Să răbdăm cu Hristos, în tăcere! Martiriul smerit al noului creştinism

Interviu

- Părinte Ioan, din pustia munÅ£ilor în care locuiÅ£i, cum aÅ£i receptat hotărârile luate de sinodalii de la Kolimbari din Creta, anul trecut, în iunie? Cum vedeÅ£i frământările apărute în B. O. R., mai ales între credincioÅŸi ÅŸi ierarhi, după participarea lor la aÅŸa-zisul Sinod cretan?

- În primul rând, în Creta, nu a fost un adevărat Sinod Panortodox, aÅŸa cum cunoaÅŸtem sinoadele din istoria Bisericii, după criteriile ortodoxe ale SfinÅ£ilor PărinÅ£i. Pe ordinea de zi a Sinoadelor Ecumenice, fără excepÅ£ie, se aflau probleme legate de abateri canonice, dogmatice, erezii, schisme ÅŸi altele asemenea. În Creta a avut loc o adunare în care, dimpotrivă, s-a urmărit consfinÅ£irea unor greÅŸeli, rătăciri, căderi de la dreapta credinţă, străine de duhul ortodox al Bisericii. Ca atare, dacă acolo s-au hotărât niÅŸte lucruri, ele rămân la nivel teoretic, de cancelarie, neavând putere de lege în viaÅ£a practică a creÅŸtinului responsabil, deprins cu trăirea ÅŸi învăţătura ortodoxă. Acest fenomen poate clătina pe cei neîntăriÅ£i în credinţă, căldicei, formaliÅŸti, temători de schimbările trecătoare, însă neputincioase asupra celui care are lucrare duhovnicească lăuntrică. Atâta timp cât eu, cu vieÅ£uirea proprie, nu subscriu la acÅ£iuni mai mult sau mai puÅ£in oficiale ale ierarhilor iresponsabili, nu există „riscul” vreunei vinovăţii indirecte în faÅ£a lui Dumnezeu, prin „contaminare” duhovnicească, fiindcă fiecare va fi judecat potrivit cu starea în care va fi aflat tezaurul inimii, al conÅŸtiinÅ£ei nepătate de implicări personale, „urâte”, păcătoase.

- Åži totuÅŸi, creÅŸtinii din Å£ară se tem de urmările evenimentelor din Creta. Unii s-au izolat, se agită în fel ÅŸi chip, alÅ£ii protestează formând grupări de rezistenţă în faÅ£a măsurilor luate la Sinodul ierarhilor din Creta?

- Pentru păzirea conÅŸtiinÅ£ei ortodoxe ÅŸi râvnei curate, nevătămată de prea multe impresii din jur, o izolare relativă e bună, dar nu în afara Bisericii, prin ruperea comuniunii. O astfel de atitudine poate fi benefică atunci când e făcută cu dreaptă socoteală ÅŸi împreună sfătuire ÅŸi povaÅ£a duhovnicului. În atmosfera creÅŸtină călduţă de astăzi e bine să stăm deoparte pentru a ne feri de smintelile care răcesc duhul osârduitor. Când această separare se face în grup organizat, pe temeiuri zelotist-puritaniste, pricinuite de nereguli bisericeÅŸti reale sau închipuite, atunci e dizidenţă cu semne de schismă. Idealizarea rânduielilor văzute ale Bisericii, accentuarea obsesivă a neÅŸtirbirii lor, chiar ÅŸi atunci când, prin iconomie, prevăzută în canoanele Bisericii, omul câÅŸtigă duhovniceÅŸte, devenind mai atent, mai sensibil în trăirea credinÅ£ei, ne apropie de farisei, pentru care păstrarea întocmai a legilor exterioare ale credinÅ£ei devenise ideologie. ÎntrebuinÅ£area nepotrivită a legilor bisericeÅŸti, ignorând folosul ori păgubirea duhovnicească prin ele, în practică, poate aduce multe deservicii lui Hristos, născând în Biserică snobismul, făţărnicia, mediocritatea, necredinÅ£a, reaua credinţă, mulÅ£umirea de sine etc. Au fost cazuri în istoria Bisericii când unii oameni au suferit cumplit din partea altora, care, prevalându-se de faptul că formal aveau dreptate, neîncălcând explicit vreun canon, încălcau senin cele mai elementare reguli de omenie, umileau, prigoneau, în numele credinÅ£ei, pe cei socotiÅ£i potrivnici. Corectitudinea exterioară ipocrită nu ÅŸtie de dragoste, milă, iertare, sacrificând în dispute religioase „creÅŸtine” duhul învăţăturilor lui Hristos în numele lui Hristos.

- Bine, ÅŸi atunci care este calea de a acÅ£iona ÅŸi a reacÅ£iona, fiindcă totuÅŸi ecumenismul este o erezie vădită ÅŸi cei care l-au adus au produs răni grave în sufletele unor creÅŸtini?

- Adesea, lupta noastră, a antiecumeniÅŸtilor, se poartă în duh de suporter ÅŸi asta fiindcă avem minte ÅŸi inimă de suporter. E o luptă ideologică izvorâtă din aprinderea pătimaşă a sângelui, asemenea aceleia care, în antichitate, alimenta conflictele între statele greceÅŸti iar mai târziu, în Rusia, în războaiele fratricide între cnezate. AcelaÅŸi duh astăzi înfierbântă partidele politice ÅŸi grupările sportive, dar ÅŸi taberele religioase din afara Bisericii, cât ÅŸi pe cele ortodoxe, una mai „creÅŸtină”, mai „duhovnicească”, mai „teologică” decât alta, potrivit înÅ£elesului ÅŸi interpretării pe care le dau fiecare. În aceste lupte nu este duhul lui Hristos, ci duhul omenesc al orgoliului, încrederii de sine ÅŸi dispreÅ£ului pentru celălalt, catalogat ca fiind mai prost, mai simplu, mai neinformat, mai necredincios, adică mai puÅ£in creÅŸtin, comparativ cu noi, cei „corecÅ£i”, fiindcă pe toate le „ÅŸtim” ÅŸi le „facem” întotdeauna sau adesea „mai bine”. Unul dintre marii trăitori ai vremurilor noastre, un sfânt complet, să zicem - pentru că unii ortodocÅŸi, îndeosebi din partida antiecumenistă, consideră că, de pildă Sfântul Siluan, Sfântul Porfirie, StareÅ£ul Sofronie Saharov, fiind prea „mistici”, ar fi interpretat  mai „dulce” problemele de credinţă, în speţă, ecumenismul – a fost Sfântul Ioan Maximovici. Cercetând viaÅ£a acestui drept al lui Dumnezeu, vedem foarte bine ce ne lipseÅŸte nouă, antiecumeniÅŸtilor, ÅŸi ce fel de „antiecumenism” trăia el sub toate aspectele. Mai clar, vedem cum putem stăvili succesul ecumenismului în lume, nu cu vorbe ÅŸi programe, ci cu faptele antiecumeniste în vieÅ£uirea zilnică, cu personalitatea noastră antiecumenistă mai presus de orice îndoieli. În primul rând, acest om nu se credea drept, corect, nepătat, ireproÅŸabil. Din faptele ÅŸi cuvintele lui nu răzbate duhul corectitudinii ÅŸi al dreptăţii personale: „Sunt mai bun, luaÅ£i aminte de la mine, faceÅ£i ca mine!”. Nu era un elitist cu inima rece, ci un om cu suflet cald, înÅ£elegător, apropiat de nevoile oamenilor, dincolo de orice accese ideologice ÅŸi dispute doctrinar sterile. SeminariÅŸtii ÅŸi studenÅ£ii cărora el le fusese profesor ÅŸi-l amintesc cu mare emoÅ£ie, fiindcă îi iubea pe toÅ£i aÅŸa cum erau, cu patimi ÅŸi neputinÅ£e ÅŸi, de aceea, toÅ£i îl iubeau considerându-l model. Era atât de preocupat de ei, încât noaptea, în timp ce ei dormeau, el, intrând în internat, umbla printre paturile lor învelindu-i atent pe cei dezveliÅ£i, vorbind ÅŸi încurajându-i pe cei întristaÅ£i, aducându-le de mâncare. Pentru comportamentul său neprotocolar, atât de apropiat sufleteÅŸte de ei, îl simÅ£eau ca pe un frate mai mare, foarte iubit ÅŸi respectat, mărturiseÅŸte un fost student. Un altul declara că, mult mai târziu, ajungând el însuÅŸi profesor, a înÅ£eles cum de Sfântul Ioan avusese asemenea succes ca profesor la seminar: nu era doar un excelent pedagog, ci îÅŸi iubea cu adevărat elevii care îi răspundeau cu aceeaÅŸi dragoste. Atunci când Sfântul Ioan trecea prin Belgrad era „literalmente asediat de studenÅ£ii sârbi”, fascinaÅ£i de viaÅ£a sa de ascet ÅŸi drept, ca ÅŸi de asprimea, neobiÅŸnuită în lume, pe care o arăta faţă de el însuÅŸi ÅŸi de dragostea care îi umplea inima, îÅŸi aminteÅŸte un preot belgrădean. 

- Ei bine, ÅŸi ce legătură au toate acestea cu ecumenismul actual?, se vor întreba fraÅ£ii antiecumeniÅŸti. Acestea sunt probleme de ordin moral, Å£in de viaÅ£a personală, n-au nici un amestec cu ecumenismul. Noi ÅŸtim că Sfântul Ioan era un antiecumenist convins, aÅŸadar nu putem îndreptăţi prin aceste exemple erezia ecumenismului!

- Noi, teoreticienii antiecumeniÅŸti ai Ortodoxiei, uităm un lucru: oamenii nu pot fi aduÅŸi în Biserică cu programe de partid; nu te pot urma pentru discursurile reuÅŸite, drepte, corect-„ortodoxe”. Acolo unde nu este viaţă, trăire creÅŸtină, chiar dacă ai dreptate ÅŸi învăţătura ta e ortodoxă, antiecumenistă, nu-i poÅ£i convinge, văzând în străduinÅ£ele tale „pentru credinţă” o simplă „politică” de care e… „sătul până peste cap”. El vrea „fapte, nu teorii”. Adică discursurile noastre să fie pecetluite de o viaţă curată, exemplară, nu strict moral, în duh de jandarm, ci în Hristos: sărăcie, „modestie”, smerenie, îngăduinţă, dragoste, milă etc. Oamenii vor să vadă la antiecumeniÅŸti multă înfrânare trupească ÅŸi sufletească, renunÅ£area ascetică la ideile, apucăturile, faptele lumeÅŸti pe care le văd la creÅŸtinii ecumeniÅŸti ÅŸi în care ei înÅŸiÅŸi se complac. Or, Sfântul Ioan Maximovici, care potrivit Mitropolitului Antonie HrapoviÅ£ki, ierarhul său superior, se distingea printr-o extremă simplitate, ascultare ÅŸi o profundă smerenie ÅŸi, deÅŸi, dispunea de o vastă erudiÅ£ie, citind mult ÅŸi încontinuu, „nu-ÅŸi dădea importanţă”, ci, având un suflet curat ÅŸi blând, „iubea enorm”, este, în felul acesta, o „predică” antiecumenistă vie, cea mai bună predică antiecumenistă. Impresiona atât de mult, încât se zice că la toÅ£i elevii săi se resimÅ£ea amprenta ascetismului său. AceeaÅŸi „prezenţă antiecumenistă” se putea ghici în personalitatea altor corifei  ai epocii, precum Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Iustin Popovici, buni prieteni ai Sfântului Ioan, Cuviosul Serafim Rose sau Sfântul Paisie Aghioritul, dincolo de predicile, scrierile ÅŸi învăţăturile explicit antiecumeniste; iubiÅ£i ÅŸi urmaÅ£i de popor tocmai pentru „moralitatea” cu adevărat antiecumenistă, însă, tragicomic, bagatelizată de antiecumeniÅŸtii firoscoÅŸi ca fiind ceva simplu, pentru oamenii de jos. Fiindcă, aÅŸa cum arată Sfântul Ioan Maximovici, creÅŸtinismul adevărat nu constă în reflecÅ£ii ÅŸi doctrine speculative, ci se transformă în viaţă: Hristos a coborât pe pământ nu pentru a aduce oamenilor cunoÅŸtinÅ£e noi, ci pentru a-i chema la viaţă nouă. Cât timp oamenii văd în rânduielile antiecumeniÅŸtilor militanÅ£i pentru Ortodoxie aceleaÅŸi patimi, păcate, deprinderi pe care le au ecumeniÅŸtii, acelaÅŸi interes pentru plăceri ÅŸi confort, aceeaÅŸi mentalitate cazuistică, răzbunătoare, izvorâtă dintr-un suflet mort, rece, împietrit  de „dreptate”, inimile lor nu vor putea fi atinse de harul lui Hristos, rămânând străini interesului pentru credinţă. În ochii lor, toate acestea vor părea simple „ciondăneli popeÅŸti”, bune pentru „specialiÅŸti”. Practicând un antiecumenism de castă, „sectar”, nu vom ajunge departe. Antiecumenismul de ghetou, învechit, bun doar „pentru noi ÅŸi cei ai noÅŸtri”, nu merge la suflet, nu are căutare, căci nu are „viaţă”.

[Mai presus de corectitudine, de acrivie și de rațiune este dragostea, pe care,
atât ecumeniÈ™tii cât È™i antiecumeniÈ™tii doar o mimează]

- În acest caz, cum trebuie să fie, Părinte Ioane, mărturisirea noastră antiecumenistă?

- Trebuie să ne orientăm spre un alt gen de antiecumenism, pe înÅ£elesul omului, mai cald, mai uman, fiindcă vedem, ecumeniÅŸtii au succes în poporul neÅŸtiutor, mizând pe nevoia de căldură, de dragoste, de afecÅ£iune a omului simplu ÅŸi nu numai. Mai presus de dogme ÅŸi de canoane, omul are nevoie să fie iubit, înÅ£eles, iertat, ca, apoi, din dragoste ÅŸi recunoÅŸtinţă, să primească dogmele ÅŸi canoanele, uneori nici Å£inând seama cât sunt acestea de drepte, curate, adevărate. Spre deosebire de antiecumeniÅŸtii fanatici, preocupaÅ£i aproape exclusiv de dogmă ÅŸi canon, ecumeniÅŸtii câÅŸtigă teren, arătându-se foarte buni ÅŸi blânzi în acÅ£iunile sociale, dezvoltând o iubire siropoasă, lipsită de onestitate patristică, una care, iată, îi pune pe antiecumeniÅŸti în dificultate. Dacă, alături de adevărul învăţăturilor credinÅ£ei, noi, aniecumeniÅŸtii, am fi dobândit dragostea creÅŸtină, adevărata dragoste pe care oamenii n-o cunosc, iar ecumeniÅŸtii o ascund, imitând-o slugarnic, făţarnic, ecumenismul ar fi dispărut de mult din istorie. Poate rezistenÅ£a ecumenismului în timp ÅŸi, simptomatic, apariÅ£ia acestuia în epoca modernă, lipsită de inimă, cum zice Cuviosul Serafim Rose, e cea mai clară dovadă că dragostea s-a răcit, putând fi mimată atât de uÅŸor. Aceasta e marea problemă a tuturor categoriilor sociale, de care dacă nu Å£inem seama, ecumeniÅŸtii vor profita la maxim, antiecumeniÅŸtii murind cu adevărul în mână. Odată, stareÅ£ul Mânăstirii Dochiaru din Sfântul Munte, arhimandritul Grigorie, l-a întrebat pe Cuviosul Dionisie Ignat de la schitul athonit Colciu, ce părere are despre tinerii de astăzi. Bătrânul i-a răspuns: „Nu aveÅ£i dragoste ÅŸi nu sunteÅ£i serioÅŸi”. Cuvânt care m-a impresionat, întrucât niciodată nu asociasem dragostea cu seriozitatea. Pe acest considerent, putem înÅ£elege că, lipsită de dragoste, lupta antiecumenistă nu poate fi, deci nu este o luptă serioasă, adică înÅ£eleasă matur, percepută în toate subtilităţile existenÅ£ei umane, dincolo de politica „sătească”. Până nu vom ieÅŸi din „dreptatea noastră”, la care Å£inem cu patimă, afirmată cu o încredere de sine copilărească, antiecumeensimul „nostru” nu va fi luat în serios, fiind sortiÅ£i să „triumfăm” naiv, singuri, izolaÅ£i în „bucuria noastră mărturisitoare”, nerealist, lipsită de ecou.

- Ce ne lipseşte, Părinte?

- Astăzi Ortodoxia nu are nevoie de „eroi”, ci de oameni care să „împărtăşească suferinÅ£a celor din jur pentru a-i vindeca”, observă Sfântul Ioan Maximovici, referindu-se la păstorul ortodox autentic. În cuvântarea Å£inută la întronizarea Sfântului Ioan în treapta episcopală, Mitropolitul Antonie arată că, dacă episcopul îÅŸi va face din rugăciune o prioritate, „tot ce îl încojoară va merge mereu bine”. Altfel spus, rugăciunea ÅŸi suferinÅ£a prin harul Sfântului Duh îl va preschimba duhovniceÅŸte într-atâta, încât înrâurirea lui duhovnicească „antiecumenistă” asupra celor din jur îi va îndepărta de ecumenism blând, liniÅŸtit, în chip firesc, fără a mai fi nevoie de polemici ÅŸi argumente. Ba, mai mult, înÅŸiÅŸi ecumeniÅŸtii convinÅŸi vor intra în îndoială, vieÅ£uirea lui punându-i pe gânduri, stârnind în sufletul lor „neliniÅŸtea cea bună”, potrivit Sfântului Paisie Aghioritul. Dobândind aÅŸezare sufletească „antiecumenistă”, duh antiecumenist, va face misiune antiecumenistă desăvârÅŸită, punând în umbră chiar ÅŸi antiecumenismul organizat misionar. ÎnmulÅ£indu-se antiecumeniÅŸtii trăitori, duhovniceÅŸti, ecumenismul piere de la sine, iar antiecumeniÅŸtii „vorbitori” vor rămâne fără „obiectul muncii”. ObligaÅ£i să se reorienteze, s-ar preschimba duhovniceÅŸte, luptând cu propriile patimi, descoperind un creÅŸtinism mai puÅ£in abstract. Soarta creÅŸtinilor iubitori de tradiÅ£ie, astăzi, nu e separarea netă de cei „răi”, despărÅ£irea fizică de ecumeniÅŸti; cel puÅ£in în stadiul actual al ecumenismului „ortodox”. Încetarea exterioară a comuniunii ortodocÅŸilor antiecumeniÅŸti cu ortodocÅŸii ecumeniÅŸti nu va schimba, în esenţă, nimic duhovniceÅŸte, nu-i va face mai „ortodocÅŸi” decât ceilalÅ£i. AntiecumeniÅŸtii pot fi mai „buni” ortodocÅŸi decât ortodocÅŸii ecumeniÅŸti rămânând în Biserica oficială, păzindu-se pe cât pot, dar, atenÅ£ie, nu foarte puritan, fiindcă o opoziÅ£ie totală nu e cu putinţă, de duhul oficial din Biserică, întrucât din acesta izvorăşte duhul ecumenist, atitudinea ecumenistă, faptele ecumeniste. Spre deosebire de ecumeniÅŸti, care generic vorbind, înÅ£eleg lumeÅŸte lucrurile ÅŸi vieÅ£uiesc lumeÅŸte căpătând duh lumesc, fiindcă, în esenţă, la asta se reduce ecumenismul, asta e vinovăţia lui, antiecumeniÅŸtii, pe lângă asumarea militantă a dogmelor, trebuie să devină trăitori ai duhului SfinÅ£ilor PărinÅ£i. Prin trăirea după poruncile Evangheliei, cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov, creÅŸtinii antiecumeniÅŸti trebuie să urce de la nivelul moral ÅŸi moralist al simÅ£irii realităţii, la un nivel ascetic-duhovnicesc, căpătând duh ascetic-duhovnicesc, dincolo de răfuielile „electorale” cu ecumeniÅŸtii. În Biserică, având Sfintele Taine valide, lucrătoare ÅŸi trăitori ascunÅŸi, liniÅŸtiÅ£i, prezenÅ£i duhovniceÅŸte în actuala agonie a creÅŸtinătăţii, chiar dacă nu se arată, nu fac „zgomot”, încă se mai poate dobândi duh ortodox autentic, fiindcă se mai poate trăi după Evanghelie, în duh evanghelic. Interpretând simplist împlinirea poruncilor Scripturii în vieÅ£uirea particulară drept vieÅ£uire morală care nu are nimic de a face cu ecumenismul, împotriva acestuia pregătind doar „acÅ£iuni”, antiecumeniÅŸtii greÅŸesc profund, subestimând naÅŸterea din nou a firii creÅŸtine prin porunci; căpătarea unui duh nou, nelumesc, duhul lui Hristos, prin păzirea poruncilor. Neglijarea vieÅ£uirii după poruncile lui Hristos, duhovniceÅŸte, ne lasă goi în încleÅŸtarea cu ecumenismul. De aici se trage antiecumenismul lipsit de vlagă, neputinÅ£a funciară a antiecumeniÅŸtilor de a stârpi această hidră cu multe capete. Râvnind după un creÅŸtinism potrivit celor „înÅ£elepÅ£i ÅŸi pricepuÅ£i”, uÅŸor de practicat, omeneÅŸte pierdem ceea ce Iisus a dat Apostolilor: creÅŸtinismul „pruncesc”, al pruncilor, fiindcă e pe „înÅ£elesul” lor, nu al nostru.

- Ce înÅ£elegeÅ£i prin „creÅŸtinismul pruncilor”? Ce înseamnă acesta? Cum îl putem practica astăzi? Cum ne poate acesta ajuta în disputa cu ecumeniÅŸtii?

- CreÅŸtinismul acesta nu e nici ecumenist, nici antiecumenist, neputând fi înÅ£eles ÅŸi, cu atât mai puÅ£in, folosit „prozelitist”. Pentru a trăi copilăreÅŸte acest creÅŸtinism trebuie să îl simÅ£i copilăreÅŸte, să ai inimă de copil, minte de copil care nu e în stare să vrea ceva împotriva cuiva. CreÅŸtinismul pruncilor e creÅŸtinismul lipsit de înverÅŸunare, „neofensiv”; e vieÅ£uirea în simplitate, cum spun SfinÅ£ii PărinÅ£i. Întrucât nu e „activist”, creÅŸtinismul în duh copilăresc trece nebăgat în seamă de „revoluÅ£ionarii” antiecumeniÅŸti, cât ÅŸi de ecumeniÅŸti, diplomaÅ£ia fiind în mediul ecumenist „asul din mânecă”. Împotriva ecumenismului, creÅŸtinismul în duh pruncesc ne poate ajuta mai mult decât credem, fiindcă înseamnă a te aÅŸeza sufleteÅŸte în duhul lui Hristos, în nerăutatea lui Hristos, căpătând nevinovăţia lui Hristos. Åžtim, Hristos nu a „luptat” cu nimeni pentru ceva, pentru vreo „cauză” în favoarea căreia să fi recurs la arme ideologice. El a venit în lume pentru a-i învăţa pe oameni să trăiască altfel, nelumeÅŸte, nu pentru un creÅŸtinism al „Lui”, înÅ£eles egoist. Pentru aceasta mulÅ£umea El Tatălui că toate cele propovăduite  nu sunt pe înÅ£elesul omului, al celor instruiÅ£i, ci al pruncilor care, la propriu, nu ÅŸtiu ÅŸi nu înÅ£eleg nimic.

- Un creÅŸtinsim simplu, deschis spre propria suferinţă ÅŸi spre durerea celor din jur…

- E vorba aici de un creÅŸtinism pentru care trebuie să ai inimă de poet, de om care nu se împacă sufleteÅŸte cu nimic din cele văzute, fie ele ÅŸi creÅŸtineÅŸti, tânjind permanent după alte tărâmuri. Acesta e „noul creÅŸtinism” de care avem nevoie cu toÅ£ii, ecumeniÅŸti ÅŸi antiecumeniÅŸti, creÅŸtinismul simplităţii pruncilor, fireÅŸte, rămânând fideli învăţăturilor de credinţă, nu atât în păstrarea rigorii canoanelor când ele primejduiesc vieÅ£uirea în duh. Astăzi, adesea, calea spre acest creÅŸtinism pierdut presupune ieÅŸirea din corectitudinea proprie, egoistă, prin asumarea unui paradox: vinovăţia izbăvitoare de sine, „pătarea” dreptăţii personale pentru a intra în duhul nevinovăţiei lui Hristos, totuna cu smerenia. Ce a făcut iconomul necredincios când a aflat că stăpânul urma să-i ceară socoteală pentru risipirea avuÅ£iilor? A recurs la falsificarea registrelor, schimbând cifrele ca „deficitul” să pară mai mic. SfârÅŸind parabola, Iisus nu vede în incorectitudinea iconomului un păcat, de pildă minciuna, ci laudă pe iconom, spunând că „a lucrat înÅ£elepÅ£eÅŸte”, îndemnând pe ucenici să se facă „prieteni cu bogăţia nedreaptă”, ca astfel să „intre în corturile cele veÅŸnice” (Luca 16, 1- 9). Care e aici înÅ£elepciunea iconomului lăudat de stăpân? Faptul că s-a smerit, acceptând să păcătuiască puÅ£in, păstrând astfel pacea cu stăpânul, dar ÅŸi privilegiile anterioare cercetării ÅŸi, nu în ultimul rând, preÅ£uirea datornicilor. Bogăţia nedreaptă presupune dobândirea smereniei, „sunt vinovat”, prin săvârÅŸirea unui păcat mic, „secundar” în lucrarea mântuirii (atenÅ£ie, nu ne mântuieÅŸte corectitudinea!). Adusă la zi, parabola sugerează credincioÅŸilor antiecumeniÅŸti raportarea cumpătată la perspectiva ecumenistă, „risipitoare de avuÅ£ii”. RenunÅ£ând la manierea exclusiv scrupuloasă  în înfruntarea ortodocÅŸilor ecumeniÅŸti, puÅŸi în postura „ingrată” a iconomului puÅ£in credincios, creÅŸtinii „de dreapta” trebuie să se mulÅ£umească deocamdată cu „bogăţia nedreaptă”, credinÅ£a alterată de ecumenism, căruia datorită păcatelor lor nu-i pot face faţă cu propria corectitudine. Pe scurt, pentru a rămâne în unitatea Bisericii, antiecumenÅŸtii trebuie să-ÅŸi îngăduie „păcatul” vieÅ£uirii într-un mediu poluat spiritual de cancerul ecumenist, păstrând în conÅŸtiinţă  o oarecare vinovăţie legată de „întinarea prin comuniune”, decât să iasă din Biserică. Smerenia gestului de a fi laolaltă cu Tainele Bisericii, amândouă însumând „bogăţie nedreaptă”, întrucât nu sunt câÅŸtigate prin vreo dreptate personală, nu ne vor lipsi de lauda Stăpânului Hristos, nici de mântuire, cunoscând că nu din laÅŸitate, indiferenţă, trădare, procedăm astfel, ci fiindcă, în condiÅ£iile date, nu avem de ales. Nu e vorba de îndreptăţirea ecumenismului, ci de conÅŸtientizarea neputinÅ£ei de a schimba situaÅ£ia. Poate aÅŸa trebuie înÅ£eles sfatul Părintelui Arsenie Papacioc: „MulÅ£umiÅ£i-vă cu daruri mici”, ca o acceptare, silită de împrejurările potrivnice normalităţii, a unui creÅŸtinism „peticit”, „de mâna a doua”. O „bogăţie nedreaptă” pentru noi, care nu am fi meritat nici atât, datorită nevredniciei noastre. „Bogăţie”, deÅŸi „ÅŸtirbită”, întinată, dar prin mila lui Dumnezeu încă mântuitoare, dacă ne gândim că ereticii ÅŸi păgânii nu se împărătăşesc de harul credinÅ£ei ortodoxe nici măcar cât noi, molipsiÅ£ii de ecumenism. Dacă generaÅ£iile actuale ar fi meritat o credinţă neviciată ecumenistic, precum cei din vechime, Dumnezeu ne-ar fi dat-o iar bucuria noastră ar fi fost deplină. Însă darurile mari se dau sufletelor mari, iar noi împuÅ£inaÅ£i la inimă, se cuvine să ne mulÅ£umim doar cu „firimiturile de la masa Stăpânului”, hrănindu-ne duhovniceÅŸte cu ceea ce a mai rămas din vechea trăire creÅŸtină.

- AÅŸadar, duhul lumesc a pătruns ÅŸi în credinÅ£a noastră ÅŸi în sufletele noastre…

- Duhul lumesc legist, în care totul pare simplu, uÅŸor de rezolvat („e destul să gândeÅŸti ÅŸi să ai iniÅ£iativă”), acest duh al argumentelor ÅŸi explicaÅ£iilor în logică de miliÅ£ian care „pe toate le ÅŸtie”, înaintea căruia nu există neputinţă, ezitări, dubii, nu este duhul ortodox al Bisericii. Sfântul Ioan Maximovici, Cuviosul Serafim Rose, Arhiepiscopul Averchie TauÅŸev, Episcopul Nectarie KonÅ£evici, deÅŸi antiecumeniÅŸti moderaÅ£i, au avut mult de suferit din partea antiecumeniÅŸtilor fanantici, înverÅŸunaÅ£i. Oamenii aceÅŸtia, care pentru poziÅ£ia lor echilibrată, refuzul de a-i socoti eretici, înÅŸelaÅ£i, căzuÅ£i din har pe cei din patriarhia Constantinopololui, Greciei, Rusiei, României, Biserici „întinate” politic de comunism sau/ÅŸi religios de papistăşism: schimbarea calendarului, pomenirea patriarhului Ecumenic, vinovat de ridicarea anatemei asupra „Bisericii” Romei, vinovat de ecumenism, erau socotiÅ£i deopotrivă cu ecumeniÅŸtii, catalogaÅ£i drept înÅŸelaÅ£i, chiar eretici. Consemnând aceste crude realităţi din sânul ROCOR-ului, Cuviosul Serafim avertizează că, în viitor, duhul autentic al mărturisirii ortodoxe se va pierde tot mai mult, antiecumeniÅŸtii luptând pentru Ortodoxie într-un duh lumesc, prin dispute, certuri, argumente, explicaÅ£ii, asemănându-se aproape până la identificare cu ecumeniÅŸtii care înÅ£eleg ÅŸi fac totul în mod raÅ£ional. Åži, într-adevăr, s-ar părea că, în viitor, Biserica va avea necazuri la fel de mari, dacă nu mai mari, cu fanaticii „de dreapta”, antiecumeniÅŸtii hiperortodocÅŸi, decât cu fanaticii „de stânga”, ecumeniÅŸtii fundamnetaliÅŸti. Se aseamănă cu perioada primară, când Biserica era luptată dinafară de păgânii idolatri, iar dinăuntru de gnosticii extremiÅŸti, care, grupaÅ£i în două tabere adverse privitor la primirea celor căzuÅ£i din credinţă, creÅŸtini aflaÅ£i sub tortură, aÅŸa-numiÅ£ii „lapsi”, nu se puteau cu nici un chip împăca.

[Suntem în pragul unui nou tip de creÈ™tinism,
al unui martiriu smerit, ascuns celor din jur]

- Părinte, credeÅ£i că acÅ£iunile creÅŸtinilor conservatori în favoarea păstrării neÅŸtirbite a rânduielilor Bisericii sunt de prisos, lipsite de ecou, nepotrivite sau neplăcute lui Dumnezeu? TotuÅŸi, răul ecumenist e foarte vătămător. Ce se poate face pentru stăvilirea lui? Cum, cât, în ce fel putem ÅŸi trebuie să ne opunem înnoirilor ecumeniste?

- Cercetând cu atenÅ£ie scrierile Cuviosului Serafim Rose, vedem că împărÅ£iri jurisdicÅ£ionale ale ortodocÅŸilor antiecumeniÅŸti în „buni” ÅŸi „răi”, ÅŸi unii ÅŸi alÅ£ii având aceeaÅŸi platformă antiecumenistă mai mult sau mai puÅ£in diluată în „nuanÅ£e” proprii, secundare însă, în ansamblu comună teologic, nu sunt o soluÅ£ie. Separarea radicală a ortodocÅŸilor antiecumeniÅŸti de ortodocÅŸii ecumeniÅŸti, în condiÅ£iile actuale, nu pare o soluÅ£ie realistă, fiind aproape imposibilă. O astfel de încercare, tragi-comic, îi bagă pe toÅ£i în aceeaÅŸi fundătură, cu atât mai condamnabilă pentru antiecumeniÅŸti care nu suportă abaterile canonice nici măcar sau mai ales în latura lor formală: încălcarea canoanelor. OrtodocÅŸii ecumeniÅŸti, călcători ai canoanelor, dar hârÅŸiÅ£i în păstrarea nealterată a aparenÅ£elor, golite de duh autentic, teoretic nu vor pierde prea mult în cazul separării hiper-ortodocÅŸilor antiecumeniÅŸti de Biserica oficială, conÅŸtiinÅ£a lor ortodoxă fiind deja tocită îndestul; ba mai mult, îÅŸi vor revendica liniÅŸtiÅ£i statutul de păstrători „autentici” ai Bisericii lui Hristos, arătându-i cu degetul pe „căuzaÅŸii” antiecumeniÅŸti. Practic, aÅŸa cum bine arată Părintele Serafim, desigur, fără a fi neapărat fatalist, în viitor, în sânul Bisericii, din punct de vedere canonic lucrurile nu vor mai putea fi împărÅ£ite clar în „alb” sau „negru”. Datorită împrejurărilor cu totul neobiÅŸnuite ÅŸi „necanonice”, adică neprevăzute în canoane, aÅŸa cum le avem ÅŸi le interpretăm  în mod normal, toÅ£i vor fi în neregulă. VieÅ£uirea canonică „absolută”, după care tânjesc naiv, îndeosebi ortodocÅŸii antiecumeniÅŸti, va fi imposibilă. Desigur, în spiritul înÅ£elegerii ÅŸi aplicării formale, exterioare a canoanelor, fiecare se va crede superior celuilalt, mai „corect” decât ceilalÅ£i, însă dreptatea va fi de partea celui care, constrâns de împrejurări nefavorabile, îÅŸi va asuma cu inima strânsă, îndurerat, anumite încălcări formale, nestârnite, nedorite, neaÅŸteptate.

- Concret, când se va simÅ£i creÅŸtinul antiecumenist în contrasens, călcător, fără să vrea, al unor forme corect-ortodoxe?

 - Atunci când se va socoti, cu înÅ£elepciune, vinovat în faÅ£a lui Dumnezeu, răbdându-ÅŸi bărbăteÅŸte, matur, situaÅ£ia, nepierzându-ÅŸi nădejdea în mila ÅŸi iertarea lui Dumnezeu. Împăcat smerit cu împrejurările necanonice, el va dobândi duh „canonic” ÅŸi pace sufletească în Hristos, acolo unde antiecumeniÅŸtii super-corecÅ£i, scandalizaÅ£i, vor vedea doar cădere, păcat, erezie ÅŸi moarte veÅŸnică. Dacă pentru unii pierderea condiÅ£iilor ortodoxe exterioare, rânduite de canoane, presupune automat pierderea mântuirii, împrejurările fiind socotite inconÅŸtient deopotrivă cu harul ÅŸi mila lui Dumnezeu, chiar mai mult, pentru creÅŸtinul chibzuit, călăuzit de o conÅŸtiinţă curată, duhovnicească, nu întotdeauna „canonică”, circumstanÅ£ele nu au atâta putere deznădăjduitoare, interpretându-le ca făcând parte din neÅŸtiinÅ£a ÅŸi nepătrunsa de mintea omenească pronie a lui Dumnezeu. Pronie care, iată, pentru mândria lui „ortodoxă”, „mărturisitoare”, îl smereÅŸte pe om într-atâta, încât îi ia ÅŸansa de a vieÅ£ui ÅŸi de a  nădăjdui că se mântuieÅŸte „canonic”. Se pare că, pentru a se preda cu totul voii lui Dumnezeu, El îi va dezbrăca pe creÅŸtini de orice posibilităţi fireÅŸti de mântuire, „canonice” ÅŸi necanonice, chemându-i la mântuire nebunească, dincolo de orice logică a binelui înÅ£eles omeneÅŸte. Ca atare, împărÅ£irea „ultraortodoxă” a ortodocÅŸilor antiecumeniÅŸti în facÅ£iuni supercorecte, formal nu izbăveÅŸte de „necanonicitate” ÅŸi nici nu face pe careva mai merituos canonic înaintea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, „multiplicând” vieÅ£uirea cea una ortodoxă în mai multe „ortodoxii” va da naÅŸtere unor secte ortodoxe în sânul Bisericii, după calapodul protestant, care, mâncându-se între ele, vor adânci confuzia în popor, înstrăinându-l de duhul ÅŸi simÅ£irea ortodoxă a credinÅ£ei SfinÅ£ilor PărinÅ£i ÅŸi a Bisericii. Aceasta o vor păţi toÅ£i cei ce caută soluÅ£ii radicale la criza din Biserică, tradiÅ£ionaliÅŸti sau moderniÅŸti. Dacă astfel de soluÅ£ii ar fi fost potrivite vremurilor în care trăim, Dumnezeu ni le-ar fi arătat, ni le-ar fi dat cu mulÅ£i ani în urmă ÅŸi ne-am fi izbăvit.

- TotuÅŸi o soluÅ£ie trebuie să existe, Dumnezeu n-ar fi îngăduit plăgile acestea duhovniceÅŸti, fără să lase o portiţă de scăpare pentru cei chemaÅ£i ai Lui…

- Chemarea vremii noastre nu e îndreptarea instituÅ£iei BisericeÅŸti, oricât ne-am strădui, depăşeÅŸte puterile noastre, ci să răbdăm neputincioÅŸi, striviÅ£i, vinovaÅ£i că nu o putem îndrepta. Desigur, este o perspectivă sumbră, „urâtă”, neplăcută creÅŸtinului militant, activ, încrezător în dragostea lui jertfelnică pentru Dumnezeu. O postură incomodă, umilitoare, care,  pentru a fi asumată „chenotic” cere un oarecare curaj ÅŸi ceva „nebunie” greu de îndurat. Problema creÅŸtinilor conÅŸtiincioÅŸi astăzi e căutarea ÅŸabloanelor tipiconale, încrederea în soluÅ£ii unice ÅŸi reÅ£ete universale în rezolvarea crizelor bisericeÅŸti, precum decretele ÅŸi ordonanÅ£ele de guvern. Ca ÅŸi cum tuturor bolnavilor de ficat sau de rinichi li s-ar prescrie un tratament unic, valabil universal, ignorând particularităţile clinice ale bolnavilor/bolilor. Întrucât „bolile” de care suferă astăzi Biserica, în latura ei administrativă, formală, nu sunt generate de un construct omenesc, îndărătul lor ascunzându-se forÅ£e ÅŸi strategii demonice, greu accesibile judecăţii comune, împotriva acestora nu se poate acÅ£iona omeneÅŸte, orice demers exclusiv raÅ£ional fiind sortit eÅŸecului. Faptul că, spre deosebire de vremurile de odinioară, cât de cât normale, astăzi Biserica este copleÅŸită efectiv de un duh nou, neînÅ£eles omeneÅŸte, greu de explicat ÅŸi imposibil de înlăturat, apăsând, sufocând necurmat suflarea creÅŸtină până la deznădăjduire, e un indiciu că ne aflăm în faÅ£a unei situaÅ£ii fără precedent, prevestind nevoia schimbării mijloacelor de apărare a credinÅ£ei, a unei noi maniere de abordare a credinÅ£ei, dincolo de zelotismul convenÅ£ional, înveÅŸmântat în aura romantică a mărturisirii. Prevăzând eÅŸecul mărturisirii creÅŸtinismului autentic în foma misionarismului social, încununat de succese remarcabile demne de stima ÅŸi lauda publică, Sfântul Serafim de Sarov profeÅ£ea pentru vremurile noastre ivirea uni „nou” tip de creÅŸtinism care, dacă e trăit autentic, condamnă pe creÅŸtinul mărturisitor la o singurătate sfâÅŸietoare, acesta simÅ£indu-se părăsit  ÅŸi neînÅ£eles de ai săi, „asemenea Fiului lui Dumnezeu de pe Cruce”, când nimeni nu mai era alături de El. Oare nu cu această cruce a părăsirii de laurii recunoaÅŸterii ÅŸi recunoÅŸtinÅ£ei umane îi ameninÅ£au deznădăjduitor anchetatorii ÅŸi torÅ£ionarii comuniÅŸti pe mărturisitorii lui Hristos în temniÅ£e, ridiculizând „încăpăţânarea” lor („mori ca un prost, nimeni nu va mai ÅŸti de tine”), „proorocindu-le” că nu vor avea parte de cinstea de a fi socotiÅ£i martiri în conÅŸtiinÅ£a Bisericii („Crezi că vei fi sfânt? Noi nu facem martiri. VeÅ£i muri ca niÅŸte bandiÅ£i, duÅŸmani ai poporului proletar”). Realitate care, iată, se împlineÅŸte sub ochii noÅŸtri, mucenicii anticomuniÅŸti din temniÅ£e „neîncăpând” în sinaxarele Bisericii. Despre această singurătate în propria comunitate creÅŸtină dau mărturie pătimitorii lui Hristos Valeriu Gafencu ÅŸi Ioan Ianolide în cele două volume Întoarcerea la Hristos ÅŸi DeÅ£inutul profet ÅŸi tot la aceasta făcea referire, îndurerat, StareÅ£ul Nectarie de la Optina, mărturisind că, în viitor, soarta creÅŸtinilor în lume este aceasta: „Tăcere, tăcere, tăcere…”. Åži nu e vorba de acea tăcere condamnabilă, socotită trădare a lui Hristos, ci de impregnarea temeiurilor  societăţii ÅŸi a vieÅ£ii în ansamblu cu acest duh de moarte care, asemenea cancerului, desfiinÅ£ează în om capacitatea de a trăi, prefăcându-i existenÅ£a într-o fiinÅ£are amorfă, vâscoasă, greu de explicat, È™i obligându-l pe creÅŸtinul conÅŸtient de neputinÅ£ele proprii la o suferinţă tăcută, la un martiriu ascuns celor din jur, ei înÅŸiÅŸi doborâÅ£i, devoraÅ£i de duhul nimicului nimicitor în discernerea corectă a lucrurilor. Pentru creÅŸtinii din lume ÅŸi, în bună măsură, chiar ÅŸi pentru monahii din mânăstiri, care vieÅ£uiesc creÅŸtineÅŸte mai mult prin ei înÅŸiÅŸi, bizuindu-se mai mult pe elementul uman, decât pe înscrierea tainică în rânduiala harului proniator, aceste adevăruri de neînÅ£eles par fanteziste, închipuite, mincinoase, raÅ£iunea „bunului simÅ£” împiedicându-i să primească smerit, dureros, realitatea dezgustătoare, întrebându-se dezamăgiÅ£i: „Chiar nu se mai poate face nimic? Nu există nici o cale de a ieÅŸi la liman?” Există, însă e una cu totul neplăcută firii omeneÅŸti, pierdută chiar ÅŸi de creÅŸtini: rezistenÅ£a tăcută, discretă, anonimă, lipsită de fastul ÅŸi de strălucirea eroică, spectaculoasă a marilor fapte, aÅŸa cum vedem în vieÅ£ile SfinÅ£ilor Herman de Alaska, Siluan Athonitul, Ioan Iacob Hozevitul, cvasinecunoscuÅ£i în timpul vieÅ£ii de cei din imediata apropiere ÅŸi nu numai [Nota red.: nu sângele martirilor va fi sămânÅ£a creÅŸtinilor, ca până acum, ci smerenia martirilor]. Spre deosebire de Sfântul Paisie Aghioritul sau, în spaÅ£iul românesc, de PărinÅ£ii Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, celebri încă din viaţă. Dacă nu ar fi existat o mână de entuziaÅŸti care să-i popularizeze, peste sfinÅ£enia unui Arsenie Capadocianul, Antipa de la Valaam sau chiar Ioan Maximovici, ca să nu mai vorbim de Sfânta Maria Egipteanca sau Sfânta Teodora de la Sihla, s-ar fi aÅŸternut praful uitării, nimeni amintindu-i vreodată.  De pildă, câÅ£i dintre români îÅŸi mai amintesc că, pe vremea lui Barbu Lăutaru, putea fi văzut pe străzile IaÅŸului un „homless” al epocii, sărac, amărât, ponosit, lipsit de adăpost, „celebrul” cerÅŸetor Lumânărică, suflet milostiv, foarte iubit ÅŸi, în egală măsură, popular în mahalalele târgului, cât ÅŸi pe la curÅ£ile boiereÅŸti. Un „nebun pentru Hristos” al vremii, bănuit a fi monah datorită chipului sau uscat, ascetic, contemplativ, cu origini pierdute în Tutova Bârladului; un pribeag care, asemenea MoÅŸului Gheorghe Lazăr, împărÅ£ea binefaceri tuturor, mici ÅŸi mari, buni ÅŸi răi, avuÅ£i ÅŸi săraci, aprinzând lumânări pentru adormiÅ£i, plângând ÅŸi rugându-se pentru sufletul lor, el însuÅŸi un „taciturn” mai mult „mort” decât viu printre cei din jur. DeÅŸi „canonizat” de contemporani pentru virtuÅ£ile lui, socotit sfânt în viaţă, nu s-a aflat nici un hagiograf  care să-i cinstească memoria. Despre acest mare trăitor, pomenit ici-colo în literatura profană, nu se mai ÅŸtie aproape nimic. Să nu ne închipuim că, deÅŸi perceput ca un sfânt, acest cerÅŸetor al lui Hristos era cinstit cu „flori ÅŸi busuioc”  de comunitate, într-un duh lumesc precum celebrităţile de la Cannes, noroadele îmbulzindu-se la uÅŸa lui pentru cuvânt de folos. Rapida familiarizare cu prezenÅ£a nevinovatului Lumânărică făcea din el un personaj relativ comun, faţă de care contemporanii nutreau oarecare vagi sentimente pioase, fără transformări majore în conÅŸtiinÅ£a lor religioasă. Lumânărică poate fi o „parabolă” a rezistenÅ£ei creÅŸtine în lumea de astăzi, dincolo de idealurile nerealiste ale doritorilor de succese misionare.

- Dacă bolile sunt de natură duhovnicească în Biserică, atunci ÅŸi leacurile ar trebui să fie tot duhovniceÅŸti.

- Vrem, nu vrem, în societatea actuală, creÅŸtinului neoportunist i se oferă un singur loc serios: cel de paria, de care creÅŸtinii „optimiÅŸti” nu vor să audă, nădăjduind într-o intifadă izbăvitoare, întemeiată pe analize ÅŸi strategii raÅ£ionale, omeneÅŸti. MânaÅ£i de duh lumesc, creÅŸtinii vor să apere lumeÅŸte credinÅ£a căutând pretutindeni, chiar în Biserică, modele lumeÅŸti: oameni instruiÅ£i, spirite întreprinzătoare, predicatori renumiÅ£i, scriitori consacraÅ£i, patrioÅ£i, conferenÅ£iari, politicieni, patroni influenÅ£i ÅŸi tot felul de „experÅ£i” ÅŸi „specialiÅŸti” care să-i organizeze pentru a reuÅŸi. Religiozitatea vremii noastre, deplânsă de Sfântul Ignatie Briancianinov care, întristat, vedea cum oamenii vor să stăvilească valurile pornite asupra Bisericii, „împrumutând unelte din văzduhul acestei lumi”. FireÅŸte, la nevoile practice ale Bisericii, pot ÅŸi trebuie să participe toÅ£i oamenii, indiferent de poziÅ£ia lor pe scara socială, însă problemele de natură duhovnicească, din care îÅŸi trage seva actuala criză bisericească, nu pot fi rezolvate de aceÅŸtia. Ei, ÅŸi noi toÅ£i, purtăm vinovăţia „infestării” duhului creÅŸtin, nu doar simplu vorbind cu păcate, ci cu plămădirea ÅŸi introducerea în Biserică a duhului lumesc, a apucăturilor ÅŸi simÅ£irilor omeneÅŸti antievanghelice. Nebunie ÅŸi orbire duhovnicească în care nu se poate lupta nici „ecumenist”, nici „antiecumensit”, întrucât rânduielile dinafară în care vrem să facem ordine nu pot alunga vătămarea lăuntrică, oricât le-am schimba ÅŸi înnoi. E ca în experimentele genetice, unde odată ce omul a intervenit în structura chimică nu se mai poate face nimic, dacă nu intervine harul lui Dumnezeu. În acest sens, antiecumeniÅŸtii sunt obligaÅ£i ca, în demersurile pentru credinţă, pentru păstrarea ortodoxă a acesteia, să „depăşească percepÅ£ia tradiÅ£ional maniheistă a moralei creÅŸtine, care pentru mulÅ£i se reduce la iubirea de Dumnezeu ÅŸi ura ÅŸi lupta împotriva vrăjmaÅŸilor Lui. Este vorba de o perspectivă vechi-testamentară ce apare în unii psalmi - 138, 21, 22  - ÅŸi Å£inând de o viziune angelică ÅŸi militantă în sens războinic a vieÅ£ii spirituale” (Diacon Ioan I. Ică, jr.). Acest duh revoluÅ£ionar în sprijinul Bisericii, nu însă ÅŸi în spiritul ei, l-au avut Apostolii înainte de Cincizecime, când, precum ÅŸtim, Petru a scos sabia pentru a-L apăra pe Iisus de evrei. Pentru noi, românii, un model de trăire ÅŸi mărturisire ortodoxă autentică este Părintele Rafail Noica, pustnic în MunÅ£ii Apuseni. Unii vor zice: „Păi, ce fel de model e acesta că mai mult tace, nu zice nimic, nu face nimic!?” Tocmai, pentru că nu face nimic la vedere, Å£inându-se deoparte de izbucnirile pătimaÅŸe, potrivnice din Biserică, purtând în tăcere crucea propriilor neputinÅ£e în faÅ£a duhului vremii, „face” tot ce trebuie, mai mult decât noi toÅ£i. Vulturul, ÅŸezând liniÅŸtit în cuibul situat la înălÅ£ime pe marginea stâncii, vede ÅŸi cunoaÅŸte schimbările vremii mai bine decât cocoÅŸul amestecat în zarva păsărilor de curte. Chiar dacă acestea, nevăzându-l  alături, vor crede că el nu ÅŸtie nimic ori că a murit, el va sta neliniÅŸtit acolo, chibzuind înÅ£elept peste cele de jos. Åži capra neagră dacă ar coborî prea des la poienile înverzite, părăsind crestele munÅ£ilor, ar mânca-o lupii. DeÅŸi beneficiază de faima unui nume consacrat în cultura română, Părintele Rafail preferă anonimatul vieÅ£uirii ascunse, retrase, neÅŸtiute. Nu este ctitor de locaÅŸuri sfinte, nici protopsalt sau „mare duhovnic contemporan”, nici stareÅ£ al vreunei mânăstiri prospere, nici nu râvneÅŸte la treapta de episcop. Probabil, dacă le-ar fi voit, le-ar fi dobândit. El însă a ales smerita cale a tăcerii întru rugăciune, numită ÅŸi isihie. Cel ce se roagă tăcând, nefăcând nimic, se roagă mai mult decât cel ce se roagă vorbind ÅŸi făcând multe. „Antiecumenismul” isihast al neparticipării active la bâlciul din biserică, în care, desfăşurându-te prin felurite acÅ£iuni energice te mai eliberezi sufleteÅŸte de acumulări ÅŸi frustrări, căpătând chiar sentimentul că, totuÅŸi, eÅŸti „mai bun” decât alÅ£ii care „tac”, în timp ce tu „lupÅ£i pentru Hristos”, este crucea vremii noastre, purtată de Sfântul Siluan Atonitul, regăsită în îndemnul: „Èšine mintea în iad ÅŸi nu deznădăjdui”. Răbdarea smerită, deznădăjduită sau, cum spune Părintele Rafail, „fără de nădejde”, a acestui iad – neputinÅ£a de a mai face ceva cu rezultate vizibile, concrete, durabile – e tot ce se mai poate face serios în duhul credinÅ£ei ortodoxe. E lupta în duh, de care pomeneÅŸte adesea Părintele Rafail, lupta de a nu te lăsa vătămat duhovniceÅŸte în dispute sterile, păzirea duhului tău de risipirea în mărunÅ£iÅŸuri secundare, oricât ar părea acestea de „importante”, „grave”, „mântuitoare”!

- Cu alte cuvinte, e mai important să-Å£i păzeÅŸti aÅŸezarea ortodoxă lăuntrică decât să vociferezi inutil în exterior?

- Cei ce ÅŸi-au închinat vieÅ£uirea creÅŸtină zidirii împărăţiei lăuntrice a lui Hristos, operă care nu stă în puterile omeneÅŸti, ÅŸtiu din experienţă că nepăzirea cu scumpătate a acestei împărăţii, pentru care vor da socoteală, e mai gravă înaintea lui Dumnezeu decât nepăzirea legilor exterioare în funcÅ£ionarea Bisericii. Ei nu vor da niciodată aurul pe aramă sunătoare, jertfind totul pentru păstrarea mărgăritarului ascuns în Å£arina desÅ£elenită cu trudă. Ei ÅŸtiu „din lucrare” că dreptatea credinÅ£ei ÅŸi mântuirea vin ÅŸi se păstrează prin har, nu prin lege, nu prin încrederea nemărginită în puterea corectitudinii morale exterioare. Lupta pentru puritatea Ortodoxiei, dusă doar cu neputincioasele arme ale desăvârÅŸirii morale, până nu va recurge la un armament duhovnicesc, mânuit de oameni duhovniceÅŸti, nu va fi mântuitoare, înÅ£epenindu-se în mlaÅŸtina discursurilor „ÅŸtiutoare”, totdeauna aceleaÅŸi, fără a ieÅŸi vreodată la liman. În mod paradoxal, pentru ca lupta antiecumeniÅŸtilor să fie încununată de slava lui Dumnezeu, trebuie, omeneÅŸte vorbind, să fie biruitori ecumeniÅŸtii. Precum în bătălia de la Kosovo, unde sârbii au fost învinÅŸi, iar cneazul Lazăr mucenicit. Acesta e preÅ£ul victoriei creÅŸtineÅŸti, al sfinÅ£eniei autentice: biruinÅ£a în har, nu în trup. Ceva peste mintea omenească în care lucrează legile firii… (C. O.)  (Sursa: rev. CredinÈ›a Ortodoxă)

Părintele Rafail Noica - Despre Sinodul din Creta