Concluzii asupra sinodului (întrunirii) din Creta

După ce am încercat să arăt greşelile teologice, abaterile dogmatice şi alte probleme din pregătirea, documentele şi regulamentul aşa-numitului „Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei”, am aşteptat, în rugăciune, desfăşurarea lui şi reacţiile ce au urmat.

În aceste clipe cred că pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să trag unele concluzii.

1. ​Au fost prezentate multe mărturii în privinţa organizării şi desfăşurării întrunirii din Creta. Rămâne dovedit absolut clar faptul că nu s-au respectat principiile fundamentale ale unui sinod ortodox: 

a) invitarea tuturor episcopilor ortodocşi din aria dorită a fi acoperită de sinod;
b) privirea şi tratarea lor ca urmaşi ai Apostolilor şi cu puteri egale;
c) libertatea tuturor episcopilor de a vorbi, argumenta, contra-argumenta şi vota;
d) aşteptarea cu răbdare a lămuriri tuturor problemelor teologice înainte de a închide lucrările sinodului (ajungându-se chiar la reluarea lucrărilor sinodului atunci când (re)apăreau nelămuriri);
e) deschiderea sinceră a sinodului către pleroma Bisericii;
f) preocuparea fundamentală de a cunoaşte şi a împlini voia lui Dumnezeu, pentru frământările, problemele şi durerile Bisericii Sale.

2. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a încercat să apere Ortodoxia. Mărturiile directe arată că s-au dat adevărate bătălii din partea Patriarhului şi a Mitropolitului Moldovei, mai ales, pentru a se obţine exprimări cât mai ortodoxe, pentru a se înlătura ambiguităţi şi formulări necanonice etc.; chiar şi mesajul final, cel mai ortodox document cretan – de departe[4] – datorează enorm delegaţiei BOR.

Limitele succesului delegaţiei BOR, lacunele ortodoxe – uneori uriaşe – ale documentelor şi în primul rând riscul uriaş al acceptării îngrozitoarei inovaţii dogmatice şi (ne)canonice a treptelor episcopale şi sinoadelor restrânse mă fac să cred, mai departe, că Biserica noastră ar fi trebuit neapărat să ceară amânarea întâlnirii până la momentul acceptării principiilor sinodalităţii ortodoxe. Şi că acum trebuie să găsească mijloace pentru a obţine ceea ce nu a putut câştiga în Creta, adică păstrarea neschimbată a Învăţăturii lui Hristos, înlăturarea inovaţiilor dogmatice şi celorlalte abateri strecurate sau impuse prin Sinodul din Creta.
 

3. În locul unor discuţii teologice serioase părţile pro-Creta promovează masiv stereotipii şi prejudecăţi, uneori naive sau ridicole, dar adesea extrem de anti-ortodoxe. Câteva dintre ele (cu scurte răspunsuri ortodoxe) sunt:

– „Este primul (mare) sinod ortodox după 1300 de ani”; o afirmaţie fără acoperire, dat fiind că de la Sinodul de la Iaşi până la Sinodul din 878 – amintit şi de Enciclica din Creta – sunt o mulţime de sinoade ortodoxe cu participare largă; mai mult, dat fiind că în Creta vot real au avut doar 10 episcopi nu poate fi considerat un „mare sinod”, ci unul mititel;

– „Nu s-a ţinut în Istambul din cauza ambiţiilor ruseşti”; de fapt au fost motive de securitate clare, iar recentul atentat de la Istambul arată clar că motivele au fost corecte; să crezi că un sinod ortodox internaţional nu ar fi fost în vizorul teroriştilor este cel puţin absurd;

– „Rostul Sinodului din Creta a fost de a arăta lumii puterea şi unitatea Ortodoxiei”; un sinod care are un asemenea rost sau scop este categoric ne-ortodox; scopul sinoadelor este de a apăra până la venirea lui Hristos Învăţătura Sa neschimbată, dar şi slăvirea cea dreaptă a lui Dumnezeu, „în duh şi Adevăr”!; după Cuvântul lui Dumnezeu puterea Ortodoxiei se vede în trăirea ei de fiecare zi, iar unitatea tot acolo (Matei 5.16); rostul sinoadelor este de a rezolva problemele teologice – canonice şi dogmatice – apărute în bisericile locale sau, în cazul sinoadelor ecumenice, în părţi largi ale Bisericii, nu de a promova anumite imagini publicitare;

– „Miza Sinodului din Creta a fost unitatea Ortodoxiei”; afirmaţie de un ridicol total în condiţia în care s-a refuzat participarea tuturor episcopilor, a fost ignorată total pleroma Bisericii, a fost dispreţuită cererea de amânare a unor biserici totalizând mai mult de jumătate din ortodocşii lumii etc.; nu, miza de substanţă a fost, de fapt, încercarea Fanarului de a prelua, anti-canonic, puterea în Biserica Ortodoxă, prin înfiinţarea unui „colegiu episcopal” cu valoare de „colegiu al cardinalilor Ortodoxiei”[5], condus de „Papa de la Istambul”; atribuţiile ne-ortodoxe şi dictatoriale atribuite Patriarhului de Fanar, grupului întâistătătorilor şi „Sfântului şi Marelui Sinod” atestă categoric aceste intenţii; faptul că Patriarhul de Fanar şi secretarul său şi-au permis, după cum atestă mitropoliţi participanţi la Sinodul din Creta, să modifice arbitrar documentele în timpul discuţiilor – şi în afara lor – este numai un exemplu al liniei dictaturii totale spre care Fanarul încearcă să tragă Ortodoxia;

– „Rusia nu a luat parte pentru a nu recunoaşte autoritatea Patriarhiei Ecumenice”; afirmaţia este de trei ori falsă; întâi, pentru că Rusia nu a retractat semnătura sa de pe numeroasele documente pregătitoare prin care recunoaşte această autoritate a Patriarhiei Fanarului; în al doilea rând pentru că motivele invocate oficial de Patriarhia Rusă sunt cu totul diferite, iar pretenţia ca supoziţiile, bănuielile sau prejudecăţile personale (fie ele politice sau de orice altă natură) să fie socotite argumente şi adevăruri este neortodoxă; în al treilea rând, pentru că din punct de vedere politic acceptarea autorităţii Fanarului în cadrul grupului de întâistătători este exact pe linia politicii Moscovei – ca autoritate de stat, inclusiv în raport cu Ortodoxia – şi ar deschide calea către conducerea Ortodoxiei pentru Patriarhia Rusă (e cazul să amintim că un atentat ca cel de pe aeroportul din Istambul ar distruge complet minuscula Patriarhie fanariotă; e nevoie să spunem cine i-ar lua atunci locul?);

– „Patriarhia Antiohiei nu a venit în Creta din cauza conflictului pentru Qatar”; o afirmaţie ruşinoasă – şi vinovată – pentru orice ortodox care o vehiculează, câtă vreme textele oficiale ale Patriarhiei Antiohiei prezintă o largă explicaţie şi argumentaţie a gestului, ca o continuare a unei atitudini ce datează dinainte de conflictul privitor la Qatar; menţionăm doar (în afară de exemplul din acest link:http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22846-comunicat-patriarhia-antiohiei-nu-recunoaste-marele-sinod-ortodox-din-creta.html)  faptul că Patriarhia Antiohiei nu a semnat unele din documentele preliminare şi a ridicat de-a lungul vremii obiecţii la care nu a primit răspuns;

– „Discuţiile privitoare la recunoaşterea Sinodului din Creta sunt un conflict est-vest, un conflict între pro-ruşi (estici) şi pro-greci (vestici)”; afirmaţia este atât de ridicolă încât este greu de categorisit civilizat, câtă vreme ierarhii şi teologii greci sunt primii care s-au ridicat împotriva Sinodului din Creta şi primii care refuză să îl recunoască (un exemplu dintre multe: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22856-grecia-clericii-calugarii-si-teologii-ortodocsi-de-renume-nu-recunosc-marele-sinod-din-creta.html); atunci când nu este o josnică încercare de manipulare, această frază este doar exprimarea unui rasism extrem care cere ortodocşilor să fie anti-ruşi indiferent dacă poziţia rusească este corectă sau nu şi vrea să determine o reacţie doar prin manipularea acestui rasism (etno-filetism); merită amintit că Patriarhia Rusă a luptat pentru Sinodul din Creta împotriva propriilor credincioşi, preoţi şi chiar episcopi, folosind în această luptă măsuri extreme (şi neortodoxe) şi renunţând la ea doar în urma unei masive opoziţii a pleromei; astfel că poziţia sa de-a lungul anilor şi până în ultimul moment, după aberanta frază a est-vest-ului, a fost categoric vestică…; în fapt, este vorba despre o dispută teologică ortodoxă complexă purtată în toate bisericile locale;

– „Lipsa unor biserici locale nu delegitimează Sinodul din Creta”; de fapt, conform actelor fundamentale, chiar îl delegitimează total, de vreme ce – ne-ortodox! – la bază s-a aşezat doctrina inovaţionistă a unanimităţii![6]; altfel spus, fără unanimitate „Sinodul din Creta” este nul de jure şi de facto, conform propriilor acte pregătitoare şi propriului regulament; iar unanimitatea nu a existat nici măcar la actele preliminare, pe care nu le-au acceptat toate bisericile autocefale, cu atât mai mult la întrunire; deci, exact pe dos, lipsa unor biserici locale delegitimează total Sinodul din Creta;

– „Lipsa unor episcopi sau lipsa votului unor episcopi (absenţi) nu delegitimează ortodox Sinodul din Creta, pentru că şi la (alte) sinoade, chiar ecumenice, nu au venit şi deci nu au votat toţi episcopii şi toate bisericile locale”; acest sofism se bazează pe confuzia intenţionată între interzicerea participării/votării sau boicotul argumentat canonico-dogmatic şi respectiv neparticiparea (implicit şi ne-votarea) din motive neutre; la Sinodul din Efes (449), la Sinodul de la Stejar (403) şi la alte sinoade tâlhăreşti s-a urmărit ca anumiţi episcopi să nu poată lua parte, astfel încât au fost din start invalidate; la sinoadele ortodoxe episcopii care lipsesc o fac din încredere în cei care vin, din lipsă de interes faţă de subiecte sau din alte motive independente de organizatori; deosebirea este gigantică şi, ca urmare, lipsa unor episcopi datorită interzicerii prezenţei lor anulează orice pretenţie de „ortodoxie” a Sinodului din Creta; dacă mai amintim practicile de a forţa tăcerea tuturor criticilor faţă de acest sinod, tipică parabolanilor şi talibanilor, avem încă un argument pentru lipsa de legitimitate ortodoxă a întrunirii din Creta.

– „La Sfântul şi Marele Sinod nu s-au discutat [nu se vor discuta] probleme dogmatice şi canonice şi nu se vor face inovaţii dogmatice şi canonice”; este una dintre cele mai repetate şi dintre cele mai incorecte afirmaţii pe tema Sinodului din Creta; a pretinde că eclesiologia nu ţine de dogme şi canoane este complet ne-ortodox; mai mult decât ne-ortodox, de-a dreptul iraţional, este a pretinde că organizarea Bisericii, criteriile de acordare a autonomiei sau autocefaliei, raporturile dintre pleromă, cler şi sinoade, raporturile dintre sinodalitate şi infailibilitatea Bisericii şi alte asemenea aspecte prezente la Sinodul din Creta nu ţin de eclesiologie; de asemenea, a crede că raporturile Bisericii cu lumea nu ţin de dogmatică – şi de canoane, evident – este complet absurd;

– „Hotărârile Sfântului şi Marelui Sinod sunt obligatorii pentru toată Biserica”; această afirmaţie este, o spun cu toată tristeţea, eretică şi absurdă; este eretică pentru că nu există nici un mecanism ortodox prin care un alt organ în afară de un sinod ecumenic să poată da hotărâri obligatorii pentru toată Biserica, şi acestea devin obligatorii doar dacă – şi după ce – pleroma Bisericii îl recunoaşte drept ecumenic; iar Sinodul din Creta, după cum au recunoscut toate bisericile participante, nu este un sinod ecumenic; ceea ce face ca acea afirmaţie să vină în directă contradicţie cu eclesiologia ortodoxă neschimbătoare; este o afirmaţie absurdă, întrucât lipsa unanimităţii existenţa Sinodului din Creta vine în contradicţie cu propriul regulament şi cu actele pregătitoare, ceea ce îl face să fie lovit de nulitate totală chiar după propriile principii de organizare şi funcţionare – şi cu atât mai mult sunt lovite de nulitate şi „hotărârile” lui.

Acestea sunt câteva din sintagmele total neadevărate pe care le-au propagat o serie de adepţi fanatici ai Sinodului din Creta, în lipsa unor argumente logice sau factuale.

Mai poate fi amintită aici şi aberaţia desăvârşită – şi profund rasistă – după care

– „Contestatarii Sfântului şi Marelui Sinod sunt pro-ruşi/agenţi ruşi/îndoctrinaţi de ruşi”; afirmaţie care frizează demenţa – responsabil vorbind! – în condiţia în care Patriarhia Rusă a susţinut necondiţionat Sinodul din Creta până în ultimul moment, retrăgându-se doar din pricina episcopilor şi preoţilor care au încetat pomenirea Patriarhului Kiril, exact din pricina politicii pro-sinod a acestuia şi a sprijinitorilor lui (inclusiv Putin); în fapt, înfiinţarea unui „colegiu de cardinali”… scuze, a unui „colegiu de întâistătători” – superiori în drepturi celorlalţi episcopi – având un papă… scuze, un preşedinte cu puteri absolutiste, era puternic agreată de Patriarhia Rusă (care deja are o asemenea practică în teritoriul ei!); rămasă fără credincioşi şi fără resurse, Patriarhia de Fanar putea fi distrusă extrem de uşor, iar odată înlăturată, „Preşedinţia” Ortodoxiei ar fi fost preluată, evident, de către biserica locală având cel mai puternic sprijin politic, adică de Moscova; oprirea participării Patriarhiei Ruse la Sinodul din Creta a fost o mare biruinţă împotriva implicării politicii în Ortodoxie în general şi în Ortodoxia rusă în special, a fost o blocare nu doar a ambiţiilor ne-ortodoxe ale Fanarului, dar şi ale unor politicieni ruşi (cu sau fără reverende) şi poate să deschidă calea către înlăturarea unor practici neortodoxe introduse în spaţiul rusesc în secolul al XVIII-lea.

4. Existenţa Sinodului din Creta este o ruşine pentru Ortodoxie. Acesta a fost organizat după principii ne-ortodoxe, cu încălcarea flagrantă a dogmaticii şi canonicii eclesiale, cu anularea principiului ortodox fundamental al egalităţii episcopilor, într-un total dispreţ faţă de pleroma Bisericii.

În acelaşi timp, el este o victorie pentru Ortodoxie, exact prin nereuşitele lui. Întrunirea lui prin încălcarea propriului regulament de organizare şi funcţionare, întrunire forţată şi grăbită, l-a făcut să fie lovit de nulitate chiar şi după propriile reguli. Totodată, el a dat prilejul unor mărturisiri puternice, după modelul Sfântului Marcu al Efesului, a trezit conştiinţa multora şi a adus la suprafaţă probleme grave ce musteau până acum prea departe de lumină.

Vom arăta îndată cele mai mari dintre aceste probleme, aşa cum au fost ele evidenţiate de către cele întâmplate înainte de, în timpul şi după Sinodul din Creta. Concluziv, se poate constata faptul că bazele organizării acestui sinod şi a documentelor lui sunt constituite de teologia eterodoxă a ecumenismului,clericalismului şi etno–filetismului. Astfel,

4.1. Etno-filetismul[7] şi clericalismul[8] sunt sursa fundamentală a născocirii „treptelor episcopale” (cele trei amintite de noi la punctul 1); etno–filetismul a alimentat lupta pentru putere a Fanarului (şi altor biserici locale) şi, în combinaţie cu clericalismul – care a adus aroganţa poziţiilor administrative la nivelul anulării egalităţii dintre clericii de pe aceeaşi treaptă harică – a produs fractura între tradiţia eclesiologică ortodoxă şi cele trei trepte episcopale ale Sinodului din Creta.

4.2. Etno–filetismul şi ecumenismul (care nu este altceva decât o negociere comercială a credinţei[9]) sunt la baza respingerii prezenţei bisericilor autonome; paradoxal, ruşinos şi vinovat este faptul că au fost acceptaţi observatori eterodocşi – inclusiv în spaţiul şi activităţile liturgice ale Sinodului din Creta, iarăşi practică total ne-ortodoxă şi unică în Istoria Bisericii[10] – dar au fost respinşi categoric circa 500 de episcopi ortodocşi.

Adevărul este că toate disputele privitoare la jurisdicţia locală aparţin combinaţiei între cele două concepţii, etno–filetismul şi ecumenismul, cu unele nuanţe clericaliste; dacă s-ar respecta principiul fundamental ortodox al organizării Bisericii după structura statului în care aceasta fiinţează s-ar limpezi repede lucrurile în multe ţări (Italia, Franţa, Spania, Germania, Marea Britanie, Moldova, SUA etc.) prin organizarea ortodocşilor din cuprinsul lor în biserici naţionale (sau statale, dacă preferăm să le spunem aşa), după cum este firesc pentru Ortodoxie; dacă s-ar respecta principiul fundamental al slujirii în limba credincioşilor – principiu, de altfel, biblic – multe alte certuri jurisdicţionale ar înceta.

Merită amintit aici că egalitatea episcopilor şi libertatea de asociere a episcopiilor era atât de clară în primele secole creştine încât într-un singur stat, România (aka Imperiul Roman) găsim în secolul IV d.Chr. cel puţin şapte biserici autocefale (a Ierusalimului, a Antiohiei, a Alexandriei, a Romei, a Constantinopolului, a Armeniei, a Ciprului), altele nefiind prea departe de acest statut. La ele se adăugau Biserica din Gruzia, cea din Persia, cea din India, cea din Etiopia etc. Contradicţia cu setea de putere şi jurisdicţie a multor biserici locale de astăzi este zguduitoare. Consecinţele, de la suprapuneri de episcopi ortodocşi în aceleaşi localităţi, provincii şi ţări, până la nenumărate neînţelegeri, dispute, mutări de la un episcop la altul – adesea total anti-canonice, dar îndreptăţite de dragul „creşterii episcopiei” etc. – sunt îngrozitoare şi străine unei adevărate trăiri ortodoxe. Lipsa de ortodoxie a Sinodului din Creta în această privinţă este mai mult decât zguduitoare.

4.3. Clericalismul, ca autoritarism care nu acceptă nici egalitate, nici răspunderea în faţa treptelor „inferioare”, dar şi ecumenismul (ca negoţ religios acoperit prin discursuri pietiste) au determinat de-a lungul deceniilor secretizarea pregătirii „Sinodului Panortodox” redenumit „Sfântul şi Marele Sinod”.

Afirmaţiile pro-Creta privind aşa-zisa publicare a materialelor pe temă sunt profund necinstite.

În primul rând, în timpul comunismului asemenea materiale erau quasi-necunoscute chiar şi clericilor sau teologilor care nu erau implicaţi în discuţii, cu atât mai mult pleromei Bisericii.

În al doilea rând, chiar şi după căderea comunismului materialele în cauză au fost publicate rar, în tiraje limitate, difuzate în cercuri restrânse, fără mediatizare, fără dezbatere publică.

În al treilea rând, de câte ori cineva, ajungând să parcurgă materialele sau să afle conţinutul lor, încerca să le pună în discuţie critic era redus la tăcere. Chiar şi în cazul în care era vorba despre teologi de cel mai înalt nivel, care participaseră ani de zile la discuţiile ecumeniste şi ale căror concluzii negative ar fi trebuit să fie ascultate cu cea mai mare grijă (cazul Părintelui Dumitru Stăniloae, de pildă). În cel mai blând caz se folosea pretextul „sunt documente în discuţie, nu sunt finale, nu are rost să le discutăm acum, în această formă”.

Pentru ca atunci când s-au declarat formele finale să se pretindă că „nu pot fi discutate pentru că sunt forme finale şi nu pot fi modificate”![11]

Dincolo de această contradicţie avocăţească şi total neortodoxă, rămâne faptul că pleroma Bisericii nu a fost nici înştiinţată şi nici consultată în privinţa pregătirilor a ceea ce avea să devină „Sinodul din Creta din 2016”.

Iar această practică se încadrează perfect practicii aşa-zisului „dialog ecumenic” (corect, ecumenist), care a dus la dezvoltarea în timp a ceea ce chiar practicanţii au numit „theologia oecumenica”, un nou tip de teologie, eterodoxă, în care pleroma Bisericii nu a avut niciun cuvânt de spus.

Trebuie recunoscut public faptul cunoscut de oricare cleric şi credincios practicant: orice dialog intra-ortodox în privinţa „dialogului ecumenic” [de fapt, ecumenist[12]] a fost sabotat sistematic, atât pe principii clericaliste cât şi comerciale; de la mituiri cu plecări în străinătate sau funcţii până la ameninţări şi sancţiuni, s-au folosit toate mijloacele ne-ortodoxe pentru a se opri orice discuţie cinstită, deschisă, ortodoxă, frăţească pe această temă. Predicile, conferinţele, interviurile şi scrierile anti-ecumeniste ale unor părinţi ca Iustin Popovici, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu şi alţii asemenea au fost practic îngropate, promovându-se în schimb, forţat şi neortodox, un singur punct de vedere, cel pro-ecumenist.

Ca urmare „theologia oecumenica” a intrat în limbajul şi mentalitatea multor teologi şi studenţi ortodocşi, a multor clerici ortodocşi, fără a se respecta principiile fundamentale ale consultării sinodale deschise şi clare, fără a respecta principiul fundamental al consultării pleromei Bisericii.

Ceea ce a dus şi la bazele anti-ortodoxe ale organizării şi funcţionării Sinodului din Creta.

4.4. Acestea, de altfel, sunt singurele roade reale ale ecumenismului!

În o sută de ani de „dialog ecumenic” [de fapt, ecumenist] singurele roade – Hristos ne-a cerut să judecăm asemenea lucruri după roade! –, şi repetăm, singurele roade sunt infiltrarea în Biserică a unor sisteme de gândire şi a unor termeni străini Ortodoxiei.

Nu s-au apropiat de Ortodoxie nici Anglicanismul, nici alte culte ci, dimpotrivă, au introdus noi şi noi inovaţii dogmatice, canonice şi liturgice, îndepărtându-se şi mai mult de Învăţătura Ortodoxă. Şi atrăgând în mişcarea lor centrifugă ortodocşi – teologi sau nu – într-un sens exact opus rostului declarat al ecumenismului. Ceea ce arată că aşa-zisul dialog ecumenic nu este doar sterp, ci de-a dreptul dăunător.

În faţa acestei realităţi Patriarhia de Fanar, cea care a impus organizarea – pripită, forţată şi ne-regulamentară – a Sinodului din Creta, a îndrăznit totuşi să laude şi să promoveze mai departe ecumenismul, fără absolut nicio explicaţie logică şi/sau ortodoxă, fără nici una din observaţiile critice minim necesare, fără propunerea unor soluţii pentru rezolvarea sterilităţii aşa-zisului dialog, fără a putea prezenta măcar o realizare ortodoxă în cadrul lui; lăudare şi promovarea pe mai departe a ceea ce sfinţii secolului XX, de la Justin Pârvu sau Paisie Aghiorâtul şi până la Justin Popovici sau Ioan Maximovici, au osândit limpede şi categoric, repetat şi profund argumentat, s-a făcut în Creta, de către Patriarhia de Fanar doar pe temeiul unui limbaj de lemn tipic ecumenist; obţinând o inexplicabilă aderenţă din partea celorlalţi participanţi, cu excepţia notabilă – şi remarcabil superioară celei de la Ferrara-Florenţa a cel puţin şase episcopi (dacă nu cumva avem o falsificare a prezentării situaţiei şi numărul opozanţilor este, de fapt, şi mai mare[13]); nici nu mai stăruim aici asupra ereziei de a administra, făţarnic şi anti-ortodox, o Sfântă Taină cuiva care nu crede în ea, sau asupra altor alunecări din documentele adoptate, toate subsumate, în fapt, celor prezentate până acum (şi în primul rând influenţei masive a celor trei mari rătăciri, ecumenismul, etno–filetismul şi clericalismul).

Prin toate aceste aspecte Sinodul din Creta a scos la iveală răul imens făcut Bisericii de felul în care s-au desfăşurat atât aşa-zisul dialog ecumenic dar şi pregătirile aşa-zisului Sinod Panortodox.

Dacă la sinodul de tristă amintire de la Ferrara-Florenţa căderea din Ortodoxie a fost impusă din afară, inclusiv prin forţă brută, la noua Ferrara-Florenţa, adică la „Sinodul din Creta”, căderea a venit prin infiltrarea în Biserică a învăţăturilor anti-ortodoxe ale ecumenismului, clericalismului şi etno–filetsmului.

Patriarhia de Fanar s-a situat, din păcate, în poziţia conducătoare a unei tabere teologice care urmăreşte schimbarea fundamentală a eclesiologiei ortodoxe şi altor aşezări dogmatice şi canonice veşnice. Învăţăturile străine susţinute de ea marchează o cădere pe care o privim ca fiind chiar mai gravă decât aceea din timpul unionismului de la Ferrara-Florenţa, pentru că nu reprezintă „doar” o uniune cu o altă religie pe baza unui „minim” de puncte, ci alterarea fundamentelor Bisericii, astfel încât orice modificare teologică poate fi impusă dictatorial.

Vindecarea este şi acum aceeaşi ca şi atunci:

5. Se impune respingerea Sinodului din Creta care, în ciuda neparticipării multor biserici, în ciuda hotărârilor unor sinoade naţionale – ca cel al Bisericii Greciei sau cel al Antiohiei – şi în ciuda luptei unor delegaţii – precum cea a Bisericii Ortodoxe Române – a fost şi rămâne un exemplu strălucit de anti-sinod sau de sinod anti-ortodox.

Se impune categoric necesitatea renunţării, clar şi asumat, la clericalism, etno–filetism şi ecumenism şi revenirea la principiile eclesiologice ortodoxe pe toate planurile.

Este absolut necesar un sinod ecumenic organizat pe aceste baze ortodoxe, un sinod bazat pe consultarea pleromei în privinţa documentelor şi problemelor ce urmează să fie dezbătute şi pe egalitatea în participare, exprimare şi vot a tuturor episcopilor ortodocşi.

Retragerea din CMB şi din alte asemenea manifestări ecumeniste, precum şi iniţierea unui dialog pentru organizarea canonică a bisericilor locale din Apus – Franţa, Germania, S.U.A. etc. – cu asigurarea nevoilor fiecărui neam din hotarele statelor respective sunt paşi necesari şi demni de poziţia B.O.R.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române poate şi trebuie să joace un rol hotărâtor în aceste privinţe. După ce a încercat, fără succes, să îndrepte lucrurile prin colaborare cu astăzi evident ne-ortodoxa Patriarhie a Fanarului, este în punctul din care nu poate merge decât fie către delimitarea de aceasta şi alunecările ei, fie către – ferească Dumnezeu! – alăturarea în cădere cu aceasta. Ceea ce nădăjduim să nu se întâmple în veci!

Mulţumind lui Dumnezeu pentru toţi cei care au muncit şi au luptat pentru Ortodoxie în pregătirea, amânarea, desfăşurarea şi respingerea Sinodului din Creta, mulţumind lui Dumnezeu pentru ieşirea la iveală a ereziilor ce musteau până acum făţarnic în Biserică,

ne rugăm Lui spre îndrumarea tuturor celor care Îl iubesc, astfel încât să rămână mai departe mădulare vii ale Bisericii pe care porţile Iadului nicicând nu o vor birui. (Sursa: Atitudini nr.45/2016)

Cu dragoste, credinţă şi nădejde,

Preot al lui Hristos,

Mihai-Andrei Aldea, preot slujitor în mănăstirea Paltin Petru-Vodă

NOTE:

[1] Conform Mitropolitului Irineu de Backa, Irineu, “toată diferenţa dintre un episcop ortodox şi un observator eterodox, la Sinod, a fost că primul putea lua cuvântul, pe când cel de-al doilea nu, însă niciunul dintre ei nu putea decide asupra niciunei chestiuni.”.

[2] Simpla şi vaga menţiune făcută în Mesajul Sinodului din Creta, este îndreptată spre exterior şi nu atinge – cu atât mai puţin rezolvă – problema interioară a martiriului şi consecinţelor lui. Este foarte departe de a fi o „grijă profundă”, de vreme ce nu a produs nici măcar un document pe subiect, iar Patriarhia martirică a Antiohiei nici măcar nu a fost menţionată. Nu s-au menţionat persecuţiile comuniste şi nu au fost lăudaţi, aşa cum era firesc, martirii acestei încă neîncheiate persecuţii (care cel puţin în România încă merge mai departe).

[3] Nici măcar nu a fost atinsă problema grupărilor masonice şi a încercărilor de infiltrare în şi controlare a bisericilor locale şi a Bisericii în general, cu toate că poziţiile pe temă ale Bisericii României şi Bisericii Greciei ar fi îndreptăţit această preocupare. Nu s-a atins problema grupărilor centrifuge care, în temeiul abaterilor de la Ortodoxie a multor ierarhi, tind să creeze structuri schismatice tot mai numeroase. Nu s-a atins problema impunerii de către state a unor politici publice şi educaţionale anti-ortodoxe şi anti-creştine. Etc., etc., etc.

[4] De fapt punctele atinse de Mesaj, departe de a fi lămurite de Sinodul din Creta (multe fiind total ignorate de discuţiile purtate în cadrul lui, altele foarte neclare) ar fi trebuit să fie teme de sine stătătoare şi chiar puncte de plecare în organizarea şi lucrările sinodului…

[5] De fapt, Mitropolitul Irineu de Backa foloseşte termenul „adunare de papi”…

[6] Niciodată în istorie sinoadele nu au fost organizate şi nu au votat pe principiul unanimităţii. Principiul egalităţii episcopilor – negat de Sinodul din Creta şi organizatorii lui – a fost completat de acela al dezbaterilor teologice profunde şi oricât de lungi era nevoie, clarificările ducând la o majoritate categorică în temeiul căreia se dădeau hotărârile. Niciodată, repetăm iar şi iar, niciodată nu a existat acest principiu absurd al unanimităţii. Culmea este că a fost încălcat chiar de către cei care l-au impus.

[7] Etno-filetismul este rătăcirea prin care sentimentele naţionale sunt puse mai presus de Credinţa lui Hristos, devenind primordiale în alegeri care ar trebui făcute pe criterii ortodoxe, nu etniciste. Printre manifestările etno-filetismului se numără folosirea credinţei ca mijloc de deznaţionalizare, impunerea limbii naţionale în Biserică şi celor care au altă limbă (încălcându-se poruncile biblice în această privinţă!), folosirea sentimentelor naţionale pentru extinderea jurisdicţiei în ţări străine (aşa cum se întâmplă în Franţa, Germania, SUA etc., unde, strict pe criterii etno-filetiste, structurile ortodoxe se suprapun cu totul necanonic) etc.

[8] Clericalismul este tendinţa de a impune un primat ierarhic neortodox. În Ortodoxie treptele preoţiei încep, de fapt, cu catehumenii, care nu fără harul lui Dumnezeu sunt în chemarea lor către Biserică, şi urcă mai departe prin mireni, monahi, citeţi, ipodiaconi, diaconi şi preoţi până la treapta episcopiei, într-o continuitate organică (mărturisită repetat de Sfintele Scripturi şi, ulterior, de către Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice, precum şi de către toţi continuatorii lor până în veac). Prin contrast, clericalismul înlătură parţial sau fundamental organicitatea Bisericii şi continuitatea treptelor, transformându-le în caste cu autoritate discreţionară faţă de cele socotite „inferioare”. Răspunderea treptelor unele faţă de altele este înlocuită printr-o simplă şi dictatorială subordonare a celor de jos faţă de cele de sus. Consecinţele sunt cumplite, iar născocirea unei diviziuni chiar şi la nivelul episcopilor – în cele trei clase arătate de Sinodul din Creta – este doar un exemplu între multe.

[9] Pentru a dovedi falsitatea ecumenismului ca aşa-zis mijloc de înţelegere între religii, să observăm doar două fapte. Primul, existenţa unor sisteme foarte bune de înţelegere inter-religioasă – cu toate limitele necesare unei vieţi sociale sănătoase – mult înainte de apariţia ecumenismului, dar total ignorate de acesta şi adepţii lui. Moldova secolului al XVII-lea este un exemplu, fiind un loc în care de la ortodocşi la mozaici şi de la monofiziţi la catolici toţi cetăţenii îşi exercitau liber cultul (inclusiv la nivelul, necesar, de confruntare ideologică de bun-simţ). Al doilea, realitatea că înţelegerea între religii presupune existenţa lor, nu dizolvarea lor într-o ciorbă „comună”, o mega-corporaţie religioasă ambiguă şi monopolistă, aşa cum preconizează ecumenismul.

[10] Ar trebui să reluăm aici faptul că orice sinod adevărat – şi mai ales ecumenic – începe de la recunoaşterea canoanelor sinoadelor ortodoxe anterioare, începând cu Canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sinoadelor Ecumenice. Această recunoaştere este absolut necesară pentru a aşeza în Ortodoxie şi sinodul respectiv şi lucrările lui. La Sinodul din Creta această recunoaştere iniţială a lipsit, ceea ce îl aşează în afara Ortodoxiei, fapt dovedit categoric de prezenţa total necanonică, total neortodoxă şi cu totul fără precedent în istorie, a reprezentanţilor unor religii străine în spaţiul cultic ortodox, în timpul serviciilor religioase ortodoxe. Prezenţă refuzată, în acelaşi timp, episcopilor ortodocşi „de rangul trei”, care nu au avut voie nici măcar să vină la acest sinod. Bazele eterodoxe ale Sinodului din Creta nu pot fi substituite de Mesajul dat la insistenţele B.O.R.

[11] Pretext invocat repetat de Patriarhia de Fanar în 2016, inclusiv în privinţa „Regulamentului de organizare şi funcţionare…” a Sinodului din Creta, declarat şi el imposibil de modificat, dar încălcat categoric prin organizarea întrunirii în ciuda lipsei unanimităţii prevăzute de acelaşi regulament.

[12] Denumirea de dialog ecumenic este anti-ortodoxă şi se bazează pe amestecarea teologiei ortodoxe cu teologia protestantă. În vreme ce ecumenic înseamnă în teologia ortodoxă a toată Biserica lui Dumnezeu, adică a toată Biserica Ortodoxă – pentru că, evident şi elementar, Biserica este definită prin şi de Învăţătura lui Hristos – în eclesiologia protestantă sunt pretinşi a face parte din „Biserică” toţi cei care pretind că ar „slăvi pe Iisus”, indiferent de apartenenţa lor religioasă şi oricât de îndepărtat de Unul Iisus Hristos, Omul-Dumnezeu, ar fi acela slăvit de ei (în multe cazuri imaginea lui „Iisus” fiind în parte sau fundamental reluarea unor erezii de demult, de la dochetism la arianism). Această concepţie protestantă a avut iniţial ca rol să atenueze sofistic izbitoarea contradicţie între pretenţia garanţiei prezenţei Duhului Sfânt în interpretarea liberă a Scripturii şi învăţăturile divergente ce s-au născut din aplicarea pretenţiei. Ulterior, a devenit mijlocul prin care, sub numele de „dialog ecumenic”, s-a încercat scăderea tensiunilor dintre cultele neo-protestante americane şi realizarea unei „unităţi în diversitate” făţarnice, cu totul inacceptabilă ortodox. Pentru că între a accepta dreptul celuilalt de a greşi sau păcătui şi a declara bune greşeala şi păcatul este o prăpastie similară celei dintre mântuire şi osândire. Ca urmare, nu se poate socoti că este vorba în aşa-zisa „Mişcare Ecumenică” (denumire protestantă) şi în aşa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” (denumire protestantă) despre un „dialog ecumenic”, posibil ortodox strict în Biserica Universală, ci despre un „dialog ecumenist”.

[13] Deja s-au prezentat în presa ortodoxă noi nume de ierarhi care nu au semnat… Iată că, deşi am avut răbdare să aşteptăm informaţiile post-sinod, date noi continuă să apară. Dovedind mereu aceeaşi problemă a depărtării de Ortodoxie a Sinodului din Creta, inclusiv la nivel declaraţiilor publice.

Mai mult, la câteva zile după ce am terminat forma primă a acestei mărturisiri, observăm că numărul episcopilor sârbi şi de altă naţionalitate care nu au semnat documentul „Relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” este mult mai mare decât se ştia (http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22904-marele-sinod-din-creta-noi-dezvaluiri-privind-semnaturile-oficiale.html).

Dat fiind că lumina nu are părtăşie cu întunericul şi Adevărul nu are părtăşie cu minciuna, practicile cretane de ascundere şi alterare a adevărului, aflate pe o linie prooroceşte criticată biblic (Tit 1.12 ş.u.), dovedesc tot mai puternic lipsa de Ortodoxie a organizării, desfăşurării şi prezentării Sinodului din Creta în faţa lumii.