Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 737

Parintele Petroniu Tanase, carturarul smerit de la Schitul Prodromu

Tags: sfintenie; sfinti; Athos; credinta;
 

Motto: „Cel ce se dăruiește necontenit, prin iubire, lui Dumnezeu și aproapelui, acela prin harul lui Dumnezeu se preface ca untdelemnul în lumină și ca tămâia în mireasmă”.

CU FOCUL CREDINȚEI ÎN SUFLET, DIN PRIMII ANI DE VIAȚĂ

„Părinții mei ne-au învățat să avem frică de Dumnezeu, dragoste pentru Biserică, respect și cinstire către toți ceilalți oameni”.

La capătul răsăritean al Athonului, muntele cel sfânt care alături de Sinai și de Tabor formează triada munților descoperirilor dumnezeiești, într-un ținut pustiu, pietros și bântuit de furtuni, se înalță maiestuos Schitul românesc, care a luat numele Sfântului Ioan Botezătorul, Prodromu. Sălbăticia locului prielnic sihăstriei a fost îndrăgit de pustnici care, încă din veacul al IV-lea, au sfințit cu rugăciunea și lacrimile lor, micul colț de rai din peninsula athonită. „Istoria mănăstirilor athonite”, scrisă de schimonahul Irinarh, menționează că „pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, avându-și locuința deasupra Mănăstirii Lavra, pe dealul ce se numește Palama, într-o noapte, ieșind din chilie și stând la rugăciune, văzu în partea dinspre răsărit, la locul ce se numește Vigla, o doamnă șezând pe un tron precum cele împărătești, înconjurată de îngeri și sfinți, care tămâiau împrejur, cântând și închinându-se Împărătesei a toate. Și întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, starețul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului voiește ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părți un locaș dumnezeiesc, spre slava Sfinției sale”. Pe locul amintit, aparținând de mănăstirea Marea Lavră, va fi ridicat în 1820, Schitul românesc, Prodromu, umbrit de harul Maicii Domnului prin icoana ei nezugrăvită de mână omenească și făcătoare de minuni, Prodromița.

Vrednic urmaș al înaintașilor săi nevoitori, Părintele Petroniu Tănase depăna adeseori ascultătorilor neștiutori firul istoric al pământului sfânt și udat de sudoarea ostenelilor rugătorilor de odinioară: „Sihaștrii din Carpați mergeau la Athos, fiindcă găseau acolo condiții de viață sihăstrească mai deplină. De aceea, nu și-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-a întâmplat să se stabilească în chinovii (mănăstiri de obște), au trăit împreună cu ceilalți frați: la Cutlumuș, la Zografu, la Esfigmenu. Dar, în general, au trăit viața sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului. Abia în secolul al XIX-lea, când apar statele naționale, s-au gândit și monahii români aghioriți să aibă un lăcaș al lor și au întemeiat Schitul Prodromu”. Vreme de 33 de ani (1978-2011), părintele Petroniu va purta pe umerii lui cu dragoste jertfelnică și inimă dăruitoare, crucea egumeniei Schitului românesc.

„Sunt născut în comuna Fărcașa, raionul Ceahlău, regiunea Bacău, înregistrat la 23 mai 1916, din părinți țărani agricultori, Ion și Olimpiada Tănase, al șaptelea din cei 8 copii (șase fete și doi băieți)”, își începea Părintele Petroniu autobiografia într-un interviu luat de Claudiu Târziu, cu zece ani în urmă. Ultimul copil, Dumitru, a plecat la cele veșnice de la o vârstă fragedă, fapt care a adus multă durere mai ales în sufletul mamei, o femeie simplă, dar cu multă credință și evlavie pentru slujbele Bisericii și practicarea milosteniei. Viața plină de sfințenie a părinților săi care respectau cu acrivie zilele de post ale săptămânii și rânduiala zilnică de rugăciune, va fi hotărâtoare pentru alegerea de mai târziu a Părintelui Petroniu de a îmbrățișa viața de mănăstire. Râvna fierbinte a mamei pentru cele sfinte va aprinde în sufletul Părintelui dorul de a-L întâlni pe Dumnezeu și de a-I sluji până la sfârșitul vieții: „Când a ajuns la vârsta bătrâneților, mama suferea de multe boli, dar niciodată nu a lipsit de la biserică. De multe ori, o vedeam ziua cum îngenunchea în fața icoanelor. Zicea rugăciunea lui Iisus și o chema pe Maica Domnului cu multă căldură și neclintită încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Cuvintele urâte și gesturile nepotrivite erau necunoscute în familia noastră. Seara, înainte de culcare, mama ne întreba cum am petrecut ziua. Pentru orice lucru ce nu trebuia făcut, primeam și un canon. În Sâmbăta Mare, când noi ne minunam de cozonacii și de cornulețele pe care le pregătea pentru Paști, dânsa ne spunea: «Le-am făcut atât de frumoase, nu ca să ne mulțumim noi mâncându-le, ci pentru slava Domnului nostru, Care va învia mâine»[1]”.

FORMAREA DUHOVNICEASCĂ. ÎNCERCĂRILE VIEȚII MONAHALE

„Formalismul, marea strâmbare a rugăciunii. Trebuie să ai obiceiul de a te ruga, să ai rugăciunea, să devii rugăciune, rugăciune întrupată, adică să te simți necontenit în prezența lui Dumnezeu”.

La școala din satul natal, Părintele Petroniu va învăța până la vârsta de 14 ani când va intra ca frate începător la Mănăstirea Neamț, urmând cursurile școlii de cântăreți nemțene. În vestita lavră a Neamțului, va avea binecuvântarea de a-l cunoaște pe Sf. Ioan Iacob Hozevitul, pe atunci novicele frate, Ilie. În anul 1935, va pleca să studieze la Seminarul Teologic de la Cernica, pe care îl va frecventa 7 ani, ultimul an de cursuri fiind nevoit să-l termine la Seminarul Central București, întrucât cel de la Cernica se desființase în 1941. După ce va primi diploma de absolvire a Seminarului, în toamna anului 1941, în urma unui examen de diferență, va susține examenul de bacalaureat la liceul Mihai Viteazul din București, secția științe.

Dragostea de carte îl va determina să se înscrie la Facultatea de Teologie și la cea de Matematică, pe care o va întrerupe după un an de studii, din cauza îndatoririlor de serviciu de la cancelaria Sfântului Sinod unde a fost angajat, din octombrie 1942. Din anul 1946, va fi detașat de la cancelaria Sfântului Sinod la Secretariatul Patriarhului Nicodim. În ciuda distincțiilor primite după absolvirea studiilor universitare, în sufletul Părintelui Petroniu va rămâne dorul arzător de a se desăvârși în „știința” duhului.

La 26 de ani, în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului va îmbrăca mantia nuntirii cu Mirele Ceresc la Mănăstirea Neamț, fiind călugărit de starețul de atunci, arhim. Victorin Ursachi. O lună mai târziu, va fi hirotonit diacon, iar în anul 1947 va fi preoțit la Catedrala patriarhală și hirotesit protosinghel. Până în anul 1950, viețuiește în obștea mănăstirii Antim, însuflețită de duhul isihast al Mișcării „Rugul Aprins”. În amintirea Părintelui Adrian Făgețeanu, chipul ieromonahului Petroniu a rămas „cel mai smerit. Din obștea mănăstirii Antim care număra pe atunci 38 de călugări, cel mai smerit dintre ei și care nu se îndreptățea pe sine, era Părintele Petroniu Tănase. La acea dată avea doar 23 de ani. Toată actuala rânduială a bibliotecii i se datorează”.

Anul 1950 îi va aduce reîntoarcerea pe meleagurile nemțene, fiind numit suplinitor la Seminarul monahal de la Neamț pe catedrele de pedagogie, catehetică și muzică. După doi ani, Seminarul nemțean se va uni cu Școala Eparhială de cântăreți, iar Părintele Petroniu va fi trimis la mănăstirea Slatina unde i se va încredința conducerea școlii monahale de aici și a cursurilor de pregătire elementară pe o durată de 7 ani. În perioada în care arhim. Cleopa Ilie era starețul mănăstirii Slatina, Părintele Petroniu va fi hirotesit duhovnic. Fiind un florar pasionat, va primi ascultarea de a îngriji incinta așezământului, iar între anii 1957-1959 va prelua stăreția mănăstirii. Tihna celor 70 de monahi de la Slatina va fi spulberată odată cu emiterea de către regimul comunist a Decretului nr. 410/1959. Considerat a fi un element periculos pentru ordinea socială ateistă datorită influenței mari pe care o avea asupra monahilor, cât și a credincioșilor, Părintelui Petroniu, i se va cere să renunțe la schima monahală. Ancorat cu toată ființa în taina vieții monahale, nu va ceda intimidărilor, preferând să îndure consecințele neînduplecării sale. Astfel, în luna mai a anului 1959, în urma unei dispoziții chiriarhale, se vede nevoit să revină la București, fiind numit paznic la Casa de odihnă a Patriarhiei, dar cu ascultarea de secretar la Casa de Pensii din Curtea de Argeș. Va fi închinoviat la Mănăstirea Curtea de Argeș, slujind ca preot cu binecuvântarea Patriarhului Justinian.

„TEOLOGUL CEL MAI ISCUSIT” AL SIHĂSTRIEI NEMȚENE

„Să luăm aminte, să fim prezenți în biserică, pentru că prin asta dovedim că Îl iubim pe Dumnezeu și că am venit la mănăstire”.

Primii pași pe pământul sfânt al Athonului îi va face în anul 1966 într-un pelerinaj care îi va aprinde inima de dorința de a viețui în Grădina Maicii Domnului. Își va ostoi dorul fierbinte după înălțimile vieții duhovnicești, în obștea rugătoare a Sihăstriei nemțene, pe care o va împodobi cu râvna și nevoințele sale monahale. În aducerile aminte ale Î.P.S. Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, figura Părintelui Petroniu a rămas întipărită ca fiind „teologul cel mai iscusit al mănăstirii”: „Îmi amintesc că în ajunul praznicului Nașterii Maicii Domnului din 8 septembrie 1969, am ajuns în oaza de spiritualitate de la Sihăstria. Venisem decis să rămân în obștea acestei mănăstiri despre care, la acea vreme, nu știam prea multe. După ce au trecut sărbătorile, am fost prezentat Părintelui Stareț, Protosinghelul Caliopie Apetrei. Întâlnirea a fost scurtă, dar densă. Îmi răsună și acum, ca un ecou, primele reguli pe care trebuia să le împlinesc, ca orice începător: «Frate Ilie, pentru ascultare în gospodărie te adresezi economului, Părintelui Victorin; când ai nevoie de cele necesare traiului, chelarului, Părintelui Ambrozie; pentru învățături și sfaturi duhovnicești, Părintelui Cleopa; pentru rânduiala bisericii, eclesiarhului mare, Părintelui Macarie; pentru cele cărturărești, Părintelui Petronie, iar ca duhovnic să iei pe Părintele Paisie». Deci, pentru cele cărturărești trebuia să mă adresez Părintelui Petroniu. Era considerat teologul sau intelectualul cel mai iscusit al mănăstirii”. Evocându-i prezența harismatică la Sihăstria, Î.P.S. Ioachim prezintă în eseurile sale contextul politic al vremii care i-a înlesnit Părintelui Petroniu să viețuiască în munții Neamțului. Anii ’60 au însemnat „o perioadă grea pentru ilustrul călugăr misionar și mărturisitor al Ortodoxiei. După peregrinările sale pe la Mănăstirea Slatina, apoi prin satul Broșteni, în anul 1964, îi este permis să se închinovieze la Mănăstirea Sihăstria. Datorită poziției geografice, această mănăstire, considerată până în anul 1950 doar un Schit al Mănăstirii Secu, a fost transformată în azil pentru călugării bătrâni, majoritatea, cu vârsta de peste 50 de ani, provenind din mănăstirile închise de comuniști. Părintele Petroniu se încadra între aceștia. Așa se explică descinderea lui în Mănăstirea Sihăstria, care era pusă sub observație de autoritățile vremii. În anul 1969, când Dumnezeu mi-a îndreptat pașii către această mănăstire, în obștea ei erau foarte mulți călugări îmbunătățiți, cum sunt părinții Cleopa Ilie, Paisie Olaru etc., dar și intelectuali ca Părintele Partenie Bușcu, Ioanichie Bălan, Ghenadie Petrescu, Dosoftei Muraru și Părintele Petroniu Tănase. Între ei, cel mai cunoscut era acesta din urmă, pe care îl căutau mai mulți”. Întrucât școlile monahale ale vremii erau închise de autorități, frații începători care intrau în obștea mănăstirii Sihăstria erau încredințați Părintelui Petroniu ca să fie instruiți și formați duhovnicește: „Părintele era un profesor complex. Bruma de știință acumulată în școala generală mi-a desăvârșit-o, Părintele Petroniu”, mărturisește același ierarh. „De aceea pot spune că temelia culturii mele a fost pusă sub directa îndrumare a Părintelui Petroniu, cel care a cultivat în mine setea după absolut. Avea cunoștințe generale deosebite și o viziune unitară despre tot și toate. Reușea, ca nimeni altul, să miște resorturile cele mai intime ale tinerilor însetați de cunoaștere, insuflându-ne dragostea pentru frumos și adevăr. Ca fost secretar de cabinet al Patriarhului Nicodim Munteanu și profesor la Seminarul teologic, Părintele Petroniu își căpătase aura de intelectual rafinat. Atunci când l-am cunoscut însă, am descoperit în persoana sa și chipul călugărului smerit, ascultător, din privirea căruia iradiau parcă multe dintre roadele Duhului Sfânt”. Suflet sensibil, plin de noblețe, Părintele Petroniu își afla odihna, cultivând și îngrijind florile: „Ca orice membru al obștii, împlinea și el o ascultare pe care o făcea cu multă dragoste. Se preocupa de îngrijirea florilor din curtea mănăstirii, care, din primăvară până toamna târziu, părea un colțișor de rai”.

Despre participarea Părintelui Petroniu la viața liturgică a mănăstirii, Î.P.S. Ioachim consemnează: „Deși era protosinghel, Părintele Petroniu nu slujea decât la marile praznice, în sobor, și predica foarte rar (am înțeles mai târziu că îi era interzis). Permanent, însă, era la strană și cânta. Nu avea o voce extraordinară, însă cânta corect, cu alură de intelectual, iar atitudinea aceasta nu o afișa pentru a epata, ci dintr-o pornire sinceră și o conștientizare limpede a prezenței lui Dumnezeu în ritualul liturgic. Era un bun cunoscător al muzicii psaltice. Conducea strana dreaptă a călugărilor sihăstreni”.

Anul 1972 a fost unul de cotitură pentru obștea Sihăstriei, greu încercată de măsurile regimului totalitar care urmărea risipirea părinților ei îmbunătățiți în alte mănăstiri. Astfel, Părintele stareț Caliopie a fost transferat la Mănăstirea Văratic, Părintele Ioanichie Bălan la Bistrița, Părintelui Paisie i s-a spus să stea mai mult pe la Sihla, Părintelui Cleopa i-au poruncit să scurteze predicile doar la 15 minute, Părintele Silvestru împreună cu monahul Filotei au fost mutați la Bolnița de la Neamț. Î.P.S. Ioachim ne mărturisește: „Interesant este faptul că, dată fiind situația dificilă din acei ani în ceea ce privește călătoriile în străinătate, sau eventualele relații cu cei plecați în Occident, totuși, câțiva părinți au primit aprobare din partea autorităților pentru a pleca în Sfântul Munte Athos, la Schiturile românești. Acest fapt a uimit pe foarte mulți. Mult mai târziu a fost cunoscut adevăratul motiv pentru care acelor călugări le-a fost înlesnită plecarea în Athos. Se spune că președintele de atunci, Nicolae Ceaușescu, a întreprins o vizită în Grecia. Cum Grecia era o țară liberă, protocolul a permis unui grup de călugări de la Prodromu, bătrâni și bolnavi, să se apropie de dictatorul român. Cuvintele părintelui egumen Veniamin au rămas celebre: «Domnule președinte, trimiteți niște călugări din țară, că nu mai are cine să ne îngroape». Probabil, impresionat de această întâlnire inedită, la întoarcerea în țară, prin autoritățile de resort, s-au făcut documentele de plecare în Athos a câtorva călugări. Astfel, din anul 1972, rând pe rând, câte unu sau doi plecau la muntele Maicii Domnului. Au purces mai întâi cei cu origine sănătoasă, adică cei ce nu erau luați în vizor de regimul comunist ca fiind periculoși: Părintele Chirilă, care a devenit Schimonahul Calistrat, Părintele Martinian pustnicul, Ilarion, inginerul Ioan Șova, fratele Radu, Părintele Meletie, Nectarie, Macarie, eclesiarhul mănăstirii Sihăstria, Atanasie (actualul egumen al Prodromului ales recent). Părintele Petroniu, deși trebuia să fie printre primii, după îndelungi tatonări și așteptări, a plecat abia în 1978”.

VIEȚUITOR ÎN GRĂDINA MAICII DOMNULUI ȘI EGUMEN LA PRODROMU

„Căutați-L pe Iisus! Să vorbești cu oamenii mai puțin și cu Dumnezeu mai mult. El este ascuns în poruncile Sale! De vrei să te sfințești, pe Iisus să-L pomenești!”.

La vârsta de 62 de ani, Părintele Petroniu va intra ca viețuitor în obștea Schitului Cinstitului Înaintemergător al Marii Lavre, rămânând un truditor neobosit în asceza monahală până când va fi răpus la pat, de boală. Actualul stareț al Schitului Prodromu, Părintele Atanasie, își amintește: „Am viețuit împreună la Sihăstria trei ani, înainte de a veni la Sf. Munte. Acolo, când era mai tânăr, Părintele Petroniu făcea noaptea mii de metanii, pe care le-a continuat din ce în ce mai puține, până la sfârșitul vieții când ajunsese să facă cincizeci de metanii. Avea multă evlavie pentru Sf. Munte. Nu râdea niciodată. La Sf. Liturghie plângea deseori. Slujea Sf. Liturghie sâmbăta, la marile sărbători și la privegheri. În timpul Sf. Liturghii nu se așeza niciodată. Această rânduială a păstrat-o cu sfințenie până când a căzut la pat”.

Deși a fost perceput de cei care l-au cunoscut ca fiind mai degrabă „un pustnic în obște”, odată ales egumen al Schitului Prodromu (anul 1985) se va îngriji de renovarea clădirilor, de restaurarea bisericii și organizarea bibliotecii, a atelierelor de pictură, sculptură, croitorie, tâmplărie și mecanică. Preocupat să revigoreze în primul rând viața duhovnicească a obștii, Părintele Petroniu se va îngriji deopotrivă și de lucrările de renovare a clădirilor Schitului deteriorate din cauza intemperiilor. Biserica și aproape toate anexele așezământului erau grav avariate de apa de ploaie care se infiltrase prin pereți în interiorul acestora. A fost refăcută fresca bisericii, s-au reparat chiliile aflate în ruine și au fost amenajate instalații eoliene și solare de producere a curentului electric.

În opinia părintelui Constantin Coman, „mănăstirea însăși lua­se chipul său în toate. Nevoințe la slujbe, stăruințe la ascultările de peste zi, tăcere, asprime la pravilă, lipsa bucuriei lumești, refuzul oricărei forme de confort și de relaxare. Peste toate, o notă evidentă de austeritate, de simplitate, de modestie, de ariditate, în hainele lor, în curte, în chilii, la biserică, la tra­peză, la veșmintele de slujbă, etc. Rigoarea aceasta privea în egală măsură somnul, hrana, petrecerea cu ceilalți frați sau cu închinătorii, treburile în grădina și gospodă­ria Schitului. Participa la treburile cele mai grele. Se suia împreună cu frații pe tractor și mergeau împreună după lemne. Zilnic săpa și îngrijea grădina de legume și florile”.

Viața monahală a Părintelui Petroniu a fost o neîntreruptă urmare a cuvintelor Sf. Ioan Scărarul: „Monah este cel care își silește firea neîncetat”. Fugea de orice pricină care l-ar fi aruncat în prăpastia slavei deșarte și uimea pe toți prin smerenia neprefăcută cu care ducea crucea stăreției: „Ura cinstea din partea oamenilor. Deși avea din România rangul de arhimandrit, nu a purtat niciodată cruce de piept. Nu a purtat niciodată mantie la privegheri sau la hram. Nu lăsa să-i fie sărutată mâna, ci spunea: «Să te binecuvinteze Dumnezeu!». Nu accepta să i se facă metanii. Învăța pe toți pocăința cu faptele sale, nu cu vorbele”. Unul din cele mai mari daruri de care s-a învrednicit a fost cel al neținerii de minte a răului: „Odată, un frate dintre cei mai vechi din mănăstire, cuprins de mânie, a ridicat mâna și l-a pălmuit pe Bătrân. Acesta nu numai că nu a zis nimic, dar l-a și iertat din toată inima, nepomenind niciodată cele întâmplate și nevorbindu-l niciodată de rău pe cel care-l lovise. Un alt frate l-a ocărât în fața celorlalți frați. Frații au vrut să-l alunge pe acela din Schit. Dar Bătrânul a zis: «Nu alungați pe fratele nostru! Ce se va întâmpla cu sufletul lui? Eu sunt de vină și ce răspuns voi da pentru el la Dumnezeu Judecătorul, în ziua Judecății?».

Altă dată, câțiva frați din Schit, mânați de ispită, au mers și l-au pârât pe Bătrân la Mănăstirea Lavra, de care ținea Schitul, cu intenția de a-l da jos din vrednicia de stareț. Când Bătrânul a aflat de aceasta, i-a rugat să țină o săptămână de post și rugăciune, ca să se facă voia lui Dumnezeu. Și într-adevăr, s-a îndepărtat orice lucrare potrivnică și s-au instaurat pacea și dragostea între toți frații, grație rugăciunii și răbdării Bătrânului. Frații care îl pârâseră, au cerut iertare, i-au pus metanie și i-au sărutat mâna. Iubea pe toți oamenii mereu cu aceeași iubire. Niciodată nu a supărat și nu a jignit vreun om”. Chiar dacă era aspru cu sine însuși, nu judeca pe nimeni. Când era întrebat de ce nu-i mustră pe frați, răspundea răspicat: „Păi, nu văd cum trăiesc eu? Ce să le spun altceva?”. Dacă unul dintre frați greșea cu ceva, nu-l certa și nici nu-l chema să dea explicații. Dar în cuvântul pe care-l ținea obștii de 40 de monahi, în fiecare duminică seara, prezenta exemple de călugări sfinți din care se vedea ce au făcut ei în situații asemănătoare. Sfătuia în așa fel încât să nu supere pe nimeni, așezându-se pe sine între cei vinovați. Veghea cu multă trezvie și dragoste la mântuirea sufletelor fraților pe care îi avea în grijă, cercetându-i la chilie atunci când erau tulburați de ispite, ascultându-le durerile cu multă răbdare și înțelegere. Unul dintre ucenici, părintele Daniil, își amintește că ori de câte ori se îmbolnăvea vreun frate, Părintele Petroniu mergea la chilia lui și „se îngrijea să aibă cu el ceva dulce, bomboane, ciocolată sau vreun fruct”.

LUPTĂTOR PENTRU DREAPTA CREDINȚĂ ÎN LUMINA SF. PĂRINȚI

„Astăzi este în lume o orbire înfricoșată, o strâmbare a învățăturii creștine. Pentru ca omul să ajungă la starea firească, trebuie să se despătimească”.

Atent mereu la viața sa lăuntrică, Părintele Petroniu își îndemna fiii duhovnicești să se împotrivească risipirii și provocărilor ademenitoare ale tehnologiei moderne. Repeta în nenumărate rânduri că „monahul nu poate să-L trăiască pe Dumnezeu în chilia lui, atunci când se ocupă cu lumea, fie prin telefonul său mobil, fie prin alte mijloace moderne. El este dator să-și petreacă viața în Hristos cu simplitate și deplinătate, departe de mijloacele moderne aducătoare de stricăciune, care împuținează credința și îndepărtează pe om de faptele virtuții”. Constata cu amărăciune că „omul de astăzi și-a umplut viața cu mijloace tehnice, cu mașină, televizor, telefon și multe altele care sunt idoli pentru el. Bolnavii de astăzi își sprijină nădejdile lor pe medicamente și nu pe puterea lui Dumnezeu dobândită prin rugăciune. Toate acestea l-au dus pe om la o înstrăinare de Dumnezeu, așa încât crede că poate face totul fără Dumnezeu”.

Condamna orice deviere de la credința Bisericii, fiind un adânc cunoscător al Canoanelor și învățăturilor Sfinților Părinți pe care le păzea cu strictețe și cu dreaptă socoteală. Totodată avea credința neclintită că Sf. Duh va rămâne în Biserica lui Hristos până la sfârșitul lumii, că lucrează prin Sf. Sinoade și că nu va lăsa Biserica să fie înrobită de stăpânitorul acestui veac. Iubitor și apărător al dreptei credințe, va lupta deopotrivă și cu condeiul împotriva abaterilor și devierilor care mai tulburau pacea Bisericii din secolul trecut, publicând articole în periodicul anual al mănăstirii, Cuviosul Grigorie, adunate ulterior în cartea Chemarea Sfintei Ortodoxii. Alte două titluri editoriale traduse din limba română în greacă, îl au ca autor: Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, scriere care cuprinde tâlcuirea sensurilor adânci ale duminicilor din Postul Mare și Icoane smerite ce conține viața și faptele minunate ale unor preoți și monahi pe care Părintele Petroniu i-a cunoscut personal pe parcursul vieții sale. De o inegalabilă frumusețe poetică și adâncime teologică sunt și meditațiile apărute sub titlul Bine ești cuvântat, Doamne. Tot Părintelui Petroniu i se datorează traducerea din limba greacă a cărților: Un episcop ascetOlimpul Bitiniei, precum și cartea monahului Neofit Kavsokalivitul care se referă la deasa împărtășanie.

Deși iubea mai mult decât orice, virtutea tăcerii, nu pregeta să zidească cu puterea cuvântului vorbit sufletele închinătorilor care pășeau dincolo de poarta Schitului Prodromu, vrând să-i ceară sfatul. După fiecare Pavecerniță, Părintele Petroniu asculta frământările și durerile celor care căutau alinare și rezolvare la problemele lor, încercând să-i povățuiască cu cuvântul și cu pilda vieții lui, după cum era luminat de Duhul Sfânt.

CU SUFLETUL ÎMPĂCAT LA CEASUL DESPĂRȚIRII DE OBȘTE

„Plec din viața aceasta mulțumit. Mulțumesc Domnului! Să ne întâlnim cu bine în rai!”.

După 25 de ani de egumenie și 33 de ani de austeră viețuire monahală în Sf. Munte, la începutul anului 2011, Părintele Petroniu a simțit că i se apropie ceasul despărțirii de cele pământești. A cerut să fie eliberat din ascultarea de stareț, rămânând într-o permanentă stare de trezvie duhovnicească până în ultimele clipe de viață, deși trupește, era părăsit de puteri și suferea că nu mai putea ajunge la biserică. Părintele Daniil își amintește: „S-a luptat până în ultima zi să nu fie cuprins de acedie și de iubire de sine. La început, se scula și, sprijinit de pat, făcea metanii mici cu mâna, zicând: Doamne Iisuse… Se ruga cu rugăciunea minții, tot timpul cât era slujbă în biserică. Întreba mereu pe fratele care-l însoțea: «Unde au ajuns cu slujba? Sau când vine părintele să mă împărtășească?». În perioada cât a stat la pat – 70 de zile – nu primea să mănânce înainte de masa fraților de la trapeză. Văzând că îl părăsesc puterile din ce în ce mai mult, am mers în chilia lui ca să-mi cer iertare, să cer cuvânt de folos și binecuvântarea părintelui. Dar până să apuc eu să-i cer iertare, și-a cerut el iertare de la mine. Apoi m-a îndemnat să nu uit făgăduințele mele monahale, să nu fac concesii gândurilor și nici pogorăminte către mine însumi. Să nu fac sminteală și să întăresc pe frații din Schit și Domnul îmi va dărui sfârșit pașnic și creștinesc”.

Ca orice părinte a cărui inimă e frământată de grija pentru fiii lui duhovnicești atunci când vine clipa despărțirii de ei, cu o săptămână înainte de adormirea sa, Părintele Petroniu a îndemnat întreaga obște la post și priveghere, ca Dumnezeu să descopere cărui părinte îi va fi încredințată crucea egumeniei. Actualul stareț al Schitului Prodromu, părintele Atanasie ne mărturisește: „După ce am făcut priveghere și obștea m-a votat, pentru smerenia mea, să fiu stareț, m-a chemat Bătrânul să merg la chilie la el. S-a bucurat pentru alegerea mea. M-a îmbrățișat cu ochii plini de lacrimi. Mi-a spus să nu mă port ca un stăpân, ci ca un rob al părinților. Trei zile înainte de sfârșitul lui, a fost împărtășit cu preacuratele Taine de părintele Clement și a zis: «Plec din viața aceasta mulțumit. Mulțumesc Domnului! Să ne întâlnim cu bine în rai!»”.

La 22 februarie 2011, Părintele Petroniu și-a aflat odihna în locașurile Părintelui Luminii, în colțișorul de rai după care a tânjit întreaga viață. Slujba de prohodire a adunat în jurul catafalcului său peste patru sute de credincioși, fiind săvârșită de P.S. Hrisostom de Rodostol, în calitate de reprezentant al Patriarhiei Ecumenice. Atmosfera de sărbătoare din ziua înmormântării sale care amintea de bucuria harică a Sfintelor Paști, a fost pentru toți cei prezenți, o adâncă încredințare că sufletul Părintelui Petroniu se desfătează în corturile cerești, mijlocind înaintea Domnului pentru noi, cei rămași în legăturile vieții pământești.

(material realizat e maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

[1] Citatele autobiografice sunt preluate din Părintele Petroniu de la Prodromu, Ed. Bizantină, 2015, București.

 

14-03-2023
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Sfintenie, Sfinti, Athos, Credinta,