Familia? O Taină!

Familia - cea în care nimeni nu rămâne pe urmă, nu se pierde pe drum, nu este abandonat

Am dat cu încântare, acum câțiva ani, de un film de animație. Era vorba despre o fetiță dintr-o familie monoparentală, trăindu-și efervescent, în chiar proximitatea mamei sale, lipsa de afecțiune. Filmul se numește Lilo și Stitch. Lilo e fetița noastră. Stitch este extraterestrul (peri­culos) exilat în galaxia noastră, care sub forma părută a unui cățel obișnuit va fi cumpărat de mămică în dar pentru fata ei. De aici începe aventura îmblânzirii lui Stitch de către fetiță, am spune chiar a umanizării lui, pe măsură ce aceasta se va investi cu afecțiune în direcția sa. Filmul cred că poate fi considerat unul despre cum învățăm să fim familie. Familie este aceea în care nimeni nu rămâne în urmă. Adică nu se pierde pe drum, nu este abandonat, contează pentru ceilalți.

În fond, într-o familie normală, nimeni nu este chemat să umanizeze extratereștri. Deși, desigur, poate că mai ajungem să ne purtăm unii cu alții ca atare. Iată o privire pe care o putem arunca noi înșine în interiorul familiei noastre: Cine, pe unde se află? Suntem împreună? Trăim familia ca pe acel cadru uman în care fiecare înflorește prin prezența celorlalți, se împlinește, aduce bucurie în jur și prilejuiește propria devenire a celorlalți? Simțim vocația fiecăruia în parte, de soț, soție, părinte, copil, o comuniune de oameni unici și irepetabili (la scala istoriei), rânduiți împreună de Dumnezeu prin Taina iubirii să se ajute reciproc în a fi angajați spre Viu?

Desigur, nimic nu este posibil fără străduință. Pentru un cuplu în Hristos, minunea pleacă de la Cel Care i-a unit: are toată puterea în cer și pe pământ. Inclusiv pentru a interveni hotărâtor, clipă de clipă, odată ce Îi încredințez viața mea în acest chip, pentru ca orientarea ei să fie spre împlinire, spre Viață, spre Adevăr. Am văzut de-a lungul timpului în ce măsură trăim câteodată iminența naufragiului. De parcă Domnul doarme cu noi în corabia cununiei și ne e lene să Îl trezim să ne ajute, să poruncească valurilor și averselor potrivnice să se oprească. Sau ne imaginăm viața de cuplu precum acela care înoată voinicește în pofida valurilor, de parcă doar forțele și competențele noastre naturale ar fi de ajuns pentru o astfel de întreprindere. Or, ea vizează în ultimă instanță dobândirea asemănării noastre cu Dumne­zeu, îndumnezeirea omului. Cum să devii dumnezeu prin har, sfânt, doar cu competențele naturale? Cum să ajungi la aceasta dacă nu mergând pe mare, precum Petru, adică lăsându-te purtat de harul Domnului peste acele greutăți care altfel te-ar sfărâma sau te-ar îneca și luând aminte la El, Ținta drumului și nu la uimitoarea rânduială că ajungi să poți ceea ce în mod normal nu poți (și te scufundă să te pierzi cu atenția în acestea)?

Știm de la Hristos că porțile iadului nu vor birui Bise­rica. Lupta pentru supraviețuire este însă reală, cu răniți și morți (duhovnicește), și se dă nu doar cu Biserica mare, ci și cu Biserica mică, care este orice familie. Satana își frea­că mâinile mulțumit când se stinge ceva din dragostea între doi soți sau între părinte și copil. Nu îi dați satisfacție, ca unii care ne-am lepădat de el prin angajamentul botezului, și cu fiecare clipă a vieții noastre, pentru că bucuria de a fi cu Hristos pe calea Vieții este singura alternativă viabilă în fața celui care promite totul și nu oferă nimic, decât stricăciune și dărâmare lăuntrică. Desigur, nu societatea este de vină pentru presiunea pe care o simțim în direcția the dark size, pentru că societatea suntem și noi, neatenți la riscuri, necultivați în înțelegerea duhovnicească, cu puținătate liturgică. Când însă simți plinătatea lăuntrică în Hristos și bogăția, unde să mai încapă în preaplinul inimii subcultura întunericului ? Dacă cultivi Lumina în tine, unde să mai se strecoare întunericii?

Taina Cununiei

Acest fapt este valabil pentru viața de familie. Fiecare membru al ei poate cultiva, la măsura înțelegerii și stării lui duhovnicești, Prezența care îi transformă pe toți, întru un împreună tainic, în oameni vii. Pentru soț, soția e prilejuirea dăruirii și a împlinirii prin dăruire, după cum, pentru soție, primirea dăruirii soțului o înflorește lăuntric și o sporește în­tru seninătatea pe termen lung, către veșnicie, a inimii. Copiii sunt în chip evident o provocare. Un preaplin al prezenței prin care ne vedem propriile neputințe întâi de toate, deși am fi dorit contrariul, adică să ne imite în cele bune, atâtea câte or fi (dacă or fi). Desigur că pentru niște părinți sfinți problema ar fi (întrucâtva) rezolvată, numai că noi nu suntem aceia. Și avem de parcurs drumul nostru de părinți pentru acești copii care ne ajută, da, ne ajută în pofida faptului că am vedea în ei doar vinovăția prostiilor făcute, să ne întâlnim cu noi înșine și să ne supunem transformării spre mai bine.

Familia? O Taină! Ce treabă are ea cu conceptele exclusi­viste de contract social, sex, carieră profesională, ambiții de reușită, dreptul de a fi iubit de ceilalți? Toate acestea din urmă sunt fațete răsfrânte prin privirile care unilateralizează și nu văd miezul. A mă dărui, a oferi, a iubi. Familia este aceea în care nimeni nu rămâne în urmă pe drumul mântuirii!

Pr. Răzvan IONESCU,  Sursa: Telegraful Român

Foto credit: Elena Răduță, 2017