Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 1125

Familie şi inteligenţă emoţională (2) - conştiinţa de sine

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: familie; inteligența emoțională; conștiința de sine;
„El ne dă târcoale la fiecare şi, ca un duşman care asediază pe cei închişi într-o cetate, cercetează zidurile şi caută să găsească dacă avem vreo parte a corpului mai puţin sigură şi mai puţin întărită prin armele credinţei, pentru ca pe acolo să-şi facă drum şi să pătrundă în interior.”  -  Sfântul Ciprian al Cartaginei
 
„Cunoaşte-te pe tine însuţi!”  -  Socrate
 

       A fi conştient de sine sau a avea ştiinţa sinelui înseamnă a coborî la adâncimea fiului risipitor şi întors în spaţiul identitar al propriei familii. Mânaţi la adânc! Călătorim. Destinaţia călătoriei este geografia interioară a propriei persoane. Venim spre noi înşine, spre sinele nostru personal. Şi nu venim singuri. Con-ştiinţa de sine mai presupune pe cineva. Ne raportăm la cineva diferit de noi pentru a ne cunoaşte pe noi înşine. În cazul familiei este vorba despre soţi sau despre relaţia acestora cu proprii copii.    

Poate că ne-a fost vreodată adresată expresia: „Eşti un/o inconştient/ă!”. Sau poate că noi înşine ne-am adresat astfel cuiva drag. Cred că nu e dificil pentru nimeni să-şi aducă aminte sau să-şi imagineze o situaţie în care a fost beneficiarul acestor cuvinte sau a folosit asemenea cuvinte. Poate că doream să spunem sau să facem un lucru – sau chiar am spus ori am făcut – care pentru un apropiat de-al nostru care privea lucrurile cu ochi de vultur, panoramic, nu întrunea măcar condiţiile elementare ale logicii. E posibil să fi fost vreodată în situaţia de a ridica tonul la cineva mai puţin cunoscut sau de a spune/face lucruri cu un grad ridicat de risc. Cum se ajunge într-o astfel de situaţie? Răspunsul ar putea fi: prin lipsa conştiinţei de sine şi care aduce după ea lipsa autocontrolului.

 

De la ştiinţă la conştiinţă. Puţină neurobiologie

Ne este la îndemână paradigma patristică a iuţimii şi poftei, cei doi bidivii care trag după ei căruţa „condusă” de vizitiul-raţiune. Avem în vedere aici celebrul paradox paulin conform căruia nu facem binele pe care îl voim, ci răul pe care nu-l voim, pe acela îl săvârşim (cf. Romani, 7, 19). Trecând lucrurile în zona duală a gândirii-afectivităţii, am putea considera că nu facem binele pe care îl gândim că e bun dar care e împotriva plăcerii sau confortului nostru, ci facem răul pe care nu-l voim după raţiune dar care ne satisface o poftă sufletească sau trupească. E vorba aici de adicţiile de tot felul. Pneumologul care fumează poate că exemplifică paradoxul paulin.

Neurobiologia care în mare parte e tributară perspectivei evoluţioniste, ne pune în faţă dezvoltarea longitudinală a creierului uman. Astfel, neocortexul şi lobii prefrontali şi care sunt zone răspunzătoare cu gândirea articulată şi dezvoltată a omului de azi, au apărut după milioane de ani de existenţă umană pe terra. Mai întâi a apărut nucleul amigdalian pe care oamenii îl au în comun cu animalele. De aceea se mai vorbeşte în neurobiologie şi despre creierul reptilian. Facem o paranteză metodologică. Nu avem aici în vedere disputa dintre evoluţionism şi creaţionism, deşi ar fi interesant de cercetat tema antropologică legată de facerea omului raportat la neurobiologia ştiinţifică. Chiar dacă nu face obiectul studiului de faţă, ar fi merituoasă o dezvoltare ideatică a consecinţelor căderii protopărinţilor noştri raportată la dezorganizarea psihosomatică presupusă de „hainele de piele”. Teologia dogmatică de şcoală exprimă această dezorganizare vorbind despre boală şi moarte şi despre faptul că în urma căderii în păcat raţiunea omului s-a întunecat, dragostea sa s-a răcit şi voinţa i-a slăbit. Să fie oare acesta un posibil punct prin care s-ar putea reconcilia măcar parţial evoluţionismul cu creaţionismul? Să revenim.

Nucleul amigdalian, deci acest  mai vechi strat al creierului, reprezintă centrul emoţional. Cu alte cuvinte, din perspectiva neurobiologiei evoluţioniste, omul ancestral a supravieţuit datorită emoţiilor – dintre care un prim loc îl ocupă frica –  abia mai pe urmă, când ambianţa cosmică a suferit modificări substanţiale şi existenţa cosmică a câştigat în complexitate, s-a făcut necesară nevoia decizională mai complexă a omului. Aşa s-au adăugat noi straturi în dezvoltarea creierului uman. Aşadar, omul mai întâi a simţit şi abia apoi a gândit. Se pare că dimensiunea dezvoltării filogenetice se repetă în fiecare persoană. Orice informaţie pe care noi o primim parcurge acest traseu de la nucleul amigdalian la neocortex şi lobii prefrontali. Deci, noi întâi simţim şi abia apoi gândim şi decidem. Bineînţeles că este vorba de fracţiuni de secundă între cele două momente dar care totuşi rămân diferite cronologic vorbind. Poate că aici stă şi motivaţia ştiinţifică a număratului până la zece atunci când suntem nervoşi înainte de a acţiona…în familie şi nu numai.

 

Conştiinţa de sine e dincolo de bine şi de rău    

A fi conştienţi de noi înşine înseamnă şi a înţelege mecanismul funcţionarii noastre emoţional-cognitive. Deşi nu reprezintă o scuză pentru anumite cuvinte sau gesturi pe care le facem, înţelegerea acestui mecanism poate proiecta o lumină de sens asupra îngăduinţei pe care Biserica o arată în îndosarierea păcatelor ca fiind cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă.

Aceiaşi îngăduinţă se poate transla şi în spaţiul familial, unde tonalităţile ridicate şi tornadele verbale presupun tocmai urgenţa emoţională care precede întotdeauna dimensiunea decizională şi cognitivă. O piedică importantă în calea conştienţei de sine este tocmai o conştiinţă scrupuloasă. Adică, din motive de altfel nobile până la un punct, soţul sau soţia nu-şi comunică sincer ceea ce simt unul pentru altul în fiecare moment al vieţii de familie, măcar că „onestitatea stimulează onestitatea” (NUŢĂ, Adrian, 2002, Psihologia…, p. 15). Poate că uneori soţul simte să-i spună soţiei că are o repulsie faţă de un anumit comportament al ei, dar nu o face totuşi pentru motivul că soţul consideră că, în general, comunicarea în familie trebuie să fie ecologică şi, oricum, aşa cum spune şi preotul, răbdarea este condiţia sine qua non a fericirii familiale. Şi totuşi, deşi nu spune, soţul transmite involuntar ceea ce simte prin atitudine, prin felul de a-şi privi soţia, prin grimasele faciale etc. S-ar putea ca la un moment dat ea – intuind ceva – să-l întrebe: „Te simţi bine? Vrei să vorbim ceva? Îmi pari tensionat. Iar soţul răspunde: „O nu! N-am nimic. Sunt OK. Ţi se pare ţie ca de obicei.” Şi lucrurile se adună pe aşa-numita „agendă ascunsă” a familiei. Iar când paharul se umple sau agenda nu mai dispune de foi libere, incendiul izbucneşte odată şi odată din orice fleac iar consecinţele pentru familie pot fi incomensurabil mai semnificative decât sursa incendiului. Acesta e doar un simplu scenariu posibil. Pot fi implicate şi alte variabile de la caz la caz. Oricum, consecinţele sunt aceleaşi. Excesul de „bun simţ” şi de moralitate puritană salvează pentru moment aparenţa pentru a irumpe apoi în comportamente neortodoxe. Emoţiile nu se judecă din punct de vedere moral pentru ca apoi să fie aruncate la coşul de gunoi al uitării (NUŢĂ, Adrian, 2002, Psihologia…, p. 61). Pentru că uitarea de moment alimentează bagajul subconştient şi aşa plin cu tot felul de pulberi. Emoţiile se acceptă aşa cum sunt, dincolo de lentilele înguste ale grilei binare de tip bine/rău. Emoţiile se acceptă aşa cum sunt şi se exprimă ca atare pentru a putea fi gestionate şi pentru a putea fi valorificat în spaţiul familial potenţialul lor sanogen.

 

Conştienţa somatică a emoţiilor

Ca fiinţă psiho-somatică, omul i-a contact cu emoţiile sale prima dată prin intermediul trupului său. Altfel spus, înainte de a percepe noi şi de a exprima prin cuvinte sau gesturi conştiente simţămintele noastre, corpul nostru simte deja. Înainte  de a spune eu că mă simt obosit, trupul meu e deja obosit. Faţă de anumite emoţii, corpul acţionează într-un anumit fel. Astfel, durerea de spate ne poate agrăi ceva despre o anume greutate sau povară…, transpiraţia sau roşeaţa obrajilor poate spune ceva despre simţământul nostru de ruşine, tremuratul trupului mărturiseşte frica.

Pentru a preîntâmpina efectele unor emoţii neconştientizate şi, în consecinţă, necontrolate, ar fi indicat să fim atenţi la ceea ce ascetica ortodoxă numeşte mişcări ale trupului. Trupul nostru şi manifestările lui sunt ca un barometru pentru starea noastră interioară. Şi tocmai pentru că la nivel interior şi de adâncime lucrurile sunt întotdeauna mai greu de sesizat, atenţia la trup şi la mişcarea lui ne oferă o pârghie de înţelegere a ceea ce se întâmplă în dimensiunea nevăzută a persoanei noastre. E posibil să vă fi surprins vreodată în situaţia de a vă asculta vocea interioară: „Simt că mă ia cu călduri. Dacă nu se opreşte cred că izbucnesc.” Chiar dacă de multe ori asta nu e totul, e totuşi un semn că autoconştientizarea funcţionează. Nu poate fi controlat decât ceea ce este conştientizat.

Sunt multe exerciţii pentru a intra în contact cu propriul trup şi pentru a-i cunoaşte şi interpreta corect semnalele. Aşa cum am spus, scopul este de a tăia răul de la rădăcină, căci odată intrate în drepturi, emoţiile cu caracter distructiv devin din ce în ce mai greu de stăpânit. Ele se amplifică prin intermediul tehnicii bulgărelui de zăpadă. Fără să vreau să fac neapărat o pledoarie pentru instrumentarul psihologului de cabinet, mi se pare relevant să amintesc că atunci când discuţia alunecă pe terenul emoţional, una din întrebările cele mai eficiente ale psihologului poate fi: „Unde anume în corpul tău simţi acest lucru?” Şi aceasta mai ales că mulţi dintre noi folosim tot felul de expresii care arată somatizarea suferinţelor noastre emoţionale: „Simt că mă sufoc atunci când…” sau „Mi s-au tăiat picioarele atunci când…” sau „Simt un nod în gât…” . 

A lua aminte la astfel de exprimări somatice este echivalent cu a recunoaşte locul corporal al emoţiilor care ne încearcă pe noi şi pe ceilalţi. Iar a face acest lucru temeinic duce la preîntâmpinarea escaladării conflictului familial şi nu numai.

 

Care sunt valorile mele?  

Conştientizarea emoţiilor se poate face şi referitor la valorile importante pentru noi. „Sunt destul de fericită cu familia mea. Îmi iubesc soţul şi copiii. Nu ne lipseşte nimic. Suntem o familie armonioasă. Cu toate aceste însă nu sunt pe deplin fericită. Parcă îmi lipseşte ceva. Simt că trebuie să-mi abandonez proiectele personale şi profesionale din cauza familiei. Parcă nu mai am timp de mine şi de planurile mele.” Cuvintele acestea ar putea sta pe buzele sau pe inimile multora.

După Frankl ar trebui să ne întrebăm fiecare dintre noi care este sensul vieţii noastre. Încotro mergem acum şi unde vrem de fapt să ajungem? Mergem pe drumul pe care vrem sau mergem pe un drum pe care ne vor alţii? E extrem de important să ştim care sunt valorile noastre, ce e important pentru noi şi care este scopul vieţii noastre. Valorile noastre includ emoţiile noastre.  Dacă ne trăim convingerile şi valorile noastre, se eliberează emoţii pozitive şi constructive atât pentru noi, cât şi în relaţie cu ceilalţi. Dacă nu, ne vom submina propria fericire personală şi familială. Nimeni nu poate dărui la nesfârşit fără să obosească. La fel cum nimeni nu poate hrăni pe alţii fără să se hrănească pe el însuşi. La un moment dat va intra în greva foamei şi-şi va cere drepturile. Soţul nu vrea numai un preş pe care să-şi cureţe picioarele şi soţia nu vrea numai un schimbător de becuri şi un reparator de yale. Fiecare are nevoie de o persoană integră, care-şi trăieşte dorinţa inimii şi care ştie ce vrea de la viaţă. Fiecare hrănindu-se pe sine, hrăneşte apoi întreaga familie. Ca să nu mai vorbim de modelul existenţial pentru copii. Unde este inima ta, acolo este şi viaţa ta. Familia nu este un spaţiu de manevră sau un altar al sacrificiului permanent (NUŢĂ, Adrian, 2002, Suprafaţa…, p. 106). Familia este mediul de securitate şi încredere emoţională reciprocă a membrilor ei, în care tată, mamă şi copil îşi trăiesc propriile valori împreună.

Aşadar, să ne conştientizăm emoţiile noastre analizându-ne propriile valori care dau sensul vieţii noastre personale şi familiale.

 

Conştiinţa de sine şi alteritatea în cadrul familiei

         Femeile şi bărbaţii au nevoi şi aşteptări personale, specifice. Nevoile femeilor sunt legate de valori care privesc siguranţa căminului şi copiii. Bărbaţii în schimb, aşteaptă respect şi apreciere a eului, confort fizic şi relaţional. Ei se aşteaptă să fie cocoloşiţi. Nimic mai simplu pentru o femeie care, oricum, este antrenată să devină mamă. Totuşi, când anumite graniţe ale spaţiului personal sunt încălcate, bărbatul îşi exprimă furia în scopul redefinirii şi păstrării propriei identităţi. El are nevoie să fie tratat ca un om matur şi responsabil, deci să fie lăsat să desfăşoare acele activităţi pe care le poate desfăşura. Şi aceasta fără explicaţii suplimentare din partea unui spirit matern prea angajat şi grijuliu. Prea  multă afecţiune maternală asumată de femeie, afectează intimitatea relaţională a familiei.

         Adrian Nuţă le recomandă soţiilor:

                   • Raportează-te la bărbatul tău ca la un om responsabil şi competent.

                   • Încetează a mai face lucruri pentru partenerul tău, lucruri pe care        le poate face foarte bine el însuşi.

                   • Renunţă la stilul „mămos” de a-i vorbi.

                   • Observă-te un timp şi descoperă când te joci „de-a mama şi copilul”.

                   • Fii consecventă (Nuţă, Adrian, 2002, Suprafaţa…, pp. 95 – 97).

Desigur că lucrurile la acest nivel întrunesc necesităţi de analiză multifactorială şi, probabil că, într-un studiu ulterior, vom elabora şi nuanţele unui tablou diacritic de ansamblu asupra familiei in se.     

         Aici se impune necesitatea stabilirii graniţelor familiale atât între părinţi, cât şi între părinţi şi copii. Atât autoritatea părinţilor gardieni, cât şi extrema cealaltă a indiferentismului parental împiedică crearea şi menţinerea unui climat familial adecvat cu creşterea armonioasă a copiilor şi cu stabilitatea emoţională a familiei (MITROFAN, Iolanda, şi CIUPERCĂ, Cristian, 2002, pp. 156 – 159). Copiii au nevoie de echilibru şi consecvenţă emoţională. Ei se hrănesc emoţional din maturitatea şi sănătatea intimităţii relaţionale a părinţilor lor. Şi, se pare că, scorul nivelului parental este egal cu cel al nivelului relaţional-conjugal dintre părinţi.

Conştientizarea acestei dinamici complexe a familiei şi a schimburilor emoţionale care au loc pe fiecare nivel al funcţionării familiale, aduce cu sine  plus-valoarea unui nivel iniţial, dar fundamental, al construirii căminului familial pe piatra conştientizării la rece a nivelului real, obiectiv, ale existenţei ei „aici şi acum”.             

        Bibliografie:       

  1. CIPRIAN AL CARTAGINEI, (1981). Despre gelozie şi invidie, în P.S.B. (3), Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
  2. MITROFAN, Iolanda şi CIUPERCĂ, Cristian, (2002). Psihologia vieţii de cuplu – între iluzie şi realitate, Bucureşti: Editura Sper.
  3. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Sibiu: Editura Deisis.
  4. NUŢĂ, Adrian, (2002). Psihologia comunicării în cuplu, Bucureşti: Editura Sper.
  5. NUŢĂ, Adrian, (2002). Suprafaţa şi adâncimile cuplului, Bucureşti: Editura Sper.
  6. STĂNILOAE, Dumitru, (1993). Ascetica şi Mistica Ortodoxă, vol. I, Sibiu: Editura Deisis.

VRASTI, Radu, (2015). Reglarea emoţională şi importanţa ei clinică, Bucureşti: EdituraALL.                 

31-10-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu