Sfintenia maternitatii

Oricât de puternic, de capabil, de eficient și impunător ar fi, nici un părinte nu-l poate înlocui sau suplini pe celălalt. Fiecare este incomparabil valoros prin specificul lui, dar fiecare are nevoie de celălalt și numai împreună asigură paternitatea deplină. Și totuși, noi credem că însușirea părintească a mamei, adică maternitatea, întruchipează calitatea părintească și reflectă Paternitatea Divină mai mult decât paternitatea bărbatului.

În primul rând, nu tatăl, ci mama oferă siguranța identității. Nu e vorba că tatăl are nevoie să-și recunoască fiul, iar mama nu, că el n-ar fi la fel de sigur de paternitate. E vorba că mama n-are nevoie de recu­noaștere, pentru că fiul face parte din trupul ei, că e una cu trupul ei până la naștere, că ea este de fapt originea și născătoarea lui și nu tatăl. Chiar dacă tatăl va ajunge la o legătură mai intimă sau la o prietenie mai strânsă cu copilul decât mama, chiar dacă fiul va ajunge să-l prefere pe tată și să se depărteze de mama, el nu poate șterge faptul că ființa lui e parte din trupul unic al mamei, că plămădirea și nașterea lui - adică intrarea lui în existență - sunt darul unic al mamei. Plămădirea copilului în pântecele mamei e cea mai strânsă și mai intimă legătură ființială din univers. Oricât s-ar schimba și mama, și copilul, pen­tru copilul normal, mama e no­blețe neschimbată, fru­mu­sețe și via­ță fără de apus: „Femeia îmbătrâ­nește, mama nu îmbă­trâ­nește. Femeia ca femeie se schimbă și îmbă­trâ­nește, mama ca mamă nu se schim­bă și nu îmbătrânește” (Sf. N. Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Sophia, București, 1999, p. 169).

Mult mai mult decât tatăl, mama e garanția umanității și ființei. Am spus că zămislirea, plămădirea și nașterea copilului sunt unicitatea mamei ca garanție a identității. Dar ea garantează și integritatea ființei și umanității lui, chiar și prin simpla alăptare. Oricât încearcă omul mileniului trei să răstoarne legile fiin­ței - prin transumanism și postuma­nism - pentru omul uman, acestea sunt nu numai garanția omenității, ci și a identității sau ființei: „Beau iarăși lapte, din toate câte sunt/ Același este laptele și-o să rămână/ Cât fi-va lumea ne trebuie un deal/ Unde să pasc-un bivol, și-o fântână /.../ Și câtă vreme pâinea-i tot din grâu/ Și grâu-i tot sămânța care moare/ Și câtă vreme pruncii noștri vin/ Tot din măicuța noastră născătoare” (Ioan Alexandru, „Bucurie”). Nu există intimitate mai profundă sau legătură ființială mai organică și mai intimă decât între mama care alăptează și pruncul care suge la sânul ei. În această legătură stau toată forța, energia, garanția, adevărul și cunoașterea lumii: „mama nici măcar nu înțelege/ nici măcar nu va afla vreodată/ ce-i spune ea/ copilului ei,/ prin laptele supt,/ știe însă precis/ că el află ceva despre ea/ și ceva despre lume/.../ infor­ma­ții prețioase/ prin laptele supt se vor așeza/ în osișoarele lui,/ în ochișorii lui,/ în mințișoara lui” (Adrian Păunescu, „Laptele mamei”).

Dar nu numai în pântece sau în alăptare e mama garanția copilului, ci și mai departe, în veșnicie. Nimeni nu poate să-i smulgă mamei copilul, și nici el - dacă rămâne normal - nu se desparte vreodată de sânul ei. Copilul normal rămâne veșnic în brațele mamei: orice mamă sau orice fiu care concepe o înstrăinare a căzut din maternitate, respectiv din filia­ție. Normalitatea, forța și baza uma­nității stau pe legătura dintre mamă și copil: „Cât timp mai pâlpâie viul/ Un rug va ține-n lumină/ Icoana abstractă a lumii/ Mama și fiul” (Vasile Remete, „Pietà”). Dar această legătură ține nu numai umanitatea și omenia, ci toată ființa lumii: „Acest pământ e sigur că se ține/ De câte sunt mai trainice țâțâni/ La candelele stingerii de sine/ Icoana maicii cu pruncuțu-n mâini” (I. Alexandru, „Noapte”).

Și tata, și mama sunt sacrificiali, dar sacrificialitatea mamei e o asumare mai mare decât a tatălui. Acest adevăr se impune indiscutabil și definitiv începând cu graviditatea femeii. Oricât de zelos și sacrificial ar fi, bărbatul nu este părinte prin sacrificarea trupului său. În actul zămislirii și nașterii copilului, tatăl rămâne zvelt și tinerel, iar mama se schimbă, se consumă și adesea se urâțește: „Cu pruncu-n pântec femeia-i în mormânt/ Pe jumătate, nouă luni plecată/ Precum sămân­ța-n glie putrezind/ E altui cer de-acum încredințată” (I. Alexandru, „Deslegare”). Riscul și povara gravi­di­tății sunt incomparabile și atât de dificile încât în societatea socotită cea mai civilizată astăzi (în societatea americană) o sarcină este văzută ca o boală ce trebuie imediat „rezolvată”. Iar „rezolvarea”, după cum știm, constă într-o mulțime de surogate sau cosmetizări care denaturează esențial mama și copilul.

Oricât de asumat sau sacrificial ar fi, tatăl nu se va compara niciodată cu asumarea mamei. Dacă există cumva „meseria” de părinte, atunci în aceasta excelează mama și nu tata. În piesa „Avram Iancu” a lui Lucian Blaga, eroul își definește mama în sensul acesta suprem: „... am avut mamă, mamă cu meserie de mamă, mamă cum se cade!” Am putea spune că paternitatea tatălui e limitată sau măsurabilă, în schimb maternitatea este unică și incomparabilă. Tatăl nu poate, dar mama poate să-și deschidă universal maternitatea și să-i asume pe toți copiii lumii: „Căci dacă fiul are doar o mamă,/ Irepetabil este și copilul,/ Dar spune-mi, maică bună, adevărul,/ Din toți aceștia, care-ți este fiul?/ Ai mei sunt toți, răspunde maica tris­tă,/ Dar cel mai mult acel ce n-are mamă” (A. Păunescu, „Adevăratul fiu”). Până și inima celei mai slabe, mai proaste sau mai mizerabile femei devine - prin maternitate - o iubire sacrificială atotputernică și infinită. De unde vin aceste calități, dacă înainte erau nu numai nebănuite, ci chiar inexistente sau imposibile?: „În pavilionul de femei, peste noapte,/ scrâșnind a născut una din hoațe./ Luna și-a scos țâțele pline cu lapte/ și-a vrut să ia pruncul în brațe./ S-au repezit toate hoațele celelalte,/ să-nfășure plodu-ntr-o veche broboadă.../ Șoareci, prin colțuri, se sfătuiau ce să roadă/ afar’ mergeau stele pe picioroange înalte” (Radu Gyr, „Fecior de hoață”). Orice naștere e sacră și sfințește lumea, dar paternitatea tatălui e limitată, iar a mamei e infinită și sacră în sine. Nu orice paternitate e sacră, dar orice maternitate e sfântă.

În familia normală, pentru copil, amândoi părinții sunt absoluți, iar el îi venerează pe amândoi, fără să poată fi vorba că îl iubește pe unul mai mult decât pe celălalt. Și totuși, numai iubirea mamei, numai maternitatea rămâne absolutul iubirii părintești. Oricât de slabă sau chiar josnică, prin maternitatea ei, orice mamă e un absolut de iubire pe pământ: „Spune-mi, care mamă-anume/ Cea mai scumpă e pe lume?/ Puii toți au zis de păsări/ Zarzării au zis de zărzări,/ peștișorii de peștioaică,/ ursuleții de ursoaică /.../ toți pisoii de pisică,/ iară eu, de-a mea mămică./ Orice mamă e anume/ Cea mai scumpă de pe lume!” (Nichita Stănescu, „Cea mai scumpă de pe lume”).

În calitate de părinte, și tata, și mama sunt sacri în ochii copilului normal. Tata poate părea mai impozant sau mai măreț, iar mama mai iubitoare și mai dulce. Dar amândoi sunt sacri, și copilul se simte înnobilat prin ei. Și totuși, sacrul părintesc al mamei e mai vizibil și mai profund. Dacă într-o familie se simte sacrul, acela provine în primul rând de la mama: unde mama e nobilă, familia miroase a sfințenie, iar unde mama e străină de sacru, familia n-are cum să fie sfântă, chiar dacă tatăl ar fi o persoană foarte bună. Prin tata copilul poate simți mă­reția, dreptatea și adevărul, dar no­blețea sacră i-o dă mama: „Când m-am născut, pe frunte eu/ Aveam coroană-mpărătească:/ A mamei mână părintească,/ A mamei mână părintească” (Grigore Vieru, „Mâinile mamei”). Dar maternitatea nu e numai o noblețe sau un sacru artistic, ci chiar ființial, actul nașterii fiind o legătură directă, „de mână cu mâna lui Dumnezeu”, conștienti­zată și însoțită de puterile sacre ale universului: „În acel boț de carne- nsu­flețit/ Se-aude-un cor de îngeri din vecie” (I. Alexandru, „Vântul”). Dar nașterea e numai începutul, căci maternitatea sau prezența mamei e o continuă prezență și infuzie a sacrului în familie și mai ales în copil: „Când cântă mama noaptea pe pământ/ Se luminează-n țară de-nviere /.../ Pe unde trece chipul tău atins/ De umbra pruncilor neprihănită/ Miroase-a ceruri ce s-au scuturat/ De roua lor pe iarba necosită” (I. Alexandru, „Portret”). Cât de sigură și de universală e sacralitatea mamei reiese și din experiența cea mai simplă, aceea că până și cel mai abrutizat om, care suferă orice, tresare și răzbună ofensa adusă mamei.

Omul experiază în multe feluri realitatea și prezența sacrului. Dar copilul nu vede și nu se încredin­țează de Rai și de veșnicie nicăieri precum în ființa și mai ales în ochii mamei: „Nu mai are mama în privire/ Decât icoana unui singur gând/ Împăienjenit de-o presim­țire/ Că vom da de paradis curând/ Că vom fi de-a pururi împreună/ Cei ce-am fost cu ceilalți de apoi/ Asta dorește mama să ne spună/ Că e moartă moartea între noi” (I. Alexandru, „Mama”).