noastră, am văzut cum dl Biriucov voia oarecum să-l abată pe Tolstoi de la această carte, dând să înţeleagă prin cuvintele lui că toate acestea sunt doar atât de cunoscute şi învechite.

            Dar Tolstoi nu era omul care să se lase lesne în urmă când era vorba să studieze ideile care l-au interesat odată, chiar dacă aceste idei nu erau de acord cu şablonul tolstoianilor lui şi iată, el neaflând în biblioteca lui culegerea „Filocalia”, negăsind după cum se vede consimţământul secretarului său Biriucov de a-şi procura această culegere, Tolstoi vine călare de la o depărtare de 10 verste după aceste cărţi şi una din primele vorbe cu care intră la mine este – „arată-mi Filocalia”.

            Prin urmare, noi vedem că lui Tolstoi îi trebuia un caz oarecare deosebit, un impuls special, ca să iasă din albia neadevărată în care nu arareori nimereau investigaţiile lui filosofice religioase. În general, trebuie să spunem că gândul filosofic al lui Tolstoi nu avea o vedere clară; el era adesea întunecat de legăturile vederilor lui preconcepute, vederilor hrănite de domnii tolstoieni care îl înconjurau pe marele scriitor ca un inel solid, contaminându-l cu părerile lor extremiste.

            Şi iată, drept rezultat al tuturor acestora, ce surprinzătoare contradicţii vedem noi. Pe de o parte, în faţa noastră se află geniul artistic al lui Tolstoi – el în creează pe uimitorul tip al mujicului Achim din „Puterea întunericului”, creează un tip de adevărat nevoitor, în care se simte o putere duhovnicească, iar pe de altă parte în faţa noastră se află căutătorul religios Tolstoi, care îl studiază cu un mare interes pe yoghinul hindus Vivacananda şi care pe deasupra este îndeaproape înrudit cu ţăranul Achim, cu acelaşi Achim pe care l-a creat cu geniul său artistic acelaşi Lev Nicolaevici Tolstoi.

            În afară de toate aceste gânduri care îmi veneau nevrând în minte după cunoştinţa mea de scurtă durată cu Tolstoi, mi-a mai rămas o puternică impresie de la prima lui frază spusă de el când l-am întrebat de sănătate. Atunci Tolstoi a răspuns răspicat: „Trebuie să mă pregătesc pentru moarte” şi faţa lui Tolstoi era tristă, expresia ochilor lui foarte serioasă…

            Fără îndoială că în acea vreme Tolstoi se gândea cu încăpăţânare la moarte…şi în faţa acestei morţi ce se apropia, el nu simţea terenul de sub picioarele lui. Fragilitatea concepţiei lui religioase despre lume era cea mai caracteristică însuşire a filosofiei lui raţionaliste. Astfel, de pildă, Tolstoi cu două zile înainte de plecarea lui din Iasnaia Poliana, adică la 26 Octombrie 1910, în scrisoarea adresată lui Certcov, exprimându-şi părerile despre viaţa de acum şi cea viitoare, adaugă: „Uneori acest lucru mi se pare cu adevărat, iar alteori mi se pare un moft”[28].

            În genere, toată religia expusă mai sus era foarte fragilă la Tolstoi. Acest lucru se vede, printre altele, dintr-un fapt săvârşit în anul 1904, pe care îl vom relata acum cititorilor.

            Învăţătura sa, în care Tolstoi numea credinţa în taine ca pe o „învăţătură mincinoasă” (§386 din cartea lui Tolstoi „învăţătura creştină”) Tolstoi s-a hotărât s-o popularizeze în anul 1897, şi a editat el această carte, după cum se vede din scrisoarea adresată lui Certcov la 2 septembrie 1897, cu scopul de a da oamenilor ceva „folositor”. Cu toate acestea, după această ediţie, şi anume în anul 1904, când fratele lui Tolstoi groful Serghei Nicolaevici[29] era pe patul de moarte, L. N. Tolstoi, într-un mod cu totul neaşteptat pentru toţi, şi-a exprimat deplina sa consimţire la hotărârea fratelui de a lucra potrivit acestei „învăţături mincinoase” cum numea el mai înainte, adică de a se împărtăşi cu Sfintele Taine.[30]

            Dar iată că vin zile pline de alarmă, zile fatale pentru Tolstoi. O nemiloasă dramă se apropie de Tolstoi. Norii încep să acopere cerul…

            Despre aceste zile penibile – penibile pentru noi toţi pentru care Tolstoi ne e atât de scump – avem informaţii precise numai din momentul plecării lui din Iasnaia Poliana.

            La 28 Octombrie 1910 se săvârşeşte ceva neaşteptat pentru noi toţi. Tolstoi fuge de acasă, şi nu fuge la tolstoienii lui, ci la sora lui monahia Maria, având scopul să mai trăiască aproape de ea[31]; Tolstoi îşi săvârşeşte această fugă pe furiş ca să nu afle nimeni; acest lucru îl ştia numai doctorul Macoviţchi pe care Tolstoi îl ia cu sine. Tolstoi însetează după o însingurare cât mai retrasă cu putinţă de la toţi ai săi; el însetează după o viaţă liniştită aproape de sora sa care era călugăriţă, vrea chiar să plece de la tolstoienii lui.

            Nu numai atât- noi vom mai afla un procedeu neaşteptat săvârşit de Tolstoi. Tolstoi, plecând din casă spre sora lui, la mănăstirea Samardin, nu se duce acolo direct, ci se hotărăşte să viziteze sihăstria Optina.

            Pentru ce călătoreşte el spre sihăstria Optina? Ne întrebăm noi, având un răspuns hotărât, dovedit cu date sigure. Tolstoi călătoreşte spre Optina cu scopul să-i vadă pe stareţii din Optina[32].

            Acest fapt, mai mult ca oricare altul, ne întăreşte în convingerea extrasă de noi din cunoştinţa cu Tolstoi, că Tolstoi nu era satisfăcut cu religia sa. Gândul morţii din ultima vreme nu-l părăsea şi această moarte nu era peste mări şi ţări.

            Tolstoi simţindu-şi fragilitatea concepţiei religioase despre lume se grăbeşte să se ducă la stareţii din Optina. El se grăbeşte să găsească la ei un punct de razim. Poate că acolo va auzi un cuvânt puternic asemănător cuvântului marelui Avva Dorotei – un cuvânt care să lumineze adevărul, poate că se vor însenina îndoielile care i-au cuprins sufletul…Stareţul din Optina i se va înfăţişa cu toată armătura credinţei lui, cu toată armătura inspiraţiei lui.

            Dar aici se petrece ceva crud pentru Tolstoi. Pe Tolstoi nu-l lasă să intre la stareţ o forţă mult mai puternică ce se împotriveşte acestui avânt. Această forţă este propria mândrie a lui Tolstoi. Tolstoi se duce la schit, se apropie de uşa din afară a chiliei stareţului, stă câteva clipe în faţa uşii dar, nehotărându-se să intre, se întoarce înapoi.

            Prin urmare, iată voia lui Tolstoi… Această voinţă este legată de mândria lui. Hotărârea lui - să intre sau nu la stareţ - atârnă mai întâi de toate de faptul dacă îl va invita sau nu stareţul ca să intre la el. Stareţul trebuia să se priceapă să-l invite pe Tolstoi, mândria lui Tolstoi îi spunea că e mult din partea lui că el care este afurisit de biserică a îndrăznit să vină în sihăstria Optina; este destul din partea lui că el, Tolstoi, şi-a declarat făţiş intenţia de a-l vedea pe stareţ, i-a declarat acest lucru arhondarului, părintelui Mihail.[34]

            Din sihăstria Optina Tolstoi cu Macoviţchi sosesc la Samardina la 29 Octombrie. Tolstoi vine la soră-sa şi-i declară gândul de a-şi trăi restul zilelor lângă ea în Samardina.

            Dar, cu toate acestea, şi aici apare un obstacol, se iveşte o nouă împrejurare care întoarce acest ultim gând al lui Tolstoi.

            În Samordina sosesc pe neaşteptate la 30 Octombrie, două tolstoiene înfocate – fiica lui Lev Nicolaevici, Alexandra Livovna, şi prietena ei V.N.Teoctistova. ele aduc o noutate alarmantă – noutatea că soţia lui Tolstoi, Sofia Andreevna a aflat unde a plecat bărbatul ei. „Mama va sosi negreşit” – spune Alexandra Livovna tatălui său. Această noutate a fost suficientă ca să-l sperie pe Tolstoi şi să-l alunge din Samordina.[35]

            Cu toate că Tolstoi în această zi spre seară a slăbit, dar acest lucru nu a împiedicat pe cei din jurul lui să mai ia o hotărâre; aceasta n-a împiedicat-o pe fiica lui Tolstoi, Alexandra Livovna, pe tânăra Teoctistova şi pe doctorul Macoviţchi să-l ridice pe bolnavul Tolstoi, bătrân de 80 de ani, a doua zi pe un timp foarte urât, dis de dimineaţă din Samordina.[36]. S-a dovedit că toţi au hotărât să ia direcţia Rostovului pe Don, unde se afla o colonie de tolstoieni.

            Se înţelege de la sine că o asemenea călătorie forţată pentru un bătrân grav bolnav nu putea să nu lase urmări, nu putea să se prelungească multă vreme. În vremea acestei călătorii – călătorie fără nici un fel de confort, pe un timp odios – boala care l-a lovit pe Tolstoi nu putea să nu se dezvolte, şi ea s-a dezvoltat, după cum ştim, iute şi fără milă. Curând Tolstoi n-a mai avut nicio putere să-şi mai continue călătoria; el s-a văzut silit să iasă din vagon, în gara Astapova.

            În Astapova boala lui Tolstoi a început să progreseze repede şi în dimineaţa lui 4 Noiembrie (cu trei zile înainte de moarte) Tolstoi începu să-şi dea seama că moare.[37]

            Până la această dată Tolstoi încă mai nădăjduia la posibilitatea unei însănătoşiri. Dar de la 4 Noiembrie această nădejde începe să-l părăsească pe bolnav. Din ziua aceasta începe o serioasă încercare a puterilor sufletului său, o încercare a religiei lui. Începe încercarea omului în faţa înfricoşatei treceri într-o altă lume – în lumea din care nimeni nu s-a întors…

            Pentru ca să analizăm ultimele zile ale lui Tolstoi avem două documente – 1) protocolul medicilor de la 9 Noiembrie 1910 cu privire la boala şi moartea lui Tolstoi, alcătuit în Iasnaia Poliana, iscălit de D.P. Macoviţchi, D.N.Nichiţin şi G.M.Bernstein (gazeta „Novoe vremea” din 12 Noiembrie 1910 Nr. 12454) şi 2) articolul lui V. Certcov despre ultimele zile ale lui L.N.Tolstoi, tipărit în toate gazetele ruse în Ianuarie 1911.

            Din aceste două documente – primul reprezintă o expunere detaliată în mersul bolii lui Tolstoi, cu care prilej numai într-un singur loc din protocol se aminteşte despre cuvintele spuse de Tolstoi, care îi caracterizează starea lui sufletească. Cât despre al doilea document, acesta ne oferă mai multe date cu privire la suferinţele morale ale muribundului şi marelui scriitor.

            Despre protocolul medicilor se poate spune că este alcătuit relativ în mod obiectiv; iar despre al doilea document nu se poate spune acest lucru. În el se află multe lucruri personale care îi aparţin propriu-zis lui Certcov, multe chestiuni care întunecă închipuirea despre drama sufletească pe care o trăia Tolstoi în aceste ultime zile ale vieţii lui.

            În acest articol Certcov vorbeşte multe despre sine, vorbeşte despre sentimentul iubirii lui Tolstoi faţă de el –de Certcov (sunt citate scene care zugrăvesc această iubire), vorbeşte cum el, Certcov, l-a iubit pe Tolstoi, spune că Tolstoi a făcut bine, lăsându-şi casa şi soţia, că toţi oamenii buni au încuviinţat acest pas al lui Tolstoi. Dar, răspândindu-se asupra tuturor acestora, Certcov dă prea puţine date cu privire la reala stare sufletească a lui Tolstoi în aceste zile grele. Cu acest prilej Certcov în articolul menţionat întunecă, spre regret, şi aceste date cu comentariile sale. Cum însă în vremea de faţă, după ce s-au publicat informaţiile demne de crezare despre Tolstoi, se iveşte posibilitatea să se verifice în ce măsură aceste comentarii răspund întâmplărilor reale, atunci noi căpătăm temeiul necesar de a arunca acele raţionamente ale lui Certcov care se dovedesc a fi eronate.

            Pentru ca să-şi facă cititorii o idee despre modul cum greşea în genere Certcov în comentariile sale vom cita următorul exemplu. Astfel, când explică el pentru ce Tolstoi nu voia să moară (adică altfel spus, murea cu un sentiment de apăsare), Certcov scrie că aceasta s-a petrecut pentru că Tolstoi, pe vremea bolii lui, premergătoare morţii „ a reuşit să se rupă din circumstanţele sale fără de nădejde. El se pregătea să înceapă o viaţă nouă, independentă, în mediul muncitorilor care demult îl atrăgea[38]” (adică al tolstoienilor), că, în consecinţă, cum crede Certcov, Tolstoi nu voia să moară propriu-zis pentru că moartea îi deranja aceste planuri . Dar o asemenea explicaţie din partea lui Certcov contrazice purtările lui Tolstoi. Tolstoi, după cum ştim acum, fugea din Iasnaia Poliana nu către tolstoieni, ci spre Samordina, la sora lui Maria Nicolaevna, în apropierea căreia voia să-şi trăiască în linişte restul zilelor, şi din Samordina l-au speriat înşişi tolstoienii cu ştirea că ar sosi soţia lui.

            Noi nu vom cita descrierile lui Certcov care îl privesc pe el personal. Tot astfel nu ne vom întinde asupra felului cum Tolstoi – judecând după informaţiile lui Certcov – s-a manifestat până la sfârşitul zilelor sale faţă de cei ce erau devotaţi chemării scriitorului, cum s-a purtat el în această vreme faţă de rude, faţă de semeni şi în general faţă de oameni.[39] Vom trece direct la datele care ne interesează mai mult şi anume la acele cuvinte foarte însemnate ale lui Tolstoi care în ultimele lui zile s-au rupt din adâncul sufletului său, fiind deplin conştient – la acele cuvinte care descoperă cum sufletul lui Tolstoi a reacţionat împotriva morţii care se apropia.

            Cu acest prilej trebuie să mai spunem că în zilele grele menţionate Tolstoi era în genere conştient. În protocolul medicilor se spune că în zilele de 4 şi 6 Noiembrie conştiinţa lui era „pe deplin clară” şi în ziua de 5 Noiembrie „clară”, deşi din când în când Tolstoi mai cădea în uitare şi delir.

            Agonia morţii, când Tolstoi nu mai putea vorbi nimic, a început după miezul nopţii la 7 Noiembrie, cu toate că şi atunci conştiinţa lui, potrivit declaraţiei protocolului medicilor, continua să trăiască: Tolstoi reacţiona la lumină. Numai la ora 5 dimineaţă, la 7 Noiembrie, respiraţia lui Tolstoi deveni superficială şi la ora 6 şi 5 minute dimineaţa Tolstoi muri.

            Moartea lui Tolstoi a fost întunecoasă şi chinuitoare. Cititorii se vor convinge singuri când vor pătrunde în însemnătatea cuvintelor muribundului care nu prezentau nicio bucurie, dacă ei vor lua aceste cuvinte fără comentariile lui Certcov care tindea să dea acestei morţi un caracter liniştit şi luminos, dacă vor lua aceste cuvinte aşa cum au fost spuse.

            Vom cita îndată aceste exclamaţii foarte însemnate ale lui Tolstoi. Iată-le:

            „Nu înţeleg, ce trebuie să fac… Dar ţăranii, cum mor ţăranii!... După cum se vede voi fi nevoit să mor în păcate … Iată şi sfârşitul şi încolo – nimic…”

            Să analizăm amănunţit aceste cuvinte ale lui Tolstoi:

              Nu înţeleg, ce trebuie să fac.

            Avem două versiuni ale acestei exclamaţii:

1)       Certcov în articolul său despre ultimele zile ale lui Tolstoi spune următoarele: „În ajunul morţii, când Tolstoi se afla într-o stare foarte grea, el, după cum se vede (?) dorind să-şi îndeplinească cele de trebuinţă (?) mi-a spus – nu înţeleg ce trebuie să fac”[40].

2)        După cuvintele surorii lui Tolstoi, Maria Nicolaevna Tolstoi, „s-au auzit de la Tolstoi în ultimele zile cuvintele: „ce să fac, Dumnezeul meu, ce să fac”. Mâinile lui erau aşezate ca la rugăciune”[41].

            Prima lămurire citată mai sus, făcută de Certcov la cuvintele lu Tolstoi, noi n-o putem înţelege deloc: despre ce fel de trebuinţă pentru Tolstoi vorbeşte aici d. Certcov şi ce înţelege Certcov prin vorba „după cum se vede”? Ce lucru „vădit” este aici?

            Dar fără să mai vorbim de versiunea Mariei Nicolaevna Tolstoi, de-ar fi să primim chiar versiunea lui Certcov, eliberând numai această versiune de comentariile lui Certcov, atunci sensul exclamării lui Tolstoi – „nu înţeleg ce trebuie să fac”- fără îndoială că indică o situaţie fără lumină în care se afla Tolstoi, care nu vedea o ieşire pentru liniştea sa sufletească, care nu înţelegea ce trebuie să facă în aceste ceasuri premergătoare morţii…Noi înţelegem cuvintele lui Tolstoi „nu înţeleg ce trebuie să fac” tocmai în acest sens. În orice caz, orice versiune ale acestor cuvinte am primi: ori versiunea lui Certcov „nu înţeleg ce trebuie să fac” ori versiunea Mariei Nicolaevna Tolstoi „ce să fac, Dumnezeul meu, ce să fac”, ne vine în orice caz să scoatem încheierea că religia lui Tolstoi, pusă în faţa morţii, nu i-a dat o linişte sufletească . Ultimele zile ale lui Tolstoi au fost zilele unui om care se zbate „fără să ştie ce să facă”.

                        „Dar ţăranii, cum mor ţăranii”[42]

            Cum se vede din articolul lui Certcov, privitor la ultimele zile ale lui Tolstoi, această exclamaţie rostită de Tolstoi Certcov o înţelege în sensul că Tolstoi prin această exclamaţie şi-a exprimat mustrarea de conştiinţă suferită de un om asigurat în faţa ţăranilor lipsiţi de mijloace materiale, care mor în nevoi şi lipsuri. Dar Certcov, cu prilejul acestui sentimentalism a uitat cu desăvârşire că Tolstoi se închina întotdeauna în faţa felului cum ştiu ţăranii să moară liniştiţi şi plini de bucurie. De acord cu aceasta, -exclamaţia lui Tolstoi: „Iar ţăranii, cum mor ţăranii!” trebuie înţeleasă într-un sens cu totul altul decât cum l-a înţeles Certcov. Această exclamaţie exprimă amărăciunea lui Tolstoi că el nu poate muri aşa cum pot muri ţăranii…Tocmai în acest sens trebuie înţeleasă şi cealaltă exclamaţie a lui Tolstoi care a urmat. „după cum se vede, voi fi nevoit să mor în păcate”[43]

                                       Iată sfârşitul şi-ncolo nimic

            Această exclamaţie este explicată de Certcov tot în felul său, năzuind să-i micşoreze însemnătatea. El o compară cu o altă exclamaţie cu un caracter cu totul diferit, spusă pe jumătate în glumă de către un om bolnav cuprins de delir, şi anume cu cuvintele lui Tolstoi „ei, maică, nu te supăra”[44] Dar făcând asemenea comparaţii, Certcov a trecut cu totul sub tăcere modul cum a rostit Tolstoi exclamaţia „Iată şi sfârşitul şi-ncolo nimic”. El a rostit aceste cuvinte, după cum adevereşte protocolul medical, în felul următor. Cităm textual cuvintele protocolului: „la 6 Noiembrie pe la orele două din zi s-a petrecut o neaşteptată agitaţie: el se aşeză pe aşternut şi cu voce tare, lămurită, a spus celor din jur „Iată şi sfârşitul şi-ncolo nimic”[45].

            După citirea acestor cuvinte ale protocolului te întrebi nevrând pentru ce Tolstoi a spus acest cuvânr „nimic” cuprins de o agitaţie atât de puternică. Ce fel de agitaţie a fost aceasta? Şi în mod cu totul firesc îţi vine în minte gândul: n-a fost oare această agitaţie o urmare a conştiinţei înseşi, care se cuprindea în acest cuvânt „nimic”, în cuvântul în dosul căruia se afla deschisă, cu fiori de gheaţă, moartea vieţii personale. Dar dacă această exclamaţie a lui Tolstoi o vom compara cu o altă exclamaţie fără nicio lumină „nu înţeleg ce trebuie să fac!” – atunci ultimul strigăt al sufletului lui Tolstoi „Iată sfârşitul şi – nimic” capătă cu totul altă însemnătate decât aceea pe care tinde să i-o dea Certcov.

            Drept rezultat al tuturor celor expuse mai sus nu putem să nu tragem concluzia că oricum ar căuta Certcov să se înşele pe sine şi pe alţii, năzuind instinctiv spre apărarea rătăcirilor tolstoiene, lăsând în umbră adevărata însemnătate a tuturor acestor cuvinte ale lui Tolstoi – moartea lui Tolstoi cu astfel de exclamaţii dă totuşi fiecărui om fără patimă să simtă că starea sufletului celui ce murea era tulbure…

            Aceasta era o moarte îndelungată, deplin conştientă, a unui filosof, care nu şi-a dobândit liniştea în filosofia sa şi, pe deasupra, ceea ce era mai chinuitor decât orice – a unui filosof ce se afla sub supravegherea ucenicilor săi, orbi în slugarnica lor adorare a eroilor lui.

            Sub impresia exclamaţiilor citate ale lui Tolstoi ne aducem aminte nevrând de un loc din spovedania lui, scrisă acum 30 de ani, unde Tolstoi spune aşa: „am fost ca un om care s-a rătăcit în pădure dorind să iasă la drum, ştiind că orice pas îl încurcă şi mai mult, şi nu poate să nu se zbată”[46]

            Dar pe atunci când Tolstoi scris aceste rânduri el mai avea nădejdea să iasă din pădure. Pe atunci Tolstoi simţise cu inima sa că există Dumnezeu, şi el a început să-L caute dar, spre regret, nu cu inima, cu care el năzuia instinctiv spre Dumnezeu, ci a început să-L caute pe Dumnezeu cu inteligenţa sa (cu raţiunea minoră), pe care Tolstoi o credea orbeşte.[47] În aceste căutări trecu prima etapă a căii lui; Tolstoi ajunse până la un Dumnezeu şi, ajungând până la el, credea că a aflat adevărul. El l-a primit pe un Dumnezeu abstract drept un Dumnezeu adevărat, care îl poate mântui. Dar ceea ce a găsit Tolstoi s-a dovedit a fi un miraj în faţa înfricoşatei încercări. Mirajul s-a risipit ca fumul în faţa morţii…

            Şi iată, în ultimele minute Tolstoi s-a aflat din nou în pădurea întunecoasă. Moartea l-a înhăţat, pe neaşteptate, şi nimeni n-a fost lângă el care să-i arate drumul. În jurul lui se aflau oameni mult mai întunecaţi decât el însuşi, şi astfel strigătele lui de deznădejde erau fireşti şi chiar de-a dreptul inevitabile – „nu înţeleg, ce să fac… Iar ţăranii, cum mor ţăranii!”…

            Da, vom spune noi, nu aşa mor ţăranii, nu aşa mor îndrumătorii lor – marii nevoitori ortodocşi - aceia mureau liniştit şi măreţ, căci ei ştiau cu tărie unde se duceau. „Ieşi, suflete al meu, unde ţi s-a pregătit să petreci, spune în extazul său din ajunul morţii Sf. Nicon Radonejschi. „Mergi cu bucurie. Hristos te cheamă pe tine”…

            De unde aveau ei o încredere atât de grozavă, atât de necuprinsă în Hristos? – o încredere egală cu evidenţa.

            Ea e câştigată nu prin mijlocirea creierului în care credea atât de mult Tolstoi, ci prin mijlocirea inimii, prin acea inimă, care a răsturnat toată istoria lumii din vremea venirii lui Hristos – Hristos care a dat lumii „Lumina oamenilor” –Lumina, invizibilă pentru ochii noştri. Această lumină l-a luminat şi l-a mântuit pe om şi i-a dat nemurirea unei vieţi personale plină de bucurie…Iar bietul Tolstoi şi-a închipuit că este o făclie!!…Dar această slabă făclie omenească s-a stins imediat deîndată ce s-a atins de ea moartea de gheaţă şi deîndată ce l-a cuprins întunericul…şi „nimicul”, cum a simţit-o însuşi Tolstoi în disperarea lui.

            În încheierea capitolului de faţă nu putem să trecem sub tăcere acel amar adevăr că intelectualitatea noastră nu moare cu mai multă bucurie decât Tolstoi, intelectualitatea care în zdrobitoarea ei majoritate este chiar departe de a-L căuta pe Dumnezeu. Iar în majoritatea ei această lume intelectuală este cu desăvârşire fără de grijă în gândurile ei privitoare la inevitabila scadenţă cu viaţa, privitoare la modul cum se va produce această scadenţă…ea nu visează decât la un singur lucru, cum să amâne mai mult plata după poliţă, după care totuşi, oricât ai amâna, va trebui să plăteşti. Dar când, după toate aceste amânări, vine momentul inevitabil al lichidărilor, atunci el apare ca ceva într-adevăr neaşteptat care îl înhaţă de obicei pe om pe neprins de veste, şi atunci omul începe să se zbată şi să sufere moraliceşte…

            De altfel, pentru mângâierea noastră trebuie să indicăm şi cazuri când oamenii intelectuali ruşi mureau în chip măreţ şi liniştit. Dar aceşti oameni erau adevăraţi creştini; ei nu făceau încercări zadarnice pentru a crea în faţa lor un Dumnezeu volatilizat în abstracţiune, ci năzuiau să-L cunoască cu inima lor pe Dumnezeul cel personal, pe Dumnezeul cel viu – pe acel Logos pe care L-a vestit lumii Ioan Teologul.

            Vom cita, drept exemplu, o asemenea moarte. Fie ca tabloul acestei morţi să niveleze întrucâtva impresia penibilă produsă în noi şi rămasă de la moartea grofului Lev Nicolaevici Tolstoi. Vom vorbi cum a murit A.S.Homiacov.

            Celebrul scriitor care aborda probleme religioase, Alexei Stepanovici Homiacov, a murit la 25 Septembrie 1860 din cauza holerei, departe de rudele sale la moşia lui din Riazan. A rămas o notă scrisă de Leonid Mafteevici Muramţev, care era vecin cu moşia, cu privire la ultimele zile ale lui Homiacov. Iată extrasele din aceste însemnări.

            „Când Muramţev intră la Homiacov şi-l întrebă ce-i cu el, A.S. a răspuns: „nu-i nimic deosebit. Mi-a venit vremea să mor. Mi-e rău de tot. Ciudat lucru! Câtă lume am vindecat eu, iar pe mine însumi nu mă pot tămădui”. După cuvintele lui Muramţev, în această voce nu se afla nici urmă de părere de rău sau de frică, ci o adâncă convingere că nu există o ieşire… Pe la ora unu după amiază, văzând că puterile bolnavului se epuizează, eu - spune Mutamţev - i-am propus să-şi facă un sfânt Maslu. El primi propunerea mea cu un zâmbet de bucurie, spunând: „sunt foarte, foarte bucuros”. În tot timpul săvârşirii Tainei el ţinea în mâini lumânarea, repeta în şoaptă rugăciunea şi făcea semnul crucii. Peste câtva timp lui Muramţev i s-a părut că lui A.S. îi este mai bine lucru pe care se pregătea să-l spună nevestei: ”îţi trimit o veste bună. Slavă Domnului, îi este mai bine”. „Faites vous responsable de cette bonne nouvelle, je n’en prends pas la responsabilité” [48], i-a spus Homiacov lui Muramţev, aproape glumind. „Cu adevărat, arăţi bine, uite cum te-ai încălzit şi ochii s-au luminat” remarcă Muramţev. „Dar să vezi mâine cât vor fi de luminoşi!”, răspunse Homiacov. Acestea au fost ultimele lui cuvinte, spune Muramţev.

            El văzu mai limpede decât noi că toate aceste semne de aparentă însănătoşire nu erau decât ultimele sforţări de viaţă. Cu câteva secunde înainte de moarte el s-a umbrit cu putere şi deplin conştient cu semnul crucii. Alexei Stepanovici Homiacov a avut o moarte bună”[49].

            El a murit aşa de bine pentru că inima lui a simţit atingerea vie de puterea Divină spre care el năzuia – atingerea puterii care biruie moartea, care dă oamenilor încrederea în viaţa viitoare, personală şi plină de bucurie. „Eu vă dau vouă viaţa veşnică şi nu veţi pieri în veac”, spunea Mântuitorul lumii.[50]

            Şi iată că în Homiacov noi vedem pe unul dintre creştinii sinceri care a fost conştient prin raţiunea lui majoră de aceste măreţe cuvinte ale revelaţiei Divine. De aceea Homiacov, înainte de a trece în altă lume, s-a umbrit cu semnul Crucii, - cum scrie cronicarul său Muramţev, ferm şi conştient.

Mormântul lui Tolstoi din Iasnaia Poliana (fără cruce)

            Anexa

       Extrase din articolele publicate în ziare care cuprind date privitoare la plecarea din casă şi la împrejurările morţii grofului Lev Nicolaevici Tolstoi.

A.     Extrase din protocolul medicilor cu privire la boala şi la moartea lui L.N.Tolstoi. protocolul este alcătuit din medicii: D.P.macovitţchi, D.V.Nichitin şi G.M.Bernstein în Iasnaia Poliana la 9 Noiembrie 1910[51].

               La 30 Octombrie seara în Şarmadina L.N.Tolstoi „se plângea de o oarecare slăbiciune şi neputinţă dar, cu toate acestea, la 31 dis de dimineaţă, în ciuda timpului urât, însoţit de fiica lui Alexandra Livovna şi de prietena ei V.M.Teoctistova, care au sosit la el în ajun, şi de D.P.Macoviţchi care îl însoţea tot timpul, au plecat călare în Cozelisc (18 verste); de acolo pe linia ferată Peazansc-Uralsc în direcţia Bogoiarlensc, pentru ca mai departe să continue drumul spre Rostov pe Don… Ţinând seamă de starea febrilă şi de slăbiciunea lui L.N., s-a hotărât să lase trenul şi să coboare în cea mai apropiată staţie. Această staţie s-a dovedit a fi Astapova…L.N. se simţea de data aceasta atât de slăbit încât numai cu greu a ajuns până la gazdă. Aici el dădu diferite dispoziţii şi apoi se petrecu cu el o criză de scurtă durată (de vreo minută), convulsii în mâna stângă şi în jumătatea obrazului stâng, însoţit de o stare de leşin”…

                ..”A doua zi dimineaţa fratele a găsit în satul Şamardina o colibă şi mi-a spus că va trăi în ea…Alexandra Livovna a sosit…Seara ei au fost cu toţii la mine. Alexandra Livovna îi spunea tatălui: Mama va sosi negreşit şi prin aceasta l-a speriat (pe L.N. Tolstoi).

               …”Nu pot să uit cu câtă bucurie fratele Lev Nicolaevici a contribuit la împărtăşirea fratelui nostru Serghie înaintea morţii”…

               …”De la el (de la Lev Nicolaevici) am auzit în ultimele zile cuvintele „ce să fac, Dumnezeul meu, ce să fac?” Mâinile lui erau aşezate ca la rugăciune”…

               …”Fratele s-a rătăcit. Dar oare Dumnezeu n-a văzut căutările lui, chinul lui, sinceritatea lui”…

D.        Extrase din articolul grafului I.L. Tolstoi intitulat „M.N.tolstoi”, tipărit în gazeta „Cuvântul rus” în nr. 83 din 10 Aprilie 1912.

               (cuvintele Mariei N. Tolstoi, spuse lui I.L . Tolstoi)

               -          Iată chiar pe acest scaun pe care stai acum, el (L.N. Tolstoi) a şezut şi mi-a tot povestit. Şi cum plângea el mai ales când Saşa i-a adus din Iasnaia Poliana scrisori de la voi toţi? Şi eu eram aşa de bucuroasă că el s-a hotărât să se stabilească aici. Căci închiriase chiar o casă pentru trei săptămâni. Nu mă gândeam deloc, când îmi luam seara rămas bun, că nu-l voi mai vedea niciodată. Dimpotrivă, el chiar îmi spunea: „Uite ce bine e, acum ne vom vedea adesea”…

               …”Tu ştii doar că Levocica (L.N.Tolstoi) s-a văzut cu părintele Iosif, numai că mai de mult, cu vreao doisprezece ani în urmă. Eu am aranjat atunci această întâlnire. Ei au stat mult de vorbă şi păr. Iosif a spus despre el că are o minte prea plină de mândrie, şi că, atâta vreme cât se va încrede în mintea lui, el nu se va întoarce la biserică. Iar de atunci Levocica deveni mult mai moale. Tu ştii cum m-a surprins cu prilejul morţii fratelui Serioja.

               Nouă tuturor ne era frică că el îl va îndupleca să nu se împărtăşească. Iar eu cu Maria Mihailovna (soţia defunctului Serghie Nicolaevici) doream aşa de mult acest lucru!

               Şi poţi să-ţi închipui? Când el i-a spus lui Liovocica că vrea să se împărtăşească, Liovocica i-a spus: „Foarte bine, voi transmite imediat acest lucru Mariei Mihailovna” şi Serioja şi-a făcut o spovedanie foarte bună”.