Schimbarea|Normalitatea

Schimbarea

Cred că cei mai mulţi dintre noi am stat la un moment dat şi ne-am gândit ce mult a însemnat o schimbare/o anumită schimbare în viaţa noastră!... Şi, da, curat lucru: contează foarte mult o schimbare adevărată în viaţa noastră!...

Într-adevăr, schimbarea este cu adevărat un act, un gest, un semn al providenţei divine. Este o manifestare a dragostei, a purtării de grijă şi a proniei dumnezeieşti. Altfel spus, este o capacitate dar, mai ales o şansă, poate unica, poate singura, ce ne poate face pe noi altfel; adică aşa cum am fost sau aşa cum ar trebui să fim. Pornind de la schimbarea în plan fizic, psihic, personal, profesional, social, trupesc şi sufletesc şi ajungând până la cea în plan moral, spiritual şi duhovnicesc, schimbarea este antidotul plictisului, al blazării, al rutinei, al uzurii, al plafonării adică al involuţiei, al deteriorării, alterării şi degradării.

Cu alte cuvinte, schimbarea (poate) aduce căinţă şi pocăinţă, convertire şi îndreptare, luminare sau clarificare, limpezire ori lămurire, încurajare şi îmbărbătare, mai bine aspus, schimbarea aduce (înapoi) ceea ce ne lipsea, cee ace ne doream sau, mai corect spus, cee ace ne trebuia, fiindu-ne absolut necesar şi de maximă trebuinţă ori necesitate.

De aceea, dincolo de indispensabilitatea ei, schimbarea produce multă bucurie, veritabil curaj şi eficient optimism, provocând abordări şi orizonturi noi, mult folositoare şi autentic ziditoare nouă, tuturor. Fără însă a declanşa cine ştie ce reforme, rebeliuni ori revoluţii, schimbarea treuie să existe, măcar o singură data, în viaţa fiecăruia dintre noi, având parte, în jurul nostru, de atâtea exemple, modele, pilde sau mărturii de oameni care şi-au schimbat, cu adevărat, viaţa şi vieţuirea, atitudinea şi comportamentul, orientarea sau orizontul, activităţile, acţiunile, preocupările sau îndeletnicirile lor, ajungând a fi: din răi buni, din buni tot mai buni, din superficiali serioşi, responsabil şi profunzi, din egoişti altruişti, din zgârciţi milostivi, din aroganţi simpli, umili şi smeriţi, din ignoranţi cercetători, cititori şi cunoscători şi, aşa mai departe...

Căci, “viaţa ta se va schimba numai atunci când tu te vei schimba!” – Jim Rohn sau, “fii tu însuţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!” – Mahatma Gandhi

Practic, viaţa noastră este un parcurs care constă în asemenea schimbări, providenţiale/proniatoare, care, dacă sunt corect percepute şi serios asumate ori însuşite, sunt cruciale, ducând la modificarea, transformarea şi, de ce nu, chiar la transfigurarea/convertirea noastră, ele fiind momente/prilejuri de sinceră şi profundă revelaţie sau descoperire, a lui Dumnezeu, a semenilor noştri şi, în special, a noastră, a eului şi sinelui nostru, al fiecăruia.

În fond, într-o lume plină de singurătate şi de egoism, de brutalitate, cinism şi dualism, viclenie şi meschinărie, merită a trăi şi a consuma, până la capăt, oportunitatea ori şansa schimbării, care de fapt, ne (rea)duce la noi înşine, la omul din noi şi de alături şi, îndeosebi, la Dumnezeu, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie fiind plină de asemenea pilde/exemple memorabile, sfinţitoare, tămăduitoare şi, mai ales, mântuitoare.

Aşadar, haideţi să nu uităm că o schimbare poate fi un binecuvântat prilej de bucurie, fericire, comuniune, comunitate, viaţă, veşnicie şi mântuire! Altfel spus, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne (mai) ofere ocazia/şansa unei asemenea schimbări, reale, sincere, autentice şi adevărate iar noi, între noi, oamenii, să ne (mai) schimbăm, cu mult folos, devenind sănătoşi, frumoşi şi bucuroşi!

În altă ordine de idei, vom sublinia şi reţine că, altminteri, astăzi, schimbarea este un concept foarte vehiculat. Dacă vreţi, este un fel de emblemă a timpului. Aproape tot contextul existenţei umane s-a schimbat faţă de nu mult timp în urmă, să zicem unul-două secole: societatea, moravurile, tehnologia, sistemul politic şi economic etc. Şi această transformare nu dă semne că ar ajunge la vreo finalitate. Practic, nu ştim dacă există vreo finalitate sau am intrat doar într-un cerc vicios. Gen schimbarea schimbării sau eterna schimbare. Iar motivaţia acestei schimbări este, cum altfel, decât binele, al meu, al tău, al lui, al nostru, al tuturor.

Şi, totuşi, dincolo de toate acestea, din punct de vedere duhovnicesc, (doar) pocăinţa este cotitura/schimbarea vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Iisus Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.

În concluzie şi încheiere, vom afirma/susţine că pocăinţa - schimbarea trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie şi curaj, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Iisus Hristos: nu oricine spune "Doamne, Doamne" va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe aceastea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia - toate aceste roade minunate pot încă de pe acum schimba, transforma pământul în rai, dacă am putea să le rodim asemenea unui copac, plin cu fructe. (Cf. Mitropolitul Antonie de Suroj, Bucuria pocăinţei, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, p. 39).

Mai adăugăm/mai remarcăm încă ceva: vecin, rău şi viclean, mai cu seamă pentru cei neîntăriţi şi pentru cei care abia încep să se nevoiască, sunt schimbările sau prefacerile firii noastre omeneşti, fire supusă slăbiciunilor, coroziunii şi neputinţelor specifice. Ele seamănă cu condiţiile climaterice, care se schimbă sau se transformă. Acestea nu sunt permanente, ci trecătoare.

De aceea nu trebuie să ne înfricoşeze, încât să schimbe cursul vieţii noastre duhovniceşti. În acest sens avem (şi) pilda marinarilor. Ei nu încetează să călătorească pentru că marea devine primejdioasă în momentul furtunii. Leagă puţin timp corabia la ţărm şi aşteaptă. După aceea îşi continuă călătoria fără să mai fie preocupaţi de furtună.

După cădere, suntem condamnaţi pe viaţă la a avea parte de asemenea schimbări: odată cu primul păcat, omul şi-a pierdut personalitatea, a devenit victima influenţelor şi este supus schimbărilor. Niciodată el nu rămâne stabil/statornic pe o poziţie, pe o simţire, pe o idee sau pe o opinie.

Asupra caracterului omului se exercită, în acest sens, influenţe din partea cuvintelor, gândurilor, lucrurilor, persoanelor, dietei, climei şi, în general, din partea a tot ce i se întâmplă, zilnic, cotidian. Adăugaţi la toate acestea şi uneltirea drăcească/diavolească, cea care afectează stabilitatea/rezistenţa simţirilor. Tot acest labirint al schimbărilor diminuează, stinge zelul şi toceşte râvna. 

Aceste asemenea schimbări trebuie tratate cu mult dispreţ; de asemenea, este nevoie de credinţă tare şi fierbinte în Pronia dumnezeiască, de râvnă după Dumnezeu şi de sfatul celor încercaţi. Cunoscând diavolul că forţa noastră motrice este râvna dumnezeiască, entuziasmul şi zelul şi mărinimia, se întoarce împotriva acestora pentru ca să ne dezarmeze şi să ne descurajeze.

Există şi schimbări pe care le provoacă numai greşelile noastre personale, ori de câte ori încălcăm poruncile şi suntem, astfel, lipsiţi de harul dumnezeiesc, pe care l-am întristat prin culpa şi vinovăţia noastră. 

Pentru aceste schimbări este nevoie de multă pocăinţă şi de sinceră smerenie pentru ca să se vindece, să se tămăduiască.  

Este nevoie de adevărat curaj şi de reală atenţie – iar nu de frică - pentru ca să nu se întrerupă strădania cea demnă de laudă şi de râvna nevoitorilor. (Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 113-114).

De aceea, Sfinții sunt modele vii de nevoinţă, schimbare şi simplitate, exemple grăitoare de golire a e-ului, schimbat, metanoizat, pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Patericul este plin de asemenea mărturii ale bătrânilor nevoitori, care prin schimbarea/transformarea vieţii lor s-au apropiat de Dumnezeu, cercetaţi fiind de Duhul Sfânt, Mângâietorul.

Normalitatea

Haideţi fraţilor, să ne trezim, să ne revenim! Da, trebuie, musai, să facem acest lucru: să (re)devenim normali, fireşti şi naturali, fiindcă, altfel, este foarte grav tot ceea ce se întâmplă, căci „toate au ajuns cu susu-n jos şi cu josu-n sus”!...

Am ajuns din păcate, să nu mai ştim să zâmbim, să nu mai putem să ne bucurăm, să nu mai putem să plângem, să fim incapabili în a gândi şi a cugeta raţional şi sănătos, să fim neputincioşi în a lucra în echipă, în a avea atitudine, comportament şi discernământ, consistent, suficient şi eficient; să nu mai ştim să râdem cu cel ce râde, să plângem cu cel ce plânge, să nu mai ştim să ne rugăm cu cel ce se roagă, să avem atitudine solidară iar nu solitară, într-un cuvânt, să fim naturali, fireşti şi normali, şi în vorbă şi în faptă şi în port.

Da, suntem chemaţi, în regim de urgenţă, să amendăm, oriunde şi oricând, lipsa de normalitate, să-i sancţionăm pe cei care ne-au furat-o şi ne-au confiscat-o, să punem degetul pe rană, să arătăm, acolo şi atunci când este cazul, absenţa normalităţii, a firescului, a raţionalului, a naturalului, altfel, spus, a Lui Dumnezeu, fraţilor, care este unul al normalului, al cărui autor şi este şi, prin urmare, acolo unde lipseşte normalitatea nu este Dumnezeu.

De aceea, păcatul, viciul, patima şi corupţia spirituală ori boala/slăbiciunea/neputinţa sufletească şi spirituală sunt manifestări concrete/vădite ale anormalităţii, ale nefirescului, ale îndepărtării şi înstrăinării noastre, de Dumnezeu, de semenii noştri şi de noi înşine, ajungând să asistăm/să participăm la o răsturnare/inversare, axiologică, a valorilor, a normelor şi principiilor, spunând, în acest nefericit context, „răului bine şi binelui rău, negrului alb şi albului negru!”.

Prin urmare, mai mult, decât atât: să fim foarte ageri, vigilenţi, prudenţi şi precauţi şi, mai ales, fermi şi hotărâţi, atunci când, te miri cine, de oriunde şi de nicăieri, vine să ne propovăduiască nouă o aşa zisă alternativă, a „normalităţii”, adică o altfel de „normalitate, de natural şi de firesc”, noi fiind fermi convinşi că aşa ceva nu există ci, pur şi simplu, este vorba doar de anormalitate şi atât.

Nimic mai mult, nimic altceva, restul fiind numai minciuni şi speculă, cu scopul inducerii noastre în eroare şi a manipulării noastre. Mare atenţie, oameni buni: orice amăgire duce la dezamăgire!... Clar şi limpede!...

Nu vedeţi ce mult ne bucurăm atunci când avem de-a face cu nişte oameni fireşti, cu nişte situaţii/ipostaze naturale, cu nişte ocazii sau prilejuri normale!...

Nu vedeţi că am ajuns să tânjim, să ne fie dor după asemenea momente, întâlniri, petreceri sau împrejurări; nu vedeţi că sufletul şi spiritul nostru aspiră la lucruri simple, fireşti şi naturale ori normale, nu complicate, de noi, oamenii, nu alambicate, nu sofisticate şi pline de complexitate!...

Şi cum sau în ce fel am ajuns la toate aceste triste şi nefericite situaţii, urmări sau consecinţe: din cauza modului total greşit/eronat în care tratăm/abordăm noi viaţa, locul, rolul, rostul şi vieţuirea fiecăruia dintre noi, fiind tare contaminaţi de păcatul luciferic al mândriei, având, astfel, tendinţa/tentaţia şi ispita ca noi, creatura, să ajungem în locul Creatorului, cu alte cuvinte, să fim ca Dumnezeu, mai presus sau în locul Lui, adică să ajungem ca El însă fără El şi, iată, acest păcat şi flagel ne molipseşte şi ne afectează încă de la începutul omenirii, a istoriei umanităţii noastre!...

De aceea, fără echivoc, toţi Părinţii Duhovniceşti ai Bisericii ne atrag serios atenţia asupra păcatului mândriei ca fiind cea mai grea ori apăsătoare patimă, sursă, izvor şi resursă pentru toate celelalte păcate, vicii şi patimi, adică „mamă a toată răutatea!”

Însă la noi, a se lua aminte: „ce este da trebuie să fie da iar ce este nu trebuie să rămână nu iar ce este mai mult de atât de la diavolul este!”

Ori noi ce am făcut, am schimbat totul, am modificat totul, am modernizat, am multiplicat totul, în condiţiile în care omului îi trebuie, totuşi, atât de puţin, atât de curat şi de simplu, atât de natural şi de aerisit, fără a fi contaminat ori poluat, de nimeni şi de nimic!...

Da, să revenim, aşadar, la sinceritate, renunţând la ipocrizie şi făţărnicie, să revenim la seriozitate, refuzând superficialitatea şi falsitatea, să (re)activăm naturaleţea şi originalitatea din noi, ignorând cosmetizarea şi contrafacerea, să ne (re)întoarcem la concret şi autentic, la cuminţenie şi înţelepciune, alungând orgoliile, vanitatea, suficienţa de sine, ignoranţa şi aroganţa personală, să nu ne mai ocupăm de fleacuri, nimicuri şi micimi omeneşti ci să ne străduim a deveni consistenţi, solizi, fortificaţi şi substanţiali, în tot şi în toate, în tot locul şi în tot ceasul!...

Cu alte cuvinte, noi suntem chemaţi să (re)devenim normali, naturali, fireşti, raportându-ne la supranaturalul, metafizicul şi supraraţionalul, etern, veşnic, şi dumnezeiesc!...

Altfel spus, oameni buni, să ne întoarcem la ipostaza, purtarea, viaţa şi vieţuirea originară şi originală, simplă şi naturală, înţeleaptă şi firească, altminteri riscăm să alunecăm în bizar şi derizoriu, în penibil şi ridicol, în cumplită înşelare, amarnică amăgire şi dureroasă dezamăgire!...

Să nu fie una ca aceasta!...

Fereşte-ne, păzeşte-ne şi apără-ne, Doamne, de toată fărădelegea, vulnerabilitatea, răutatea, boala, slăbiciunea şi neputinţa în veci. Amin!...

 

Stelian Gomboş/ https://steliangombos.wordpress.com/