Un răspuns practic la o problemă actuală: Gheron Iosif şi conştiinţa bisericească

Gheron Iosif şi conştiinţa bisericească* (120 de ani de la nașterea sa – 1897)

În decursul vieţuirii sale în Sfântul Munte, Stareţul Iosif Isihastul a fost martor la unele schimbări ce au afectat atât partea istorică, cât, mai ales, cea liturgică a Bisericii. Este vorba de adoptarea de către Guvernul grec la 18 ianuarie 1923, din motive politice, a noului calendar pentru spaţiul civil al Statului elen. Schimbarea aceasta a fost agreată şi de Patriarhul Ecumenic Grigorie VII, care, printr-o enci­clică adresată Bisericilor Alexandriei, Antiohiei, Ciprului şi României, le sugera revizuirea vechiului calendar prin adoptarea unuia nou, îndreptat [Doar perioadele Triodului şi Penticostarului urmau a fi rânduite potrivit datei Sfintelor Paşti, ceea ce nu a dus la evitarea unor anomalii liturgice]. Sinodul Bisericii Autocefale a Greciei s-a conformat un an mai târziu, la 10 martie 1924, ceea ce a provocat multă durere şi dezbinare în întreaga Biserică locală şi, bineînţe­les, în Sfântul Munte. Au fost destul de mulţi cei care au refuzat reforma impusă de Biserică şi nu s-au mai supus ierarhiei care fusese de acord cu acest lucru [Lucrurile nu au stat altfel nici în Romania, unde apar stiliştii].

Deși inițial Starețul Iosif împreună cu obștea sa au fost de partea zelotiștilor (nepomenindu-l pe patriarhul ecume­nic, sub a cărui jurisdicție duhovnicească și canonică se afla Sfântul Munte), schimbarea radicală de opinie şi atitudine a declanşat-o Enciclica din 13/26 martie 1950, semnată de patru episcopi stilişti (printre care şi Hrisostom de Florina), întrucât se afirma în mod oficial că Tainele săvârşite de cei ce au acceptat calendarul îndreptat sunt lipsite de harul sfinţitor, fapt pentru care era obligatorie ungerea cu Sfântul şi Marele Mir a tuturor acelora ce fuseseră botezaţi de aceş­ti„inovatori”, şi se interzicea în mod categoric primirea unora ca aceştia la slujbe, până când (şi nu înainte de a) condamnau public inovaţia şi declarau Biserica pe care o părăseau ca fiind schismatică. Stareţul s-a arătat dezgustat de o astfel de reacţie din parte celor care se presupunea că mărturisesc adevărul, pentru că prin acest act ei nu se de­limitau doar de anumiţi clerici, ci era anunţată despărţirea totală (rămasă până azi irevocabilă) de Biserica Greacă, deşi celelalte Biserici locale (Patriarhii, Bisericii Autoce­fale, unele dintre ele adoptând schimbarea calendarului) au păstrat neîntreruptă legătura dogmatică, canonică şi liturgică cu aceasta.

Înainte de a lua orice decizie, acesta a aşteptat să primească soluţia direct de la Dumnezeu, fapt pentru care a îndemnat pe toţi membrii obştii sale, precum şi pe monahii doritori din împrejurimi să-l susţină prin rugăciunile lor în acest demers. După trei zile de post aspru (doar puţină apă) şi rugăciune intensă, Stareţul Iosif a primit înştiinţare printr‑o vedenie [Elder Ephraim, op. cit., pp. 499, 502] că trebuie urmată calea aleasă deja de mânăstiri, întrucât harul nu a părăsit Biserica-mamă, şi deci Patriarhul de Constantinopol trebuie cinstit şi pomenit ca atare [Ibidem, p. 506. Abia după mutarea la Nea Skiti s-a întâmplat acest lucru. Legat de acest subiect, Stareţul afirma că este de partea celor ce ţin calendarul pe stil vechi, dar nu împărtăşeşte gândirea stiliştilor (p. 502)]. Această neaşteptată întoarcere a Stareţului a fost posibilă datorită faptului că nu a devenit niciodată fanatic, alăturându-se zelotiştilor numai datorită unei dorinţe (râvnă) sincere de a păstra neschimbată tradiţia Bisericii, predată de Sfinţii Părinţi, fapt ce l-a determinat să accepte imediat voia lui Dumnezeu în privinţa acestui subiect (aşa cum de altfel a procedat în orice împrejurare [Ibidem, p. 498]).

Nu a fost însă uşor să-şi convingă proprii ucenici de adevărul celor descoperite (mai ales că nu le-a descris conţinutul ei de la început, ci doar mesajul în sine), adică de faptul că problema calendarului nu afectează în niciun fel mântuirea celor credincioşi, întrucât nu reprezintă o problemă dogmatică, din moment ce harul a rămas deplin lucrător. Cu toate că formau o obşte bine închegată în momentul acestei încercări, cu excepţia a doar doi monahi (Efrem cel tânăr şi Iosif) toţi ceilalţi au manifestat o reţinere în a-i acorda credit deplin Stareţului lor [Unii dintre ei chiar îi sugerau subtil că este posibil să fi căzut în înşelare, adu­cându-i drept argument faptul că există destule exemple în istoria Bisericii de mari sfinţi care au păţit acelaşi lucru (în condiţii diferite)]. De aceea, pentru a fi şi mai convingător, Cuviosul s-a văzut nevoit să apeleze chiar la ameninţarea de a nu-i mai considera ucenicii săi pe cei ce nu dau dovadă de ascultare deplină şi îi contestă prin aceasta autoritatea, atitudine ce şi-a atins scopul. Dar încredinţarea deplină a ucenicilor Cuviosului s-a petrecut tot prin intervenţia directă a lui Dumnezeu, prin descoperire harică.

O minte luminată acceptă întotdeauna îndreptarea când constată că a mers pe un drum greşit, lucru ce nu s-a întâmplat cu toţi monahii zelotişti, unii primind ca de la Dumnezeu descoperirea făcută Stareţului, alţii însă des­părţindu-se duhovniceşte de el [Văzând peste ani roadele Stareţului prin ucenicii săi care au întemeiat obşti mari, au fost nevoiţi să accepte că acesta a fost într-adevăr luminat de Dumnezeu].

Stareţul a rămas fidel până la moarte acestei direcţii (orientări), nedespărţindu-se pentru criterii omeneşti de Biserica cea Una, Sfântă şi Sobornicească (Universală), şi la fel au făcut toţi ucenicii (direcţi ai) săi.

*Ne bazăm în principal pe lucrarea arhimandritului Efrem Filotheitul, My Elder: Joseph the Hesychast and Cave-dweller, Saint Anthony’s Greek Orthodox Monas­tery, Florence, Arizona, 2013, pp. 491-506.

Pr. Dr. Cristian GROZA. Articol apărut în Telegraful Român.