Porunca Iubirii
RUGĂCIUNI. Icoane. MoaşteNr. vizualizari: 303

Piedici la rugăciune - egoismul

Cristina Roman
Tags: rugaciune; egoismul;
 

 

Egoismul: 

„Cine posedă egoismul posedă toate patimile” - Sfântul Maxim Mărturisitorul.

„Nu fi iubitor de sine și vei fi iubitor de Dumnezeu; nu căuta plăcerea în tine și o vei găsi în ceilalți” - Sfântul Maxim Mărturisitorul.

„O viață pur individuală este oarbă și atee. Am pierdut umanitatea pentru că am devenit solitari” -  Pr. prof. Dumitru Stăniloae.

 

Să ne rugăm şi pentru ceilalţi

Să vă rugaţi pentru Biserică, pentru lume, pentru toţi. Toată creştinătatea este cuprinsă înlăuntrul Rugăciunii. Dacă vă rugaţi doar pentru voi, acest lucru ascunde interes personal. În timp ce atunci când vă rugaţi pentru Biserică, înlăuntrul Bisericii sunteţi şi voi. În Biserică este Hristos unit cu Biserica precum şi unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Sfânta Treime şi Biserica sunt una. Dorinţa voastră pe această realitate trebuie să se întemeieze, să se sfinţească lumea, să devină toţi ai lui Hristos. Atunci intraţi în biserică, trăiţi bucuria paradisului, trăiţi în Dumnezeu, căci toată plinătatea dumnezeirii sălăşluieşte în Biserică.

Suntem toţi un trup iar capul Hristos. Toţi suntem Biserica. Credinţa noastră această măreţie are, că uneşte lumea în gând, în cuget. Puterea rugăciunii este mare, foarte mare, mai ales atunci când se face de către mulţi fraţi. În rugăciunea comună se unesc toţi. Să-l simţim pe aproapele ca pe eu-l nostru. Aceasta este viaţa noastră, veselia noastră, tezaurul nostru.

Să vă rugaţi mai mult pentru ceilalţi decât pentru voi înşivă. Spuneţi “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi să aveţi înlăuntrul vostru întotdeauna pe ceilalţi. Toţi suntem pruncii aceluiaşi Părinte, suntem toţi una; de aceea atunci când ne rugăm pentru ceilalţi să spunem “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte–mă” şi nu “miluieşte-i”. Astfel îi facem una cu noi înşine.

Rugăciunea pentru ceilalţi ce se face în mod delicat şi cu adâncă dragoste, este ferită de interes personal şi are mare folos duhovnicesc. Îl umple de har şi de bucurie pe cel ce se roagă, dar umple de bucurie şi pe cel pentru care se roagă, îi aduce harul dumnezeiesc. În viaţa mea primul loc îl are rugăciunea. Nu mă tem de iad şi nu mă gândesc la Rai. Cer de la Dumnezeu să miluiască lumea şi pe mine. Dacă zic insistent “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, chiar şi atunci când am vizitatori, nu mă rup de Rugăciune. E unul şi acelaşi lucru; îi primesc pe toţi cu Duhul lui Hristos şi sunt întotdeauna dispus să mă rog pentru lume. Încerc să-l iubesc pe Hristos. Acesta este ţelul meu.

Dumnezeu vrea să ne asemănăm Îngerilor. Îngerii neîntrerupt slăvesc pe Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea lor, doar doxologie. Este lucru foarte fin spiritual, delicat, iese din cele omeneşti. Doxologia este întotdeauna lipsită de interes personal. Îngerii nu se roagă pentru a câştiga ceva, se roagă dezinteresat. Aici se ascunde şi taina credinţei noastre. Dumnezeu ne-a dat puterea ca şi Rugăciunea noastră să devină o neîncetată doxologie, rugăciune îngerească. Când vom pătrunde în această Rugăciune neîncetată, vom slăvi pe Dumnezeu neîntrerupt, lăsând toate Acestuia, precum se roagă Biserica, “toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Aceasta este “matematica înaltă” a credinţei noastre!

Ca să vină Hristos înlăuntrul nostru atunci când îl chemăm “Doamne Iisuse Hristoase”, trebuie ca inima noastră să fie curată, pentru a nu exista nici o piedică; să fie eliberată de ură, de egoism, de răutate. Trebuie să ajungem să-L iubim şi să ne iubească. Dacă, însă, avem în noi vreo judecare, vreo osândire, şi atunci există un secret. Iar secretul este să cerem iertare sau să o mărturisim duhovnicului. Este vorba de smerenie, cum spuneam. Dacă te schimbi aplicând pas cu pas cuvintele lui Dumnezeu şi nu ai remuşcari în conştiinţă, ci ai pace, liniştire duhovnicească şi lucrezi lucrarea cea bună, intri încet, uşor, în Rugăciune, fără să-ţi dai seama. Mai apoi aştepţi simplu, încet, încet, până va veni harul.

În orice lucru care se întâmplă înlăuntrul vostru să aruncaţi greutatea responsabilităţii pe voi înşivă. Să vă rugaţi cu smerenie ca nu cumva să vă autojustificaţi. Rugaţi-vă. Cel mai mic cârâit împotriva aproapelui vă influenţează sufletul şi nu vă mai puteţi ruga. Iar Duhul Cel Sfânt atunci când află sufletul într-o asemenea stare nu îndrăzneşte să se apropie.

Părinţii Bisericii folosesc drept cea mai eficace Rugăciunea lui Iisus, numită “monologhisti”, dintr-un cuvânt, adică dintr-o propoziţie; este cea mai scurtă şi mai simplă rugăciune: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“.

Cheia vieţii duhovniceşti este Rugăciunea. Aceasta, însă, nu o poate nimeni preda, nici cărţile, nici duhovnicul, nimeni. Unicul dascăl al Rugăciunii este harul dumnezeiesc.Dacă vă zic că mierea este dulce, un lichid gros, este aşa şi altfel, nu veţi înţelege până nu veţi gusta voi înşivă. La fel şi în rugăciune, dacă vă zic că este aşa, şi simţi aşa, nu veţi înţelege nici nu veţi începe a vă ruga, ci numai în prezenţa Duhului Sfânt o veţi face.

Numai Duhul Cel Sfânt, numai harul lui Dumnezeu poate să inspire Rugăciunea. Nu este greu să spui Rugăciunea; însă nu puteţi să o spuneţi corect, fiindcă vă pune piedică eul vostru cel vechi. Dacă nu intraţi în atmosfera harului, nu veţi putea face Rugăciunea. Nu cumva când auziţi cuvânt jignitor vă întristaţi, iar cum auziţi cuvânt bun vă bucuraţi şi străluciţi? Prin aceasta arătaţi că nu sunteţi pregătiţi, nu aveţi condiţiile necesare pentru primirea harului. Pentru a veni harul dumnezeiesc, trebuie să dobândiţi condiţiile respective, adică iubirea, smerenia, altfel se naşte împotrivirea. Pentru a intra în această “formă”, veţi porni de la ascultare. Trebuie întăi să vă dăruiţi ascultării, pentru a dobândi smerenia. Văzând smerenia, Domnul va trimite harul, iar mai apoi vine singură, neforţată, Rugăciunea. Dimpotrivă, dacă nu faceţi ascultare şi nu dobândiţi smerenia, Rugăciunea nu vine şi există şi teama de a cădea in amăgire. Să vă pregătiţi încet, încet, uşor, uşor şi să faceţi Rugăciunea în minte. Ceea ce este în minte va fi şi în inimă.

(…) Rugăciune cu mintea și cu inima

Deci, nu forţare pentru a dobândi Rugăciunea. Să o spui fără calcule, fără gânduri ce vin din interesul personal, nu ca să câştigi ceva. Şi dacă faci mii de metanii ca să intri în Paradis, nu are nici o valoare. Să faci Rugăciunea din iubire, iar dacă Dumnezeu vrea să te trimită în iad, ce vrea aceea să facă. Asta înseamnă dezinteresare, lipsă de egoism. Nu are valoare să faci o mie de metanii odată şi să nu simţi nimic. Să faci mai degrabă doar două zeci sau cincisprezece, dar cu sentimentul iubirii faţă de Domnul şi cu dorinţa de conformare poruncilor Sale dumnezeieşti. Astfel, încet, încet fug patimile, dau înapoi şi păcatele şi uşor, uşor, fără să ne încordăm, intrăm în atmosfera Rugăciunii. Dacă, însă, eşti gol, ceea ce înseamnă că nu ai iubire, şi metanii şi rugăciune să faci, nimic nu dobândeşti, practic. Iar atunci când, dintr-un motiv oarecare intri într-o stare de adâncă trăire, să nu pierzi ocazia, să spui Rugăciunea şi aşa, încet, încet, îţi va deveni mod de viaţă. Când înaintezi, nu este gândul Rugăciunii ceea ce auzi în minte, ci este altceva. Este ceva ce simţi înlăuntrul tău, dar fără ca tu să faci vreo osteneală, vreo încercare proprie. Acel “ceva” este harudumnezeiesc pe care ţi-l dăruieşte Hristos.

Rugăciunea minţii se face numai de cei ce au primit harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă cu gândul “să o învăţ, să o reuşesc, să o ajung”, deoarece putem ajunge la o stare de egoism şi apoi mândrie. E nevoie de experiere continuă, pentru a dobândi experienţă, e nevoie de dorinţă, dar şi de cumpătare, atenţie duhovnicească şi raţiune, pentru ca Rugăciunea să fie curată şi plăcută lui Dumnezeu. Un cuget viclean, “sunt avansat”, strică totul. Şi cu ce să ne mândrim? Nu avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt foarte delicate spiritual.

Să vă rugaţi fără să formaţi în minte imagini. Să nu vi-L închipuiţi pe Hristos. Părinţii Bisericii insistau asupra lipsei de imagine în timpul rugăciunii. Împreună cu imaginea există şi alunecuşul uşor, căci într-o imagine e foarte posibil să intervină o altă imagine, e posibil şi cel viclean să facă intervenţii şi aşa să pierdem harul.

Rugăciunea să se facă înlăuntru, cu mintea şi nu cu buzele, pentru a nu lăsa loc dezbinării, separării, iar mintea să alerge încolo şi-ncoace. Intr-un mod delicat noi să ducem mintea la Hristos, zicând încet, încet: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Să nu vă gândiţi la altceva, ci numai la cuvintele: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Nimic altceva. Nimic! În linişte, cu ochii deschişi, pentru a nu primejdui din pricina fanteziilor şi altor amăgiri, cu atenţie şi dăruire să vă îndreptaţi spre Hristos. Să spuneţi Rugăciunea în mod delicat şi nu în continuu, ci numai atunci când există dispoziţie specială pentru aceasta şi atmosferă deosebită, de adâncă evlavie, ceea ce este darul dumnezeiescului har. Căci în absenţa harului puteţi cădea în lumini, vederi sau auziri amăgitoare. (din: Pr. Dr. Constantin Petrache, Filocalia si Omul postmodern (II). Parinti contemporani despre rugaciunea mintii, Editura Irinaeus, 2011, publicata si ca supliment la nr. 2 (25)/2011 al revistei “Familia ortodoxa“, cu titlul “Razboiul cu metaniile in mana”)

Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, în timp ce celor smeriți le dă har

Strig de mult timp, cu mulți ani înainte de a începe criza economică, că vine o boare distrugătoare și totuși boarea aceasta încă nu a ajuns la noi. Acum vedem norii negrii cum vin și cu toții spunem: „Oare ce o să se întâmple? Există vreo șansă să scăpam? Da, există, dar câți vor scăpa?” Cei care fac voia lui Dumnezeu. Aceștia se vor adăposti sub aripile lui Dumnezeu. Familiile acestora vor scăpa, ale celor care nu fac voia lor, ci lasă în casa lor pe familiile lor, pe sieși, ca Dumnezeu să facă ceea ce vrea El. Nu vom scăpa noi, cei care facem voia noastră. Din nefericire astăzi noi facem ceea ce vrem și când cineva face ceea ce vrea el, cum se numește? Egoist. Iar Dumnezeu ce le face celor mândri și egoiștilor? Li se împotrivește, spune Scriptura. Le stă împotrivă, iar „smeriților le dă numai har”. Însă cine este smeritul? Este cel care scoate din el egoismul, propria sa voie și lasă ca în viața sa să se întâmple voia lui Dumnezeu. Tot ceea ce vrea Dumnezeu. Fraților, numai acesta este cel care face parte din cea de-a patra categorie a pildei Semănătorului și este ogorul care face, spune Hristos, roade duhovnicești. […]

Pe creștin îl interesează numai ce vrea Dumnezeu

Noi, fraților, să ne uităm mai întâi la Împărăția Cerurilor, și toate celelalte să le încredințăm Dom­nului nostru ca să aibă grijă de ele, chiar și pe copiii noștri. Noi să îngenunchem și să spunem lui Dum­nezeu: „facă-se voia Ta, Doamne“. Probabil că mă întrebați, dar nu trebuie să le arătam copiilor noștri ce este corect? Va răspund, desigur că trebuie să le arătați, așa cum face si Dumnezeu cu noi, celor care ne arată binele, dar nu forțați să se întâmple ceea ce voi vreți, așa cum Dumnezeu nu ne forțează nici pe noi.

Dacă spre exemplu fiul vostru vă aduce la ușă o fată despre care crezi că nu este bună, tu să nu vorbești. Îngenunchează și spune lui Dumnezeu: „Doamne, Tu știi inima acestei fete, dacă fiul meu și această fată este vorba să se căsătorească și să trăiască fericiți, atunci binecuvântează-i ca să se căsătorească. Daca nu, atunci, Doamne, găsește un mod, mai înainte de a se face căsătoria, ca fata să se îndepărteze de copilul meu. Tu Doamne, știi ceea ce este bine, de aceea să se facă voia Ta. Eu am sa accept oricare ar fi voia Ta“.

Aceasta este rugăciunea creștinului care dorește ca în toate problemele să se facă voia lui Dumnezeu: legat de studii, de locul de muncă, de căsătorie, în dobândirea copiilor și în general legat de toată viața de zi cu zi.

La fel, ia amintiți-vă, de câte ori v-ați certat între voi, soții? V-ați pus vreodată problema, care a fost motivul pentru care v-ați certat? Fiindcă în spatele bărbatului și al femeii, se ascunde un mare „eu” demonic. Fiecare dintre ei vrea să facă numai ce vrea el, ceea ce s-a gândit, cum s-a gândit și așa cum și-a pus în gând problema. Atunci când nu se întâmplă ceea ce el s-a gândit și așa cum vrea el, atunci acesta se mânie, se enervează și înjură. De ce? Fiindcă nu se întâmplă ceea ce el vrea. Iată care este motivul principal al certurilor dintre soți, dar și a părinților cu copiii, sau cu rudele lor, sau cu prietenii lor, sau cu vecinii sau vecinele lor.

Fraților, adevăratul creștin, cel care vrea să se numească ucenic al lui Iisus, nu se uită la propria sa voie, ci la voia lui Dumnezeu. Dacă bărbatul respinge propria sa voie și prin intermediul duhovnicului său caută să găsească să vadă care este voia lui Dumnezeu ca să o aplice, și la fel fac și femeia sa, dar și copiii, atunci această familie nu va avea niciodată ciocniri, între ei, fiindcă toți se vor întâlni între ei, făcând un pas în spate și fără a pune în aplicare propria sa dorință.  (din: Arhimandrit Nectarie Mulațiotis, Sfaturi duhovnicești pentru omul contemporan. vol. 1, Editura Bunavestire, 2014)

Când se roagă omul bine?

Ce minunată este rugăciunea! Cel care se roagă este luminat şi cunoaşte voia lui Dumnezeu. Şi când o cunoaşte pe aceasta? Bineînţeles, când se roagă în chip bun. Şi când se roagă omul bine? Când trimite rugăciunea către Dumnezeu, cu toate „ingredientele” ei. Şi care sunt aceste „ingrediente” care o fac mai plăcută? Smerenia, lacrimile, mustrarea de sine, simplitatea şi ascultarea prin iubire. Rugăciunea răspândeşte lumină, şi această lumină vădeşte calea cea dreaptă pe care o doreşte Dumnezeu. Rugăciunea este „catapulta” împotriva demonilor, împotriva patimilor, împotriva păcatului şi, în general, împotriva a tot ceea ce se opune căii mântuirii. Dacă numeşti rugăciunea liman, nu greşeşti, pentru că la liman corabia care a fost zguduită de furtună îşi găseşte liniştea, salvarea, siguranţa ei. Dacă numeşti rugăciunea: hârleţ, secure, busolă, dacă o numeşti lumină, şi îi dai o mie şi una de denumiri, nu vei greşi! De aceea, rugăciunea trebuie să schimbe inima trupească, pătimaşă şi egoistă, ca s-o facă nepătimaşă, lipsită de pofte. Când centrul va fi curăţit, toată periferia şi ţărmul vor deveni curate. Rugăciunea va alunga deznădejdea, disperarea, nepăsarea, trândăveala, pentru că va crea o nouă dorinţă, un nou impuls spre lupte noi. (Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere Părintele Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp. 36-37)

Rugăciunea în comuniune liturgică, armă împotriva egoismului

În formele de exprimare ale cultului particular predomină spontaneitatea, improvizația individuală sau inspirația momentană a fiecărui credincios, care se poate ruga prin cuvintele care îi vin pe buze, așa cum simte sau cum gândește fiecare, în formele pe care fiecare le găsește mai nimerite. Așa iau naștere formele cultului din pietatea populară, dintre care unele, din creații personale, devin cu timpul generale, fiind adoptate de grupuri mai mari de credincioși și terminând prin a fi adoptate în întreaga colectivitate religioasă. Rugăciunea liturgică încadrată în cultul public depășește particularismul și egoismul, cultivând în membrii comunitații rugătoare sentimentul și conștiința universalitații Bisericii din care facem parte. Forma ei desăvărșită și consacrată ne învață să ne încadrăm în comunitate, să vedem dincolo de nevoile și interesele proprii și să ne rugăm nu numai pentru cei prezenți, ci și pentru cei absenți, pentru cei de departe și pentru toată lumea. Contopindu-ne astfel în această Liturghie cosmică, în care totul cântă slava lui Dumnezeu, învățăm adevărul evanghelic că nu suntem izolați, ci legați unii de alții, că nu ne putem mântui singuri, ci numai în comunitate. (Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, volumul I, Editura Basilica, București, 2015, pp. 71-74)

Rugăciunea smerită este temelia vieții

Duminica Vame­șului și a Fariseului deschide timpul liturgic al Triodului, o perioadă de 10 săptămâni a Anului bisericesc, care cuprinde trei săptămâni, cu patru duminici pregătitoare, Postul Sfintelor Paști de 6 săptămâni, și săptămâna Sfintelor Pătimiri. Perioada Triodului, a este un timp de rugăciune mai intensă, de ascultare mai atentă a Sfintei Scripturi, de pocăință și spovedanie, de împărtășire mai deasă și de milostenie mai multă.

Evanghelia acestei duminici este un îndemn la rugăciune smerită, dar și un avertisment că nu orice rugăciune este primită de Dumnezeu. Evanghelia mai reliefează și însemnătatea împreună lucrării sufletului și a trupului în starea rugăciunii de pocăință. De asemenea, cântările Triodului ne învață să imi­tăm virtuțile sau faptele bune ale fariseului și, în același timp, să cultivăm smerenia vameșului. Rugăciunea fariseului era o laudă a sinelui, printr-o mulțumire formală adusă lui Dumnezeu, dar și o rugăciune disprețuitoare la adresa semenilor lui. În schimb, rugăciunea vameșului era una smerită, deoarece știa că numai milostivirea lui Dumnezeu îl poate vindeca și ridica din păcate.

„Fără smerenie, nimeni un poate dobândi mântuirea, nici chiar cel care pretinde că este un om drept. Smerenia îl face pe om sincer și recunoscător, pentru că în stare de smerenie vede nu doar binele pe care l-a săvârșit până la un moment dat, ci vede și pe Cel care îl ajută ca să facă binele, adică pe Dumnezeu. Nici o clipă nu trebuie să uităm că tot binele pe care îl săvârșim cu gândul, cu vorba sau cu fapta îl săvârșim prin harul și cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, în rugăciunea adevărată credinciosul Îl prea­mă­rește mai întâi pe Dumnezeu pentru binefacerile Sale, Îi mulțu­mește cu smerenie pentru ajutorul primit de la El în săvârșirea faptelor bune și Îi cere ajutor pentru restul vieții. […] Sfântul Grigorie Palama spune că rugăciunea adevărată este însăși prezența lucrătoare a lui Dumnezeu în omul care se roagă. Când omul se smerește, adică se golește de sinele egoist, atunci se umple de prezența smerită, iubitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu. Când este plin de sine, în el nu mai este loc pentru prezența iubitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu, de aceea Evanghelia acestei duminici ne învață că oricine se înalță pe sine se va smeri, adică va fi umilit, va cădea, va decădea și diminua spiritual”. – Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Fără jertfă de sine nu există mântuire

Iată ce vă spun: în măsura în care omul se leapădă de iubirea de sine, în aceeaşi măsură sporeşte în fapte bune, se înduhovniceşte şi se apropie de Hristos. De obicei, când este vorba de sine, omul îşi strică întotdeauna cântarul, adică măsura; îşi face lui mai multă dreptate, îşi alege partea cea mai bună, cea mai mare, cea mai frumoasă: plânge pentru sine mai mult decât pentru altul şi se bucură de sine mai mult decât pentru altul. Hristos, însă, a răstignit pe cruce iubirea de sine, dându-Şi viaţa pentru noi.

Dintre oameni, puţini sunt aceia care îşi răstignesc patima iubirii de sine, asemenea lui Hristos. Sunt mulţi care se angajează să trăiască viaţa duhovnicească, dar nu ajung până la răstignire, pentru că nu renunţă total la iubirea de sine, adică la egoism. Or, fără jertfă, fără răstignirea patimilor noastre, fără părăsirea păcatelor, nu putem să vedem pe Hristos, nu ne putem mântui.

În fiecare clipă Îl supărăm pe Dumnezeu ‒ gândul de la care începe smerenia

Să ai întotdeauna pe Dumnezeu înaintea ochilor şi, orice vrei să faci, să ai mărturie din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi. Să păzim cu scumpătate învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi poruncile date nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi, cu darul Lui, nădăjduim că ne vom mântui şi în veşnica odihnă ne vom sălăşlui. Mai întâi să avem convingerea că în toată clipa supărăm pe Dumnezeu. Fără această smerenie din inimă nu ne putem mântui. Eu aşa încep mărturisirea mea. Apoi, dacă voieşti să te mântuieşti, păzeşte aceste trei lucruri, cum spune Sfântul Antonie cel Mare: „Să nu te muţi curând dintr-un loc în altul; să ai întotdeauna pe Dumnezeu înaintea ochilor şi, orice vrei să faci, să ai mărturie din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi”. Alt cuvios părinte spunea: „Fă-ţi chilia ta Rai, pe călugări să-i ai ca pe îngeri, caută pacea şi te vei mântui!”. Aşa şi noi,  să păzim cu scumpătate învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi poruncile date nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi, cu darul Lui, nădăjduim că ne vom mântui şi în veşnica odihnă ne vom sălăşlui. Amin. - Părintele Cleopa Ilie.

Prima dată să scoatem din inima şi cugetul nostru ideea că suntem cineva, egoismul. Şi după ce-l scoatem din noi, să ne socotim înaintea lui Dumnezeu cel mai păcătos om de pe pământ. Atunci să ştii că o să ai mari ajutoare şi mari progrese. Până când vei avea egoism în sufletul şi în inima matale te osârduieşti zadarnic. Dar cearcă, că oricât de puţin te-ai osârdui, ai folos. Dacă vei ajunge să ai rugăciunea minţii tot timpul, harul acesta mare dumnezeiesc, până şi când dormi, e bine, iar dacă s-a întâmplat că n-ai putut reuşi, păgubaş nu eşti. Ai plată de la Dumnezeu. Că vezi, ne spun Sfinţii Părinţi, o sfântă cruce dacă ai făcut-o cu frica lui Dumnezeu şi cu smerita cugetare, e scrisă în ceruri. Dar de ce e scrisă aşa, o sfântă cruce? Fiindcă vrăjmaşul, diavolul, veşnic scrie şi el toate nepotrivirile, toate relele pe care le facem noi. Aşa şi Dumnezeu, şi sfânt îngerul nostru păzitor scrie tot ce facem,  o cât de mică faptă bună, ca atuncea când vom trece pe la vămile văzduhului, să aibă îngerul păzitor ce să arate ca să scăpăm de vrăjmaşii din vămile văzduhului. (Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura  Prodromos, 2009, pp. 45-46)

Suflet fără răutate, simplu, smerit, blând, care îşi dezrădăcinează egoismul cu toate patimile lui, este ca o unealtă docilă în mâinile unui meşter. Printr-un asemenea suflet care, în locul egoismului, se umple de darurile Sfântului Duh, Dumnezeu lucrează, zideşte, dărâmă şi arde puterile vrăjmaşe aşa cum un electrician se foloseşte de aparatul său electric de sudură. Şi tocmai de aceea o unealtă şi un vas ales al lui Dumnezeu spune despre sine: „Prin darul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”, „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine”, iar Sfântul Serafim de Sarov învaţă că întregul scop al vieţii noastre nu este decât acumularea Duhului Sfânt. Dacă în lupta cu noi înşine vom dobândi darul Duhului Sfânt, atunci nici furtuna, nici ploile, nici vânturile, nici oamenii şi nici demonii nu ne vor putea face vreun rău. Dimpotrivă, un astfel de suflet plin de energia divină va opri furtuna şi vânturile ca să se facă linişte, va despica în două Marea Roşie, va scoate apă din piatră seacă, va învia morţii şi, ceea ce este mai important decât orice, va învia mii de suflete, scoţându-le din mormintele patimilor şi păcatelor. Fierul roşu aplicat pe muşcătura de şarpe îl scapă pe om din ghearele morţii, dar ceea ce arde otrava vechiului balaur nu e fierul voinţei noastre personale, ci focul cel ceresc de care e pătruns fierul. (Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, p. 52)

Cea mai importantă şi cea mai gravă boală a omului de astăzi este iubirea de sine. Iubire de sine înseamnă să mă iubesc doar pe mine însumi şi să fiu închis în această puşcărie a propriului sine. De la iubirea de sine se nasc toate celelalte patimi: iubirea de slăvire, iubirea de arginţi, iubirea de plăcere. Cu alte cuvinte, omul de astăzi înţelege şi interpretează toate ce se întâmplă în jurul lui din perspectiva acestei iubiri de sine. În centrul tuturor se aşează pe sine. Prin urmare, vindecarea de această boală este să se elibereze de propriul sine, să se elibereze de iubirea de sine şi să dobândească iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele.Aceasta, pe de o parte, este boala omului şi iată care este şi tămăduirea de ea. IPS Ierotheos Vlachos

 

06-03-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu