Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 3863

Dragi tineri, aveţi nevoie de Hristos şi de Biserică!

Părintele Arhim. Conf. Univ. Dr. Teofan Mada
Tags: tineri; copii;

- Preacuvioase Părinte Arhimandrit Teofan Mada, ne aflăm acum în anul jubiliar consacrat de către conducerea (Sfântul Sinod) Bisericii Ortodoxe Române Educaţiei Tineretului Creştin Ortodox. Dacă aţi fi rugat sau provocat de către ei, cum le-aţi argumenta tinerilor motivul sau raţiunea pentru care Biserica noastră a hotărât şi, prin urmare, le-a dedicat acest an – 2016 educaţiei morale şi formării lor spirituale?

- Perioada tinereții este una care îmbogățește adânca bogăție afectivă prezentă în inimile voastre, dorința profundă a unei iubiri adevărate, frumoase și mari.

Câtă tărie există în această capacitate de a iubi și de a fi iubiți! Nu permiteți ca această valoare prețioasă să fie falsificată sau desfigurată.

Acest lucru se întâmplă atunci când în relațiile noastre intră instrumentalizarea aproapelui pentru propriile scopuri subiectivist - egoiste, uneori ca simplu obiect de plăcere.

Inima rămâne rănită și tristă ca urmare a acestor experiențe negative…

În Iisus Hristos, dragi tineri, se află împlinirea deplină a aspirațiilor voastre de bunătate și fericire.

Numai Iisus Hristos poate împlini așteptările voastre de atâtea ori dezamăgite de falsele promisiuni lumești.

Iisus Hristos este frumusețea care atât de mult vă atrage, Iisus Hristos este cel care vă citește în inimă aspirațiile cele mai adevărate pe care alții ar vrea să le stingă.

Iisus Hristos este cel care trezește în voi dorința de a face din viața voastră ceva nobil, pentru că ați fost făcuți nu pentru comoditate, ci pentru măreție.

- Adresându-vă, deci, lor, direct şi personal, cu un cuvânt duhovnicesc şi sfat pastoral, practic ce le-aţi transmite, în contextul vremurilor şi a lumii în care trăim?

- Să nu vă fie frică de o iubire adevărată, ceea ce ne învață Iisus Hristos și ceea ce sfântul apostol Pavel a descris în Epistola către I Corinteni (13,4-8).

Și voi sunteți chemați să vorbiți despre Iisus Hristos celor de vârsta voastră, nu numai în cadrul comunității parohiale, ci mai ales în societate.

Aceasta este o angajare rezervată și vouă, pentru că voi cu curajul, entuziasmul, spontaneitatea și ușurința de socializare puteți ajunge mai ușor la mintea și la inima celor de vârsta voastră.

Mulți tineri au o imensă nevoie de cineva care să le spună că Iisus Hristos ne cunoaște, ne iubește, ne iartă și împărtășește dificultățile noastre și ne susține cu harul Său atotmilostiv...

Vă dau un sfat: Evanghelia pe care o ascultați în Sfânta Liturghie, recitiți-o personal, în taină, și aplicați-o fiecare personal cu iubirea lui Iisus Hristos, primit în sfânta Împărtășanie.

Domnul vă cheamă pe fiecare dintre voi să lucreze după darul său acolo unde se afă, vă cheamă să fiți prezențe bucuroase în Biserica Sa, gata să comunicați prietenilor voștri ceea ce El v-a comunicat, în special iubirea...

- Dacă ar fi să vorbim puţin despre mişcarea/viţuirea tinerilor contemporani între libertate şi libertinaj, cum aţi încerca să-i diagnosticaţi şi, chiar să şi reuşiţi, să-i vindecaţi, scoţându-i din această ipostază ori stare?

- Viața noastră este făcută din timp și timpul este dar al lui Dumnezeu, de aceea trebuie folosit pentru fapte bune și folositoare. Printre multele lucruri care trebuie făcute în viața zilnică, una dintre priorități ar trebui să fie aceea de a ne aminti de Iisus Hristos, Domnul nostru, care ne iubește, care ne însoțește personal în devenirea noastră. Tocmai pentru că Dumnezeu ne-a creat după chipul Său, am primit de la El și acel mare dar care este libertatea.

Însă dacă nu este exercitată bine, responsabil, libertatea ne poate conduce departe de Dumnezeu, poate să ne facă să pierdem demnitatea cu care El ne-a îmbrăcat. Când nu este plăsmuită de duhul Evangheliei, libertatea se poate transforma în sclavie: sclavia păcatului…

Dragi tineri și tinere, nu folosiți rău libertatea voastră! Nu irosiți marea demnitate de fii ai lui Dumnezeu care v-a fost dăruită!

Dacă îl veți urma pe Iisus Hristos și Evanghelia Sa, libertatea voastră va înflori și va aduce roade bune și îmbelșugate! Veți găsi bucuria autentică, pentru că Iisus Hristos ne vrea persoane pe deplin fericite și împlinite.

Numai aderând la adevărul lui Dumnezeu putem să facem binele și să fim lumină a lumii și sare a pământului!

- Iată, am reuşit să realizăm acest interviu/dialog spiritual – duhovnicesc în jurul zilei de 1 Iunie – Ziua Internaţioanlă a Copilului. Despre ei ce ne-aţi putea spune?

- Copiii sunt bucuria familiei, a comunității bisericeşti, parohiale, a neamului/poporului și a societății în care trăim.

Copiii sunt un dar, ce trebuie iubit. Fiecare copil este unic, irepetabil și, în același timp, este în mod inconfundabil legat de rădăcinile sale.

Atunci când copiii sunt primiți, iubiți, ocrotiți, familia este sănătoasă, societatea se îmbunătățește, lumea este mai frumoasă.

Vocația naturală a familiei este de a-i educa pe copii, pentru ca să crească în responsabilitate față de sine și față de alții.

Cea mai frumoasă moștenire pe care părinții o pot lăsa copiilor este credința în Iisus Hristos.

Noi trebuie să fim transmițători și mărturisitori ai credinței. Gândiți-vă la acest imperativ major, gândiți-vă mereu cum să transmiteți copiilor credința.

- Preacuvioase Părinte Vicar, potrivit opiniei dumneavoastră, ce credeţi că mai înţeleg tinerii de astăzi atunci când vine vorba de sentimentul iubirii şi al dragostei?...

- Astăzi trăim, din păcate, într-un context cultural care nu favorizează raporturile umane profunde şi dezinteresate, ci, dimpotrivă, induce deseori la închiderea în sine, la individualism, la a lăsa să prevaleze egoismul care este în om.

Dar inima omului este prin natura sa sensibilă la iubirea adevărată la care nu este ușor să ajungem, după cum nu este uşor să facem din viaţa noastră ceva frumos şi măreţ, este provocator, dar cu Iisus Hristos totul este cu putință.

Iubirea lui Iisus Hristos faţă de noi este o realitate esențială pentru viaţă, iar prin ea cunoaștem cine este Dumnezeu şi cine suntem noi.

Prin iubire cunoaștem cine este și cum este Dumnezeu: Dumnezeu este iubire, există ca iubire și se cunoaște ca iubire.

Iubirea este un cuvânt primordial, expresie a realităţii primordiale, ce nu se poate aborda simplu, astfel încât cuvântul iubire trebuie reluat, purificat şi readus la strălucirea sa originară, pentru ca să poată lumina viaţa umană şi să o ducă pe calea cea autentică.

Iubirea este o realitate complexă, dar care cuprinde totalitatea existenţei, în toate dimensiunile sale. Nu ar putea să fie altfel, deoarece ea promite ceva măreț și desăvârșit, iar conținutul ei este peren, iubirea vizează veșnicia.

- Preacuvioase Părinte Profesor, putem vorbi astăzi despre o primenire/purificare a tinerilor, în şi prin Iisus Hristos, în Biserică. Care consideraţi dumneavoastră că ar fi metodele cele mai adecvate/potrivite?

- Pedagogia eclezială  orientează viața noastră, ne dă învățături pentru a merge bine, pentru a ne împlini ca persoane.

De exemplu, Pedagogia biblică, scripturistică, a celor zece porunci ne indică un drum care trebuie parcurs pentru a ne maturiza, pentru a avea niște puncte precise în modul nostru de a ne comporta față de Dumnezeu, față de noi înșine și față de ceilalți, exact ceea ce ne învață o mamă pentru a trăi bine.

Pedagogia eclezială ne invită să nu ne facem idoli materiali care apoi ne fac sclavi, să ne amintim de Dumnezeu, să avem respect față de părinți, să fim cinstiți, să îl respectăm pe celălalt.

Pedagogia eclezială  ne învită să vedem și să considerăm poruncile lui Dumnezeu ca și cum ar fi cuvintele, învățăturile pe care le dă mama pentru a merge bine în viață.

O mamă nu învață niciodată ceea ce este rău, vrea numai binele copiilor, și tocmai așa face Biserica.

Biserica este o mamă milostivă, care înțelege, care încearcă mereu să ajute, să încurajeze chiar și în fața copiilor săi care au greșit și care greșesc; nu închide niciodată ușile casei, nu judecă, ci oferă iertarea lui Dumnezeu, oferă iubirea sa care îi invită la reluarea drumului chiar și pe acei copii ai ei care au uneori mari probleme.

Bisericii nu îi este frică să intre în această noapte a noastră când suntem în întunericul sufletului și al conștiinței, pentru a ne da nădejde mântuitoare.

Pentru că Biserica este mamă sau o îmbrățișare de mamă!...

Părinţii Bisericii au subliniat particularitatea cunoaşterii hristocentrice, drept o cunoaştere în şi prin iubire, adică o cunoaştere a iubirii între cel care cunoaşte şi cel care este cunoscut.

În iubire şi prin iubire cineva poate să descopere calea Adevărului şi a cunoaşterii adevărate.

În această cunoaştere iubirea se prezintă realmente ca fiind legătura desăvârşirii.

De asemenea, această caracterizare a iubirii, ca legătura desăvârşirii, se referă şi la plinătatea cunoaşterii prin iubire, în care cunoaşterea se transformă într-un eveniment sau fapt deschis şi participabil.

În acest mod, cunoaşterea devine o realitate dinamică, deschisă şi relaţională, şi nu un proces închis, numai spre sine sau unul exterior omului. Desigur, ea nu este nici strict umană şi nici în exclusivitate divină, ci este realitate divino - umană.

Sf. Ioan Evanghelistul formulează principiul cunoaşterii creştine: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (In. 17,3).

Această frază  arată că esenţa cunoaşterii este un fapt duhovnicesc, relaţional divino - uman, ce se identifică cu viaţa şi afirmă viaţa, pentru a se uni ambele cu iubirea lui Dumnezeu, în Iisus Hristos.

 Caracteristica fundamentală a cunoaşterii neo - testamentare este coincidenţa dintre cunoştinţă şi iubire.

- Credeţi cumva că tinerilor de astăzi le lipseşte sau le-a scăzut gândirea pozitivă, optimismul, încrederea, speranţa în sau de viaţă?

- Trecem printr-o perioadă istorică foarte specială: progresul tehnic ne-a oferit posibilităţi inedite de interacţiune între oameni şi între populaţii, însă globalizarea acestor relaţii va fi pozitivă şi va face să crească lumea în umanitate numai dacă va fi întemeiată nu pe materialism ci pe iubire, singura realitate capabilă să umple inima fiecăruia şi să unească persoanele.

Dumnezeu este iubire. Omul care-l uită pe Dumnezeu este fără nădejde şi devine incapabil să-l iubească pe semenul său.

Pentru aceasta este o nevoie să se dea mărturie despre prezenţa lui Dumnezeu pentru ca fiecare s-o poată experimenta: pentru mântuirea omenirii şi mântuirea fiecăruia dintre noi.

- În altă ordine de idei, Precuvioase Părinte Teofan, putem vorbi, acum, de un sentiment accentuat/pronunţat al dezoientării/debusolării instaurat în vieţile, sufletele şi inimile lor?...

- Astăzi nu puţini tineri se îndoiesc profund că viaţa este un bine şi nu văd claritate în drumul lor. Mai în general, în faţa dificultăţilor din lumea contemporană mulţi se întreabă: eu ce pot să fac?

Lumina credinţei luminează acest întuneric, ne face să înţelegem că orice existenţă are o valoare inestimabilă, pentru că este rod al iubirii lui Dumnezeu.

El îl iubeşte şi pe cel care s-a îndepărtat de El sau l-a uitat: are răbdare şi aşteaptă; ba chiar l-a dăruit pe Fiul său, mort şi înviat, pentru a ne elibera desăvârșit de rău.

Şi Iisus Hristos i-a trimis pe ucenicii săi pentru a duce la toate popoarele această veste bucuroasă de mântuire sfântă şi de viaţă nouă.

- Preacuvioase Părinte, cum v-aţi adresa, sau, atunci când aţi avut fericitul prilej şi binecuvântata ocazie, cum v-aţi adresat tinerilor dacă ar trebui sau ar fi să le vorbiţi despre credinţă ca virtute şi Biserică drept comuniune/comunitate, realitate sau entitate eclezială?

- Dragi tineri, pentru a rămâne tari în mărturisirea credinţei creştine acolo unde sunteţi, aveţi nevoie de Biserică. Nimeni nu poate fi creștin sau mărturisitor al Evangheliei de unul singur.

Aşadar, noi oferim identitatea sau mărturia noastră mereu ca membri ai comunităţii creştine şi vocația noastră este făcută rodnică de comuniunea pe care o trăim în Biserică: din unitatea şi din iubirea pe care o avem unii faţă de alţii ne vor recunoaşte ceilalți ca ucenici ai lui Iisus Hristos.

- Acum, în încheierea acestui dialog ziditor, ce cuvânt folositor aţi dori să le adresaţi lor, tinerilor noştri contemporani?

- Biserica se îndreaptă spre voi: pentru voi, tinerilor, mai ales pentru voi ea a aprins continuu în istorie o lumină, aceea care luminează prezentul și viitorul, viitorul vostru profesional, social și familial.

Biserica este doritoare ca comunitatea pe care voi vă pregătiţi s-o construiţi printr-o cultură a relației responsabile să respecte demnitatea, libertatea, dreptul persoanelor: şi aceste persoane sunteţi voi.

Biserica are încredere că voi veţi găsi o astfel de tărie şi o astfel de bucurie încât voi nu veţi fi tentaţi să cedaţi seducţiei filosofiilor egoismului şi plăcerii, sau celor ale disperării şi nihilismului; şi că în faţa ateismului voi veţi ştii să afirmaţi credinţa voastră în viaţă, care dă un sens adevărat vieţii: certitudinea existenţei unui Dumnezeu iubitor...

- Preacuvioase Părinte Teofan Mada, vă mulţumesc foarte mult pentru tot, dorindu-vă să vă ajute Dumnezeu, în continuare, în tot lucrul cel bun! Amin!...

            - Doamne ajută!...

Interviu realizat de Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

 

02-06-2016
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Stelian Gombos - 22-06-2016:
Despre misiunea tânărului în societatea contemporană…
Pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!...
            Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe!...
Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!... Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei!...
Tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic–mărturisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!... Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!... Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bine ştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Iisus Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui!...
Elevul creştin, de pildă, este misionar prin propriul exemplu, dar şi prin dialogul cu ceilalţi de lângă el: părinţi, colegi, prieteni, profesori etc. Cei trei factori importanţi în educaţie - familia, şcoala şi Biserica - trebuie să aibă acelaşi scop: formarea personalităţii complexe a tânărului, inclusiv pe plan religios, pentru că elevul educat în spiritul responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al dragostei de Dumnezeu se va dezvolta şi modela armonios, precum misionarul perfect, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Pentru tânărul creştin, lumea contemporană se prezintă ca un mozaic de idei şi concepţii din care trebuie să selecteze şi să promoveze binele. Selectarea binelui este o acţiune influenţată în mare măsură de educaţie, iar atunci când vorbim de educaţie ne gândim la familie, şcoală şi Biserică („Misiologie ortodoxă“, Pr. Prof. Univ. Dr. Gheorghe Petraru).
Vârsta adolescenţei este o perioadă a provocărilor, în timpul căreia tânărul are de făcut alegeri majore, alegeri pentru care este responsabil, în virtutea maturităţii sale; trebuie să aleagă între ideal şi imoral, între bine şi rău, între Dumnezeu şi diavol, între creştinism şi orice altceva. În adolescenţă, omul trăieşte suspansul întrebărilor, iar răspunsurile pe care le alege devin principii după care el îşi confirmă poziţia. În adolescenţă, apare cererea exigentă de a fi aderent la un grup cu interese comune.
Tânărul îşi canalizează energiile spre a deveni un om credincios, sprijinitor, apărător şi mărturisitor, regăsindu-se în postura de misionar al Bisericii. Conştient sau nu de calitatea sa de misionar, adolescentul creştin ajunge să facă misiunea aceasta „care are un caracter bivalent: el mărturiseşte prin propriul exemplu sau, pur şi simplu, vorbind direct cu ceilalţi“ (Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, „Misiune, parohie, pastoraţie“).
În primul rând, trebuie precizat că misionarul perfect - ca model pentru toţi - este, aşa cum arată Părintele Profesor Mihai Himcinschi în lucrarea sa „Misiune şi dialog“, „Dumnezeu Unic în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, prin pregătirea treptată, sistematică şi pedagogică a poporului iudeu pentru venirea Fiului; Mântuitorul lumii, Care a săvârşit lucrarea Tatălui (Ioan 17, 4) şi Care le-a poruncit apostolilor să vestească cuvântul adevărului (Ioan 1, 17; Ioan 14, 6) la toate neamurile (Matei 28, 19); Sfântul Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi este „Misionar“, deoarece „Acela va mărturisi despre Mine“ (Ioan 15, 26)“.
În acest sens, elevul este misionar prin propriul exemplu atunci când se arată tuturor oamenilor drept „un mădular permanent activ şi niciodată obosit al trupului eclezial al lui Hristos, care comunică cu Acesta prin intermediul Sfintelor Taine, indispensabile dobândirii harului mântuitor oferit de către Paraclet“. Pe lângă metoda propriului exemplu, o altă cale a misiunii este dialogul cu ceilalţi.
Tânărul poate crea punţi de comunicare cu toţi cei din jurul său, dar mai ales cu tinerii, pentru că de cei din urmă îl apropie nu doar vârsta, ci şi preocupările şi problemele ce necesită rezolvare din partea fiecăruia. În relaţie cu cei de alte vârste, el e privit cu admiraţie şi respect, deoarece efortul misionarismului său este persuasiv. În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel îi spune lui Timotei: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale“ (I Timotei 4, 12).
Tot tânărul misionar este acela care oferă lumii „adevăratul sens al libertăţii, pe care mulţi oameni o caută, dar puţini o găsesc cu adevărat“ (Pr. Prof. Univ. Dr. Gheorghe Popa, „Înnoirea discursului teologic - o exigenţă a teologiei contemporane“). El este acela care arată că libertatea nu înseamnă a te bucura de toate păcatele lumeşti, ci a fi liber înseamnă a nu te lăsa robit de nimic; de exemplu, liber nu este cel care fumează sau se droghează, ci cel ce se poate abţine de la aceste patimi.
Referindu-ne, în cele ce urmează, la implicarea lui concretă în problemele societăţii contemporane, vom reţine faptul că, misiunea tânărului în societatea contemporană este una dificilă, dar pe cât de dificilă, pe atât de sublimă. Activitatea sa în societatea contemporană înseamnă implicarea în problemele actuale: globalizare, avort, contracepţie, corupţie etc. În faţa acestora, apreciază Părintele Profesor Adrian Niculcea, tânărul se arată „imun şi sigur pe sine, integritatea lui nefiind numai a lui, ci şi rezultatul colaborării factorului uman cu harul Sfântului Duh“.
În istoria creştinismului au existat tineri care au fost misionari ai lui Dumnezeu şi care au mărturisit numele Lui, fiind mândri că au această posibilitate: Daniel şi cei trei tineri aruncaţi în cuptorul de foc, Sfânta Fecioară Maria, care L-a născut pe Mântuitorul la o vârstă tânără, Domnul Iisus Hristos, Care a predicat imediat după depăşirea vârstei majoratului iudaic, sau Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care şi-a plecat capul, rezemându-l pe pieptul Mântuitorului.
Un exemplu contemporan este reprezentat de arhiereii ortodocşi, care sunt hirotoniţi la o vârstă tânără, sub limita tradiţională specifică acestui act de consacrare. Astfel, potrivit obiceiului de drept, clericii sunt hirotoniţi de tineri, tinereţea lor fiind o garanţie mai bună a credinţei mărturisite de străbuni, mai ales că ei au energie misionară. Identificarea cu Iisus Hristos se face prin intermediul harului divin care transfigurează omul, dar nu periclitează libertatea acestuia (Pr. Prof. Dr. Ioan Valentin Istrati, „Timpul şi Învierea“).
Cei trei factori importanţi în educaţie - familia, şcoala şi Biserica - trebuie să aibă acelaşi scop: formarea personalităţii complexe a tânărului, inclusiv pe plan religios, pentru că elevul educat în spiritul responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al dragostei de Dumnezeu se va dezvolta şi modela armonios, precum misionarul perfect, Mântuitorul Iisus Hristos. Între acţiunile educative ale celor trei factori există un raport de complementaritate, acţiunea fiecăruia venind s-o completeze pe a celuilalt.
Astfel că, elevul educat în spiritul responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al dragostei de Dumnezeu se dezvoltă şi se modelează armonios şi organic, precum odinioară Pruncul Iisus, Care „creştea şi Se întărea cu duhul, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El“ (Luca 2, 40), aşa cum trebuie să se întâmple cu toţi cei ce-şi deschid inima şi mintea spre lumina învăţăturii creştine.
Aş vrea să subliniez ca o constatare, că multe dintre problemele pe care tinerii le ridică preoţilor şi educatorilor trebuie să fie discutate cu tinerii înşişi. Dacă despre toate aceste problem se vorbeşte în mod firesc şi din timp acasă, adolescentul de pildă, este pregătit pentru hotărârile ce le va avea de luat. Cel mai adeseori însă, din nefericire, problemele sunt de obicei ridicate abia când s-a creat deja o barieră între generaţii. Ar fi de dorit ca pe măsură ce copiii se apropie de vârsta adolescenţei să înceapă să discute cu părinţii despre ispitele cu care se vor confrunta mai târziu.
Ca o concluzie, aş dori să subliniez faptul că, în calitate de adulţi creştini, trebuie să arătăm pentru tinerii noştri aceeaşi dragoste ca aceea a fiului risipitor, care, este de fapt a lui Dumnezeu însuşi. Să ne deschidem braţele spre a-i îmbrăţişa la piept cu dragoste pe fiii noştri, chiar dacă şi-ar lua moştenirea şi-ar pleca într-o ţară îndepărtată unde ar risipi-o în păcat.
Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără, şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea fermă că toţi vor dobândi - în timp - ceva comun, şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte concrete. Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”
Acum, în încheierea acestui articol, voi afirma şi susţină că, cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!...
 Dr. Stelian Gomboş
mai mult...