Libertate şi destin

Cred că acesta este titlul corect, scris cu particula “şi” la mijloc. Libertatea şi destinul nu se exclud. Experienţa de fiecare zi ne arată că deşi nu putem să facem absolut tot ceea ce dorim cu datele trupului şi cu ideile care se succed în universul nostru sufletesc, totuşi, o mare parte dintre posibilităţi pot fi amplificate, urmărite şi adăugite după bunul plac şi după potenţialităţile imaginaţiei noastre. Şi, se pare că ceea ce noi ne imaginăm cu putere şi în diverse culori de semnificaţie, de la negru la roz, ne impactează până şi asupra somaticii. “Forţa gândirii pozitive” şi efectele ei benefice pentru sănătate, este tot mai des invocată ca parte a unui stil de viaţă ecologic din punct de vedere personal. Aşadar, suntem limitaţi, însă statutul limitelor este unul cât se poate de discutabil şi incert. Altfel spus, suntem liberi deşi îngrădiţi.

Cum am putea explica altfel experienţa libertăţii şi jubilaţia interioară pe care a încercat-o monahul de la Rohia în închisoare unde s-a născut “conceptul” Jurnalului Fericirii? Sau cum am putea să acceptăm că Victor Frankl a descoperit iradierea luminoasă şi dătătoare de nădejde a Sensului Vieţii tocmai în experienţa concentraţionară a lagărului nazist? Din experienţele citate reiese că dincolo de pre-scrierea unui destin carceral, omul înrădăcinat în ceva sau, mai probabil, în Cineva, scapă printre gratii şi se duce, cel puţin prin spontaneitatea imaginaţiei şi voinţei, unde pofteşte. Nimic nu-l poate opri să se ducă unde vrea şi când vrea.

Dintr-un anumit punct de vedere, puşcăria este ca şi cuţitul. A-morală. Doar atitudinea mea şi felul în care mă raportez la o situaţie (închisoarea) sau în care fac uz de un obiect (cuţitul), poate determina apariţia binelui meritoriu sau a răului imputabil moral. În închisoare pot să blestem sau pot să mă jertfesc pentru binele celui de lângă mine, tot aşa cum cu ajutorul unui cuţit pot tăia o bucată de pâine pentru semenul meu sau pot înţepa sacul lui cu bucate pentru a-l sărăci. Deci omul, atitudinea şi acţiunea sa, întemeiază existenţa răului în lume deoarece “ce altă acţiune rea poţi arăta în afara celei a oamenilor? Cât despre cel ce săvârşeşte răul, acela nu este rău prin firea sa, ci după felul în care îşi dirijează alegerea, pentru că el hotărăşte să facă fapte care-i aduc calificarea de om rău” (Metodiu de Olimp, 1984, cap. XIII, p. 226).  

Răul nu este în mod substanţial legat de om, deoarece, în acest caz, el n-ar mai fi pasibil de răspundere morală pentru faptele şi acţiunile sale. La fel şi cu binele pe care îl săvârşeşte. El nu este substanţial legat de om, în sensul că binele făcut nu-l scapă de posibilitatea de a cădea din nou în zona răului.

         Omul este destinatarul libertăţii şi nu poate să nu fie liber în nici o situaţie. Paradoxul libertăţii este că omul “a renunţat la libertate însă prin libertatea însăşi, într-un fel care lasă omului oricând posibilitatea să revină asupra acestei renunţări măcar în parte, sau să dorească să revină asupra ei” (Stăniloae, 1978, p. 413). Şi în acest caz, complementaritatea principială se menţine: dacă omul ajunge să facă binele, deşi e tot mai greu să facă răul, poate reveni oricând la vechile obiceiuri nesănătoase moral. Aceasta este, în acelaşi timp, şi marea şansă a existenţei libertăţii cu care Dumnezeu a dotat persoana umană, şi astfel “riscă ruina eternă a celei mai înalte creaţii a Sale, ca să poată fi cea mai înaltă” (Stăniloae, 1978, p. 414).

Noi nu suntem condamnaţi la libertate. Dacă am fi condamnaţi la libertate, atunci Dumnezeu nu şi-ar mai asuma cu noi nici un risc. Şi, totodată , nici n-ar mai exista responsabilitate şi judecată pentru iniţiativele şi acţiunile noastre (Groza, 2011, p. 142). În cele din urmă, nici n-ar mai putea fi vorba despre vreun fel de implicaţie morală a vieţii.

Trebuie făcută o precizare: când spunem că “nu suntem condamnaţi la libertate”, nu ne referim la faptul că ar putea exista vreo situaţie anume în care nu ne-am mai putea bucura de privilegiul libertăţii. Din păcate pentru unii – răufăcătorii incorigibili– acest lucru este imposibil. Într-adevăr, nu putem să nu fim liberi.

Numai că aşa cum înţelegea faptul libertăţii antichitatea greacă spre exemplu, libertatea putea fi socotită fără doar şi poate ca o condamnare. Erau trei legi fundamentale: legea divină, legea familiei şi legea cetăţii. Aşa cum rezultă din tragediile greceşti – şi poate că acesta este şi motivul principal pentru care se numesc astfel – eroul este pus în situaţia paradoxală de a nu putea să nu aleagă, pe de-o parte, şi de a alege un lucru, să împlinească o lege, dar care  ineluctabil se va opune cel puţin uneia din celelalte două legi. Oricum, orice alegere ar fi făcut omul antichităţii greceşti, o lege tot ar fi încălcat-o – hybris – şi ar fi fost pasibil de pedeapsa tragică.

După această filosofie religioasă, raportul dintre divinitate şi om copia fidel relaţia stăpân-sclav. Nu e loc de comentarii. Fie că vrei, fie că nu, eşti condamnat la o libertate care chiar şi sub cele mai optimiste auspicii şi intenţii morale nu lăsa să se întrevadă nimic de tipul vreunei posibile fericiri absolute. Făcând o paranteză, am putea spune că şi zeii antichităţii erau proiectaţi mai mult după chipul şi după asemănarea oamenilor şi a relaţiilor sau problemelor lor de viaţă, tragismul unei societăţi fiind marca oamenilor imperfecţi în felul lor.

Creştinismul, însă, aduce noutatea legii iubirii şi a iertării. Raportul stăpân-sclav este înlocuit cu raportul tată-fiu. Fericirea absolută pe care o promite viaţa veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu se obţine într-un procentaj majoritar prin darul divin – vezi semnificaţia teologică a Întrupării Fiului lui Dumnezeu “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” – şi prin contribuţia benevolă a persoanei care se angajează în cea mai deplină conştiinţă a libertăţii pe traseul existenţial al izbăvirii.

“Oscar Wilde, printre altele autor şi de parabole, în urma unor experienţe triste din viaţa lui, povesteşte una dintre ele. Spune că un mare păcătos s-a prezentat dincolo, la Casa judecăţii şi Marele judecător i-a spus: “Te voi trimite în iad”. El i-a răspuns: - “Nu mă vei putea trimite în iad”. – “De ce?” -  “Pentru că mi-am trăit toată viaţa pământească în iad. Sunt deja acolo. Mi l-am pregătit din vreme eu însumi”. Dumnezeu a gândit că aceasta ar putea însemna că omul a venit pocăit. “Te voi trimite în rai”, i-a zis. – “Nu mă vei putea trimite în rai”.  – “De ce”? – “Pentru că nu mi l-am imaginat niciodată, şi nu m-am instalat în el când aş fi putut-o face”” (IPS Plămădeală, 1996, p. 460).

         Acum putem înţelege mai bine de ce, în creştinism, libertatea este un dar. Acum, nu orice alegi este oricum rău, ci ai şanse de fifty-fifty să ajungi în Rai sau să nu o faci. Ba chiar aş spune că Dumnezeu este mai mult decât echitabil şi echidistant. Ne-a făcut “după Chipul Său”, când am căzut prin neascultare în păcat a venit la noi şi ne-a mântuit, legându-l în lanţuri grele şi slăbindu-i puterea celui mai mare duşman al mântuirii noastre – diavolul. Imediat după Taina Sfântului Botez urmează Taina Mirungerii, când persoana este unsă pe tot corpul cu Sfântul şi Marele Mir, devenind lunecoasă şi greu de capturat de către orice ispită.

Fără riscuri deci, am putea spune că destinul nostru pământesc şi veşnic ne este prescris – dar, atenţie, nu predeterminat – pentru Rai şi rămâne la latitudinea noastră cum vrem să folosim darul libertăţii pe care îl avem. Aşadar şi libertate şi destin împreună, evitându-l pe disjunctivul “sau” care predispune lucrurile la un maniheism păgubos atât pentru credinţa cât şi pentru logica noastră.

         1. Destin şi libertate în trupul omenesc

Pentru idea de destin, aşa cum este el perceput în creştinismul ortodox, argumentarea poate merge şi mai departe. Doctorul Paulescu ne vorbeşte despre cauza finală a lucrurilor pe care o argumentează, printre altele, şi cu modul de existenţă şi funcţionare a fiziologiei umane: “Observaţia mai arată că fiinţa vieţuitoare construieşte, cu o perfecţiune uimitoare, încă din starea embrionară, diferitele organe care îi alcătuiesc corpul – organe care nu vor funcţiona decât mai târziu, adică după naştere – şi a căror funcţionare este perfect adaptată unui scop util. Ori, construcţia organelor şi funcţionarea lor ulterioară se îndeplinesc fără ştirea fiinţei vieţuitoare care le execută, în plus, această fiinţă pare a nu fi conceput ea însăşi scopul acestor acte morfologice şi fiziologice pe care le îndeplineşte, căci îl ignoră în mod absolut. Ea urmăreşte un plan prestabilit, al cărui autor nu este fiinţa vieţuitoare însăşi; ea se supune orbeşte unui ordin primit “la origine” (cum zice Cl. Bernard), ordin căruia i s-au supus, de asemenea, părinţii, moşii şi strămoşii ei, de când rasa şi specia ei există” (Paulescu, 2007, p. 171).

Acelaşi destin al trupului omenesc este pus în evidenţă şi de către psihologul şi profesorul Nicolae Mărgineanu de la Cluj, în a sa celebră lucrare intitulată “Psihologia persoanei”; vorbind despre genele dominante şi cele recesive din componenţa lanţului cromozomial, profesorul notează că: “geneza (gena s.n.) normală, care formează organul şi-i conduce funcţiunea în condiţii normale, a fost numită geneză dominantă; iar geneza defectuoasă, a cărei funcţiune nu se mai manifestă, a fost numită geneza recesivă. Geneza care creşte creierul, prin care se mijloceşte funcţiunea inteligenţei, e o geneză dominantă; iar aceea care-l împiedică, şi deci produce prostia, e o geneză recesivă. Genezele dominante sunt de 3 ori mai numeroase decât genezele recesive sau defective” (la pr. Boca, 2006, p. 228).

Aşa cum se poate observa, planul genetic prestabilit, include o dominanţă pozitivă a genelor sănătoase faţă de cele defctuoase, fapt ce ne trimite cu gândul la geneza lumii când Dumnezeu le-a făcut pe toate “bune foarte”. Deci scopul existenţei tuturor fiinţelor este Binele. Dar dacă luăm în calcul cantitatea enormă de boala prezentă azi în lume, putem conchide că toată această predispoziţie genetică optimistă nu trece dincolo de angajamentul libertăţii persoanei care singură decide cui slujeşte: lui Dumnezeu sau sinelui egoist şi autonomizant, ajungând să se îmbolnăvească.

2. Destin şi libertate în sufletul omului

Dar nu numai la nivelul trupesc putem întâlni posibilitatea unei pre-destinări fiziologice, chiar complexitatea sufletului omenesc trimiţându-ne spre anumite înclinaţii sau predispoziţii.

Din unghi freudian, emoţiile se cuantifică dedesubtul pragului conştient al vieţii persoanei şi rămân acolo în stare latentă. Tot ceea ce ne produce frică şi tot ce ne produce plăcere dar nu este acceptat din punct de vedere al conduitei sociale, se sedimentează în inconştientul personal al fiecărei persoane. Se pare că fantezia, visele şi chiar unele intuiţii sunt poduri între conştient şi inconştient. Ele aşteaptă doar ocazia existenţială favorizantă şi astfel îşi fac apariţia. Dacă nu sunt conştientizate, adică dacă nu este clarificată originea şi mesajul lor, ele rămân la pândă şi izbucnesc ori de câte ori au ocazia.

Sentimentele deţin o elasticitate aparte şi dacă, să zicem un copil va observa că atunci când plânge primeşte ceea ce-şi doreşte, va continua să facă acest lucru şi la maturitate, evitând astfel să-şi exprime onest în primul rând faţă de sine însuşi furia sau frustrarea (Oancea, 2002, p. 172). Astfel că, ceea ce este dezirabil social va fi urmat chiar dacă nu reprezintă sinceritatea emoţională a persoanei, la fel cum ceea ce este sincer se reprimă pentru a nu crea complicaţii de relaţie. Însă, atunci când presiunea emoţională creşte dincolo de pragul de suportabilitate al persoanei respective, până la urmă adevăratele emoţii ies la suprafaţă atunci când omul se aşteaptă mai puţin şi cu costuri sociale şi uneori materiale însemnate.

Concluzionând acest paragraf, considerăm că în lipsa unei autocunoaşteri adecvate, persoana actuală se poate lăsa manipulată de propriile-i sentimente care, cumva, îi creează un plan prestabilit şi, deci, involuntar, de acţiune. Aceasta cu privire la inconştientul personal. În acest caz, libertatea urmează travaliului autocunoaşterii.

După Jung, alături de inconştientul personal mai este un inconştient colectiv, un fel de moştenire arhetipală a tuturor experienţelor umane din toate locurile şi timpurile. Aceste experienţe, zice Jung, se transmit ereditar şi nu au fost niciodată conştientizate de către persoana care le moşteneşte. Aceasta spre deosebire de inconştientul personal care conţine lucruri pe care persoana le-a putut conştientiza şi care apoi au dispărut din conştiinţă fiind uitate sau refulate (Jung, 2003, p. 53).

Se vedem acum anumite aspecte ale formării şi transmiterii conţinutului mental al inconştientului colectiv de la o generaţie la alta, folosindu-ne de ultimele descoperiri într-ale neurobiologiei, lucruri pe care Karl Gustave Jung nu avea cum să le ştie la vremea lui. Ceea ce, aşa cum am văzut, nu l-a împiedicat să intuiască esenţa lucrurilor. 

De fapt, psihologic vorbind, e un adevăr universal valabil că a simţi anticipează pe a gândi.

Din punct de vedere filogenetic (discuţiile despre evoluţionism şi limitele lui ştiinţifice le vom lăsa pe altădată) se pare că prima dată s-a format creierul limbic sau emoţional, deci centru al emoţiilor şi apoi a apărut neocortexul care este răspunzător de gândire. Pentru aceasta noi oamenii mai întâi simţim şi după aceea gândim. La început, mai înainte de zorii civilizaţiei, supravieţuirea depindea de reacţii emoţionale rapide şi nu de procesualitatea strategică a gândirii. Simţind frică, omul fugea înainte să-şi clarifice toate articulaţiile situaţiei periculoase şi lucrul acesta indubitabil i-a salvat de nenumărate ori viaţa (Goleman, 2008, p. 36 ş.u.). De aici decurge şi toată problematica legată de instinctul lui „luptă sau fugi”.

        Din punct de vedere ontogenetic, lucrurile au rămas la fel, în sensul că înainte de a gândi noi simţim. Orice ni se întâmplă şi orice auzim sau vedem într-o anumită situaţie sau de la anumiţi oameni, trece mai întâi prin sistemul limbic şi solicită un răspuns emoţional, pentru ca, după aceasta, să se implice cortexul prefrontal şi decizia pe seama gândirii. Bineînţeles că e vorba de fracţiuni de secundă. Poate că pe astfel de considerente se bazează şi vorba populară de duh după care e bine să te gândeşti de două ori şi să acţionezi numai odată. Şi acesta este un fel de destin personal prescris pe baze transpersonale, dar care poate fi corectat şi să nu fie lăsat să ghideze unilateral şi involuntar viaţa persoanei. Repetăm: autocunoaşterea – adevărul despre noi înşine – ne va face liberi.

3. Destin şi libertate în teologie

Poate că una dintre cele mai puternice afirmaţii dogmatice din teologie este că „Arhetipul omului nu este deci pur şi simplu Logosul, ci Logosul întrupat” (Nellas, 2002, p. 70). Aceasta înseamnă că omul fiind făcut după chipul lui Hristos, este astfel chemat sau, am putea spune, este predestinat spre unirea cu Hristos, Logosul întrupat.

„Dincolo, însă, de această analiză statică sau anatomică realitatea „chipului” revelează şi elanul dinamic al fiinţei umane, predestinarea (ton proorismo) ei” (Nellas, 2002, p. 64). Omul este chemat să se desăvârşească prin unirea cu infinitul datorită darului „Chipului”. Afirmaţia este făcută în cel mai autentic duh patristic. „Dar ca nu numai să existe, ci ca să existe bine, a binevoit Dumnezeu să Se pogoare Înţelepciunea Sa la creaturi, ca să aşeze o întipărire oarecare şi o pecete a Chipului său în toate, în comun şi în fiecare, pentru ca cele făcute să se arate înţelepte şi lucruri vrednice de Dumnezeu” (Sfântul Atanasie cal Mare, 1987, p. 319).

         Paradoxul chipului divin din om este că deşi omul a primit acest dar incomensurabil nu l-a păstrat cum se cuvine şi, mare minune, a fost lăsat să poată alege el însuşi dacă să-l păstreze sau nu aşa cum i l-a dat Dumnezeu Însuşi. Iarăşi libertatea şi destinul merg împreună pe acelaşi drum şi în aceeaşi direcţie.

        Dumnezeu însă nu s-a oprit aici. Dacă a văzut că omul nu L-a ascultat, nicidecum nu l-a obligat în vreun fel să urmeze cu de-a sila voii Lui, ci a încercat să-l salveze din cursa morţii – urmarea neascultării – făcându-i noi şi noi oferte-profeţii. Adică a încercat să Se facă tot mai atrăgător pentru libertatea umană, încercând să-l salveze pe om dar nu fără colaborarea acestuia.

„Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti, Cel ce, cu glas întreit-sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi, şi de toată puterea cerească închinat; Cel ce, dintru nefiinţă întru fiinţă, ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul şi după asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui care cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire; Care ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, şi în ceasul acesta, a sta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic şi a-Ţi aduce datorita închinare şi preaslăvire, Însuţi, Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit-sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie; sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să slujim Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre…” (Liturghier, 2000, p. 134-135).  

         Deşi suntem predestinaţi prin Chipul lui Dumnezeu cu care suntem dăruiţi şi hăruiţi, nu suntem obligaţi să îmbrăţişăm o traiectorie pe care nu o dorim şi, în consecinţă, pe care nu o cerem de la Dumnezeu. Dovadă că a fost posibilă căderea protopărinţilor. Adam şi Eva, deşi erau înclinaţi spre bine, libertatea nu le-a fost anulată şi astfel au avut posibilitatea să aleagă prin neascultare răul. Iar după cădere, voinţa omului a slăbit atât de mult încât nu numai că înclină în mod covârşitor spre rău, dar săvârşeşte răul chiar şi atunci când raţiunea îi arată limpede că e rău” (Remete, 1997, p. 199). Însă, nici acum n-am putea spune că păcatul a nimicit total libertatea de voinţă şi că chipul divin din om a fost total distrus, un argument pentru asta constituindu-l chiar producerea atâtor şi atâtor valori artistice, culturale şi spirituale şi, nu în ultimul rând, a atâtor oameni sfinţi care au umplut calendarele (Remete, 1997, p. 201).  

         Aşadar, libertate încă este şi din belşug este, zona predilectă de manifestare a ei fiind configurată de chipul divin din persoana umană. Din nou libertate şi destin împreună. Obligaţia fundamentală a omului rezidă în recuperarea discernământului propriu pentru a elibera aurul chipului divin din el de aluviunile păcatelor şi patimilor, care oxidează şi erodează manifestarea adevăratei libertăţi care este dată de „robia lui Dumnezeu”. „Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică” (Romani, 6, 22). Dacă printr-un efort constant şi profund de autocunoaştere duhovnicească îmi dau seama de cât de mult am pierdut din chipul divin din mine prin păcat şi conştientizez odată în plus ce sau, mai exact, pe Cine am pierdut, voi şti astfel care este esenţialul şi voi părăsi conivenţele sociale uzuale pentru a deveni cu adevărat liber în Hristos Dumnezeu (Yannaras, 2004, p. 71). „Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos” (I Corinteni, 7, 22).

Bibliografie:

1. ATANASIE CEL MARE, (1987). Cuvântul al doilea împotriva arienilor, în PSB vol. 15, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti: EIBMBOR.
2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Bucureşti: EIBMBOR.
3. BOCA, Pr. Arsenie, (2006). Cărarea Împărăţiei, Deva: Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului.
4. GOLEMAN, Daniel, (2008). Inteligenţa emoţională, traducere din limba engleză de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Curtea Veche.
5. GROZA, Horia Ion, (2011). Laudă bunătaţii timpului – meditaţii pe teme existenţiale, Bucureşti: Editura Logos.
6. JUNG, Carl, Gustav, (2003). Arhetipurile şi inconştientul colectiv, traducere din limba germană de Dana Verescu şi Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti: Editura Trei.
7. LITURGHIER, (2000). Rugăciunea cântării celei întreit-sfinte, Bucureşti: EIBMBOR.
8. METODIU DE OLIMP, (1984). Despre liberul arbitru, PSB – 10, Studiu introductive, traducere, note şi indicii, de Pr. Prof. Constantin Corniţescu, Bucureşti: EIBMBOR.  
9. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit, perspective pentru o antropologie ortodoxă, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu: Deisis.
10. OANCEA, Constantin, (2002). Tehnici de sfătuire/consiliere, Bucureşti: Vavila Edinf SRL.
11. PAULESCU, N. C. (2007). Noţiunile de SUFLET şi DUMNEZEU în Fiziologie, Editura Credinţa strămoşească.
12. PLĂMĂDEALĂ, IPS Antonie, (1996). Tâlcuri noi la texte vechi, Bucureşti: Editura Pronostic SRL.
13. REMETE, George, (1997). Dogmatica Ortodoxă, Alba-Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe.  
14. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti: EIBMBOR.
15. YANNARAS, Christos, (2004). Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Bucureşti: Anastasia.