Sfintele icoane - distribuirea lor fără discernământ pe rețele de socializare este sinonimă cu păcatul superstiției

Să fie oare totul ceea ce pare a fi??! Nu cumva drumul spre iad este pavat cu bune intenții??!! Probabil că niciunul dintre noi nu și-ar dori să adauge bolovani la zidirea unui astfel de drum înșelător! Facem de aceea, un cald apel către toți creștinii, către toți ortodocșii de bună credință, îndeosebi către deținătorii unui cont pe rețelele de socializare!!!... Să încetăm definitiv a mai posta sau a mai distribui imagini cu sfinte icoane, atunci când acestea sunt însoțite de astfel de condiționări și îndemnuri: "ICOANĂ făcătoare de minuni. Puneți-vă 3 dorințe și transmiteți la 50 persoane printre care să mă aflu și eu. Amin"; "Trimiteți această icoană la prietenii dvs. și ceva bun vi se va întâmpla astăzi. Dacă nu trimiteți, veți avea ghinion 3 ani!!"; "Trimite acest îngeraș, tuturor persoanelor dragi cărora le pasă de tine și ție îți pasă de ei." (am putea sublinia aici și eroarea de exprimare din punct de vedere al gramaticii limbii române)...

Oricât de nevinovate și bine intenționate ar părea, aceste postări sunt de fapt amăgiri și îndemnuri la păcat. Aceasta este superstiție, idolatrie, înșelare, necinstire a sfintelor icoane! Nu numai că acesta nu este nici pe departe modul potrivit de a le arăta prietenilor noștri că îi iubim, dar mai mult, dacă ne lăsăm călăuziți de acest "șantaj emoțional", bazat pe credința noastră în Dumnezeu, nu facem decât jocul celui rău, al diavolului. Promovăm fără a fi conștienți de gravitatea lui, păcatul superstiției, al falsei credințe în lucruri și întâmplări magice, facem reclamă, după modelul bulgărelui de zăpadă care crește rostogolindu-se, unor persoane sau site-uri dubioase care se află la originea acestui tip de postări. Adeseori motivația lor este de tip oneros, căci o pagina cu cât este mai vizitată, mai traficată, este candidată la a fi bine plătită de cei care doresc să își facă publicitate în mediul electronic. Porunca a treia din cele zece lăsate de Dumnezeu lui Moise spune ferm: Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.

Poate vă întrebați cum de cădem atât de ușor în capcana superstițiilor, de ce nu există om să nu fie atras de ele și de ce nu ni se par deloc dăunătoare. Poate pentru că ne-am învățat să ne fie totul comod și practic, facil, aducător de rezultate instant. Asta pe când urcușul spre Înviere implică multă osteneală pe drum, luptă asiduă cu patimile, tânguirea pentru păcate, dobândirea rugăciunii permanente, călirea răbdării și jertfa de sine. Dacă ne numim creștini, dacă afirmăm că avem credință în Dumnezeu și că ne este dragă Biserica, avem datoria de a nu fi ignoranți, căci ne-am face vinovați de răspândirea falsului misticism. Ce înțelegem prin aceasta? Că tot ceea ce este cu putință la Dumnezeu și cu neputință la oameni, supranaturalul adică, este transformat prin ducere în derizoriu, în ceva ordinar, obișnuit.

"A pune manifestările lui Dumnezeu în rând cu manifestările naturii, înseamnă a uita că trebuie să trecem prin granița învierii, ca și Hristos, pentru a ne întâlni cu lumea supranaturală. Afirmând întâlnirea noastră cu Hristos în ordinea naturală, înseamnă a uita că El a intrat prin înviere în altă ordine. Cei ce văd minuni și vederi la tot pasul au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios, cu asemănarea omului celui stricăcios” (Rom I,23). Credinciosul așteaptă scăparea de anumite greutăți, nu de la o îndreptare a vieții sale, ci de la miracole care îl dispensează de eforturi morale în vederea îndreptării vieții sale."  - crestinortodox.ro  

La urma urmei, să ne punem ipotetic într-o situație asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu și să reflectăm. Dacă vreunul dintre copiii noștri ne-ar informa scurt că are nevoie de bani, haine și dulciuri, trimițându-ne un simplu sms fără a spune te rog, mamă/tată, fără a spune mulțumesc,  noi i le-am oferi deîndată? Nu am prefera să vină copilul la noi personal și să ne vorbească frumos, să ne mulțumească pentru ceea ce deja i-am oferit și altădată cu toată dragostea, iar apoi să ne explice ce anume și pentru ce îi trebuie, rugându-ne cu conștiința că pricepe efortul pe care ni-l cere??!! Atunci, cu atât mai mult, cum să ne permitem a pretinde și a aștepta minuni de la Dumnezeu cu un simplu click??!!

Maica Siluana Vlad: "Ne dăm silința în tot felul de fleacuri, și de prostii, și de răutăți! Ne dăm silința să aflăm "Cine a zis de mine ceva?". Câte zile pierdem, câtă neliniște, câtă perspicacitate! Cineva s-a dus la vrăjitoare ca să afle nu știu ce... "Nu cred în vrăjitoare, dar am vrut să știu!" iată ce a făcut, a intrat în iad ca "să știe". În loc să se roage. În loc să se silească. Un sfert din silința pe care o faci spre calea răului dacă ai face-o pe calea binelui, câtă bucurie ai avea! Și câtă bucurie ai aduce în jurul tău! Aici e nenorocirea: că ne chinuim și pe noi, și pe ceilalți."

Orice fel de credinţe deşarte şi superstiţioase se canonisesc de Biserică la fel ca şi vrăjitoria

Deși pare ceva cu totul nevinovat și poate chiar corect, a face uz de superstiția prin icoane și a o propaga prin rețelele de socializare, este un păcat care trebuie mărturisit grabnic la Taina Spovedaniei. Să nu ne păcălim că acest tip de păcat ar intra la capitolul diverse, adică la fac și eu, părinte, ca toată lumea – nu am dat în cap nimănui. În Biserica Ortodoxă, credința în superstiții este echivalată cu vrăjitoria, după cum ne învață Părinții Sinodului al VI-lea ecumenic, din anii 68-681, de la Constantinopol (canonul 61,65): „Superstițiile sunt credinţe şi practici greşite moştenite din lumea păgână care necunoscând adevărul lui Dumnezeu şi nici adevărurile ştiinţelor naturii şi ale vieţii au rătăcit pe oameni întru neştiinţa lor. Orice fel de credinţe deşarte şi superstiţioase se canonisesc de Biserica la fel ca şi vrăjitoria”.

Din neştiinţă, omul care crede în superstiţii încearcă să-şi alimenteze sufletul cu rugăciune, dar această hrană este zădarnică pentru că sufletul său este uscat de superstiţii, de răul acestor credinţe şi în cele din urmă de hule împotriva lui Dumnezeu. El nu primeşte nici un folos din rugăciune pentru că fiinţa lui este bolnavă de necredinţă şi de superstiţie. Mulţi din astfel de oameni se roagă dar nu primesc ceea ce cer de la Dumnezeu, plâng dar nu află mângâiere pentru că ei se închină şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24; Luca 16, 13), adică diavolului. Din această cauză Biserica a rânduit ca, rana provocată sufletului de păcatul credinţei în superstiţii să primească acelaşi tratament ca şi cea provocată de păcatul vrăjitoriei.

Pentru a arăta cât de grav este păcatul vrăjitoriei şi al credinţei în superstiţii Părinţii Sfintei noastre Biserici au rânduit următorul canon:

„… Celor ce se îndeletnicesc cu vrăjitoria sau farmecele, se scurtează cu trei ani canonul de pocăinţă (de cinci ani), dacă se silesc să postească zilnic cât mai mult timp şi dacă gustă hrană uscată de post după ceasul ceasul al noulea şi să trăiască în cea mai desăvârşită evlavie, şi să facă şi câte 250 de metanii, atingând pământul cu fruntea. Tot aşa se canonisesc şi femeile care fac amulete (talismane) şi se îndeletnicesc cu ghicirea norocului” I. Post. 22 (P. 32).

„Cei ce se duc la vrăjitori, sau la aşa numiţii sutaşi precum şi la alţii asemenea, spre a învăţa de la ei ceea ce ar voi să li se descopere, să cadă sub canonul opririi de şase ani de la Sfânta Împărtăşanie, potrivit cu cele hotărâte de Părinţi în privinţele lor. Sub aceeaşi pedeapsă trebuie să cadă însă, şi cei ce poartă urşi sau alte animale ca să joace, înşelând pe cei mai neştiutori şi prezicând norocul, soarta sau spiţa neamului, şi multe vorbe ca acestea, cum flecăresc cei rătăciţi, precum şi cei ce spun că alungă norii, vrăjitorii, prezicătorii şi fermecătorii. Însă dacă vor rămâne în acestea şi nu se vor schimba sau feri de asemenea îndeletniciri ruinătoare şi păgâneşti, hotărâm să se îndepărteze cu totul de la Biserică precum poruncesc sfintele canoane: „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul” – cum spune apostolul – sau ce potrivire este între biserica lui Dumnezeu şi idoli, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul, sau ce înţelegere poate fi între Hristos şi Beliar” I Corinteni 6, 15 (Sinodul VI ecumenic, canonul 61). – sursa: Ortodoxia.rol.ro http://ortodoxia.rol.ro/mare-pcat-este-sa-credem-in-superstiii-vezi-ca-inseamna-si-cum-ne-afecteaza--969144.html

Cum suntem noi, creștinii ortodocși, îndemnați să iubim, să cinstim și să ne folosim  de icoane?

Sfintele icoane sunt rodul întrupării Fiului lui Dumnezeu ca om. Dumnezeu ne-a arătat astfel că Îl putem înfățișa și cinsti și prin intermediul icoanelor. Prima icoană a lui Hristos Dumnezeu este nefăcută de mână omenească și reprezintă chipului însângerat al Mântuitorului, care pe drumul către răstignirea pe Golgota, s-a oprit o clipă și Sfânta față i-a fost ștearsă cu o maramă de către Sf. Veronica, chipul sfânt imprimându-se astfel pe țesătura din pânză. Studii recente acreditează ipoteza că adevărata "mamă a tuturor icoanelor", numită "Sfânta Faţă din Manoppello", de lângă Pescara, din Italia, ar fi tocmai această maramă. O pânză din lână albă, transparentă, de 17/24 cm, care, pe măsură ce te apropii de ea, se colorează din ce în ce mai mult până ce se conturează chipul unui om suferind. Relicva este păstrată în sanctuarul fraţilor capucini "Sfânta Faţă" din Manoppello, iar cercetări efectuate asupra ei pun în evidenţă o asemănare impresionanată cu chipul Mântuitorului de pe Giulgiul de la Torino, ceea ce i-a făcut pe specialişti să concluzioneze că marama de la Manoppello este originalul pânzei cu care a fost ştearsă faţa lui Hristos.

Așadar, cinstim sfintele icoane pentru că ele ne ajută să înălțăm rugăciunile noastre către Dumnezeu, Maica Domnului și sfinții care au pătimit și s-au nevoit pentru dreapta credință. Așa cum o fotografie ne trimite cu gândul la persoana reprezentată în ea, la relația specială pe care o avem, la amintiri comune, și stârnește în noi o înrâurire de sentimente, așa o icoană ne trimite cu gândul la sfinți, pe care îi chemăm să fie mijlocitori ai cererilor noastre către Dumnezeu. Este limpede și clar: Dumnezeu și sfinții sunt cei care înfăptuiesc minunile prin intermediul harului transmis prin sfintele icoane sau sfintele moaște. Obiectul în sine nu este putător al vreunor puteri magice. Să credem acest lucru este greșit. Este păcat. Este superstiție. Este vrăjitorie.

Atunci când preotul sfințește o icoană, spre a o diferenția astfel, prin har, de un simplu tablou, se citește această rugăciune, din care înțelegem fără drept de tăgadă că harul și mila vin de la Dumnezeu, pentru mijlocirea sfinților, prin rugăciunea și evlavia noastră către ei:

Sfințirea icoanelor - Rugăciune

Doamne, Dumnezeule atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri, Care de demult în Legea Veche ai poruncit să se facă în Cortul mărturiei asemănare de heruvimi din lemn și din aur și de lucru cusut; Care și acum chipurile și asemănările sfinților plăcuți Ție nu le lepezi, ci le primești, pentru ca robii Tai credincioși, privind la ele, să Te preaslăvească pe Tine, Care i-ai preamărit, și să se nevoiască a fi următori vieții și faptelor prin care aceia s-au învrednicit a dobândi harul Tău și împărăția Ta, Ție ne rugam, caută și acum la această icoană (sau: la icoanele acestea), care s-a închipuit și s-a zugrăvit în cinstea și pomenirea sfântului Tău (sau: a sfinților Tăi) (N), și, cu binecuvântarea Ta cea cerească, binecuvânteaz-o și sfințește-o. Și tuturor celor ce o vor cinsti, se vor închina și se vor ruga Ție înaintea ei și vor chema în rugăciunea către Tine pe Sfântul (N), să le fii ascultător, milostiv și dătător darnic de tot binele, mântuind-i de toată supărarea și nevoia și de toate durerile sufletești și trupești, învrednicindu-i harului și milei ce vor dori de la Tine, pentru rugăciunile sfântului Tău (sau: sfinților Tăi) (N). Că Tu ești izvorul sfințirii și Ție slavă înălțăm, împreună și Unuia-Născut Fiului Tău și Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Trebuie să subliniem și să tragem un semnal de alarmă că orice altfel de raportare la icoane este o superstiție, iar superstiția este, ne spune pravila bisericească, o credință falsă, prin care Dumnezeu este defăimat. Odată ce le facem loc în mințile și inimile noastre, superstițiile se vor înmulți și ne vor adânci în capcane, furându-ne libertatea de decizie, interpunându-se peste puterea liberului nostru arbitru. Orice coincidență care ar confirma ocazional justificarea vreunei superstiții, nu face decât să mărească gradul de ambiguitate și înșelare.

Ce simplu a devenit să ni se îndeplinească dorințele, nu? Apăsăm un buton de distribuire a unei imagini și focus-pocus, peștișorul auriu ne împlinește cele trei dorințe. Fără a mai merge la biserică, fără a ne pocăi, fără a posti, fără măcar a ne ruga. Minunile sunt la un click distanță. Să nu fie! Să ne temem oameni buni, oameni credincioși, de astfel de ușurătate în a primi cele bune și de folos în viețile noastre, căci de fapt „Cine nu lucrează nici să nu mănânce” [2 Tes. 3, 10], avertizare care cuprinde mult mai mult decât ceea ce înțelegem prin lucru ca serviciu, job, treabă casnică. Aceasta întrucât nu numai că cine nu muncește ajunge de flămânzește și cerșește, dar și cine lenevește înspre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și a rugăciunii, devine tot mai slăbit la suflet până când moare duhovnicește:

Fiindcă aşa cum cel ce nu lucrează cu mâinile pofteşte mâncărurile — căci „tot cel ce nu lucrează e în pofte [Pr. 13,4] —, dar nu se împărtăşeşte de ele, ci flămânzeşte din pricina lipsei celor necesare, tot aşa şi cel ce nu se îngrijeşte de lucrarea gândirii, deschide intrarea unor gânduri extrem de variate şi, însoţindu-se cu ele din indolenţă [rathymia] şi zăbovind în ele, se aseamănă [fiului risipitor] celui plecat în ţara îndepartată şi care mânca hrana porcilor şi nu se sătura [Lc.15, 13—16]. Şi iată cum, nemeditând cuvintele dumnezeieşti, ajunge trândav, şi ca trândav nu primeşte de mâncare; iar nehrănit cu pâinea cuvintelor dumnezeieşti moare, bolind de necunoaşterea lui Dumnezeu. Căci aşa cum cel ce are cunoaşterea lui Dumnezeu se împărtăşeşte de viaţă — „Şi aceasta este viaţa de veci, ca să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe lisus Hristos, pe Care L-ai trimis” [In 17,3] — tot aşa şi cel ce suferă de necunoaşterea lui Dumnezeu are drept păstor moartea şi se lipseşte de viaţă [Ps. 48, 15].

Dumnezeu Cuvântul Se arată celor ce se roagă curat şi care stăruie mereu în meditarea cuvintelor dumnezeieşti, căci zice: „Cine păzeşte poruncile Mele acela este cel ce Mă iubeşte pe Mine, şi Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui” [In 14,21]. Rugăciunea unită cu atenţia face să răsară cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoaşterea dumnezeiască, atrăgând la sine iubirea sufletului, leagă sufletul cu Dumnezeu. Iar iubirea care pironeşte toată inima de Dumnezeu face contemplarea minţii cu neputinţă de smuls de cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci iubirea e o legătură a minţii cu Dumnezeu şi cu cele dumnezeieşti; când luminează, ea risipeşte ca o ceaţă orice înţeles şi orice gând al veacului acestuia, căci „iubirea”, zice [Apostolul], „nu gândeşte răul” [I Co 13,4]. (Teolipt al Filadelfiei, Despre viața ascunsă în Dumnezeu-cuvinte duhovnicești, imne, scrisoriI, Ed. Deisis, Sibiu 2010, p.264-265)

Putem folosi în mod corect imaginea sfintelor icoane pe internet astfel: să urăm la mulți ani de ziua onomastică a cuiva, să amintim că într-o anumită zi este prăznuirea unui sfânt sau a unei icoane, să  împărtășim cu ceilalți, prin fotografii, bucuria de a ne fi aflat într-un pelerinaj. În niciun caz să nu mai folosim icoanele cu mesaje de condiționare. Să nu oferim amăgirea împlinirii magice de dorințe, nici să nu semănăm teama că dacă cineva nu ar intra în cercul vicios al distribuirilor, ar putea păți ceva rău. Să cerem sfatul preotului paroh și/sau al duhovnicului înainte de mai apela la acest mijloc păcătos de a folosi sfintele icoane.