Parohia și sfintele mănăstiri în slujba misionarismului

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) a declarat anul 2015 “Anul omagial al misiunii parohiei și mănăstirii azi“. Problema misionară se ridică tot mai mult pe primul plan al preocupărilor bisericii noastre. Pe de o parte se impune pentru ridicarea prestigiului ei, datorită poziției ei de ‘Biserică dominantă’ între celelalte confesiuni cu care trăim împreună, iar pe de altă parte, o activitate bisericească cu caracter pronunțat misionar e solicitată de cerințele sufletesti ale credincioșilor.

Ideea misionară este înscrisă în primele pagini ale Bibliei, împreună cu chemarea lui Avraam: “Și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Fac. 12,8). Psalmistul a avut clară viziunea operei misionare, pe care o va întreprinde Hristos Domnul ”răsări-va în zilele Lui dreptatea și mulțimea păcii... și va domni de la o mare până la alta și de la râu până la marginile lumii“ (Ps. 71, 7-8). “Iisus străbătea toate orașele și satele învătând …și propovăduind Evanghelia, vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Mt. 9, 35).

În aceasta se cuprinde sinteza operei misionare, pe care Mântuitorul a lăsat-o ca o poruncă de îndeplinit: “Mergând învățați toate neamurile, botezându-le .. și învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă...” (Mt. 28, 19-20)…”mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel. În mersul vostru propovăduiți zicând că aproape este împărăția cerurilor: pe cei bolnavi vindecați, pe cei leproși curățiți, pe cei morți înviați, dracii scoateți-i” (Mt. 10, 6-8). “Pildă v-am dat vouă ca și voi să faceți, precum eu v-am făcut vouă” (In. 13, 15).

Misionarismul Bisericii trebuie să trezească conștiințele lâncezite, să miște și să învioreze simțirile, să întărească credința, să îndrume viața ortodoxă pe cărările luminate ale Evangheliei, să adâncească și să întărească concepțiile de viață în duh religios și să sprijinească năzuința spre desăvârșire, să înfrâneze patimile și să stârpească păcatul, sădind în locul lor, dreptatea și iubirea de Dumnezeu și de oameni.

Acest misionarism al Bisericii poate fi realizat de parohie, respectiv de preot, a cărui lucrare este misionară și, totodată, de monahism. O biserică fără monahism, e sortită lâncezirii. Oricât de râvnitori și destoinici s-ar dovedi preoții de mir, ei nu pot alcătui o armată luptătoare, care să poată fi aruncată pe frontul sufletesc al oamenilor, oricând și oriunde cere trebuința pentru a birui Împărăția lui Hristos în lume. Ei nu se vor putea devota pe de-a-ntregul problemei parohiei, catedrei, slujbei lor administrative sau grijii de familie. Am putea spune că parohia și mănăstirile doar împreună reușesc să îmbrățișeze împreună problema misionară în largul cuprins al Sfintei noastre Biserici, așa cum o impun vremurile de acum și necesitățile sufletești ale credincioșilor și totodată să se completeze reciproc prin activitatea pe care o desfășoară. Ceea ce nu reușește să împlinească una, suplinește cealaltă.

Parohia

Parohia sau enoria este comunitatea creștină grupată în jurul unuia și aceluiași altar sau biserici, în jurul acelorași preoți, sau, mai bine zis în jurul unuia și aceluiași preot slujitor al tainelor ori cultului în genere și conducător al sufletelor la mântuire. Ea este din punct de vedere extern forma sub care a luat naștere și a existat la început biserica sau creștinătatea.

Primele biserici sau comunități creștine n-au cunoscut titlul de parohie. La început această numire ’parohia’ a fost întrebuințată în însemnarea de eparhie, adică pentru ținutul de sub conducerea unui episcop. Parohia, ca unitate a organizațiunii ierarhice bisericești, este rezultatul unei dezvoltări istorice.

Titlul de parohie în sensul de azi a început a circula prin veacul al VI-lea, mai întâi în Apus, de unde a trecut și în Biserica orientală prin intermediul populației grecești învecinată cu ținuturile apusene.

Parohia a fost și a rămas, deci, creștinătatea în mic, forma cea mai redusă sub care se poate vorbi de Biserică, ca trup mistic sau pnevmatic al lui Christos. Este organismul cel mai mic, în care trăiește și lucrează Duhul lui Christos, este mediul sau condițiunea normală și absolut necesară sufletelor, în care ele pot să-și însușească grația sfințitoare și să conlucreze la mântuirea lor.

Specificul parohiei nu trebuie, așadar confundat cu o simplă noțiune de organism administrativ. Caracterul ei original și adevărat apare în sensul lui deplin numai pe un plan spiritual. Parohia, respectiv enoria este mediul și condițiunea normală absolută, în care se realizează posibilă mântuirea sufletelor creștine, religiunea, adică legătura și unirea omului cu Dumnezeu.

Dacă ne punem întrebarea, cum ajunge parohia instrumentul și mijlocul religiunii, ei bine, în sens creștin, religiunea este restabilirea de către Mântuitorul a raportului de filialitate al omului față de Dumnezeu și crearea posibilității de unire a omului cu Dumnezeu. Această unire a fost realizată în gradul cel mai înalt prin întruparea Mântuitorului, când în persoana sa, natura omenească s-a unit în chip ipostatic cu natura dumnezeiască, rămânând neamestecate și neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite. În felul acesta natura omenească a căpătat posibilitatea de a se face iarăși, “părtașă dumnezeieștii firi” (II Petru 1, 4).

Prin urmare, întruparea Lui, adică unirea celor două naturi într-o persoană care a făcut posibilă unirea omului cu Dumnezeu și a sfințirii lui, n-a rămas o realitate mărginită numai la persoana istorică a Mântuitorului, ci ea se prelungește în veac în Biserica sa, care devine una cu Hristos. Biserica este adică prelungirea mistică a întrupării Fiului lui Dumnezeu, întrupare care se realizează în unitățile Bisericii, și deci, și în parohie sau în enorie. Această întrupare a Mântuitorului în Biserică ca și în unitățile ei cu viață proprie trebuie înțeleasă însă pe un plan spiritual, iar nu pe terenul legăturii firești sau ipostatice din persoana Sa istorică.

Parohia creștină apare, deci ca o formă spirituală a întrupării Mântuitorului și anume forma elementară a corpului său mistic. Principiul de viață al acestui corp este Hristos și Duhul Său cel Sfânt, care este viu și activ, pătrunzând toate membrele Bisericii. La acest lucru se referă sfântul apostol Pavel, când zice că Dumnezeu l-a dat pe Fiul său cap Bisericii ca una care este trupul lui, împlinirea celui ce împlinește toate pentru toți (Efes I, 22-23).

Lucrarea și permanența Duhului lui Hristos, în corpul său mistic, Biserica, nu se mai efectuează și nu se mai fac vădite în forma naturală din corpul său istoric, ci prin formele și simbolurile cultului în genere, și în mod deosebit prin tainele instituite în Biserica Sa. Prin ele se comunică membrilor Bisericii viața supranaturală sau grația dumnezeiască, făcându-i astfel, părtași dumnezeieștii firi. Prin intermendiul organelor și mijloacelor stabilite Mântuitorul sădește această viață în credincioși prin botez, o întărește prin mirungere, o restabilește în taina spovedaniei, o împărtășește sub o formă socială în binecuvântarea căsătoriei și în taina hirotoniei, prin care se pune la dispoziția comunității religioase serviciul său de Mare Preot.

Viața spirituală în Hristos și unitatea de corp a Bisericii cu El este susținută și hrănită în mod deosebit prin Sfanta Euharistie sau masa euharistică din Sfânta Liturghie, întrucât, după cuvintele Sfântul Apostol Pavel, toți cei care se împărtășesc din același pahar și din aceeași pâine euharistică, devin un trup (I Corint. 10, 16-17). Viața întregii Biserici este cuprinsă și unificată prin taine și ierurgii, într-un circuit de grație dumnezeiască, prin mijlocirea Duhului lui Hristos.

Principiul unității în Biserică este întreținut prin Sfantul Duh. Permanența Sfântului Duh se justifică prin misiunea de continuator și desăvârșitor al operei lui Hristos. Mântuitorul însuși dă această lămurire în ultima sa cuvântare către apostoli: “Eu voi ruga pe Tatăl și vă va da alt Mângâietor, ca să rămână cu voi în veci. Nu vă voi lăsa singuri pe lume, ci voi veni la voi. Încă puțin și lumea nu Mă va mai vedea, voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu trăiesc și veți trăi și voi. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi” (Ioan 14, 16-20). Biserica, este, cu alte cuvinte, întregul în care se articulează fiecare credincios, sau unitatea esențială a unui organism viu realizat de Sfântul Duh. Alcătuite dintr-un mare număr de membrii , diferiți între ei prin atâtea note ale individualității lor naturale. Biserica este totuși una prin unicul ei principiu sau cap, care este Hristos, prin El, una suntem (Galat. 3, 28). “Deci”, precum se exprima Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfânta Biserică este imaginea lui Dumnezeu, deoarece săvârșește între credincioși aceeași unire cu Dumnezeu.”

Caracterul religios al parohiei sau al enoriei provine tocmai din împărtășirea vieții divine credincioșilor care se unesc cu Dumnezeu prin Iisus Hristos al cărui Duh este prezent și lucrează în tainele Bisericii. Unitatea și solidaritatea de corp a enoriașilor unei parohii cu Biserica și, deci, cu Hristos, este reală și vie numai atunci, când sunt uniți și însuflețiți de același organism. Sfântul Apostol Pavel îndemnând pe creștinii din Efes să păstreze unitatea Duhului le atrăgea atenția că într-un singur trup nu poate să fie decât un singur Duh (Efes 4, 3-4),.

Prin urmare, parohia ca formă în mic a Bisericii, este o ”realitate. spirituală“, un mediu de viață religioasă morală și, deci, de unire cu Dumnezeu, numai pentru acei credincioși care sunt membre vii ale corpului său mistic, care sunt solidari și se integrează în viața religioasă a parohiei, luând parte la viața bisericească, participând la serviciile divine publice, primind tainele Bisericii și îndeplinindu-și obligațiunile, care decurg din situația lor de enoriași. Astfel, ei ramân organe detașate de corp, alături de sfera de influență a Duhului lui Hristos, organe moarte sub raportul spiritualitații creștine, lipsite fiind de viața supranaturală care pulsează în funcțiunile organismului Bisericii și se împărtășeste numai acelora , care rămân încadrați în organismul ei.

În viața religioasă a parohiei, funcțiunea sau rolul principal este al preotului, ca unul ce reprezintă pe Mântuitorul și lucrează în numele lui pentru unirea credincioșilor cu Dumnezeu. El mijlocește prin sfintele taine, legătura și izvorul vieții divine, el pune în contact poporul cu revelațiunea dumnezeiască, predicând și explicând Evanghelia și învățăturile Bisericii el supraveghează viața religioasă-morală din parohie, susținând și îndrumând virtutea prin îndemnul de a se face din legea morală creștină, calea vieții.

Parohia, însă, nu se rezumă numai la preot, precum Biserica nu se reduce numai la ierarhie. În noțiunea de Biserică domină ideea de comunitate, în care membrii sunt una, nedespărțiți sau laolaltă cu ierarhia de drept divin. Preotul și credincioșii în parohie sunt inseparabili, legați nu numai prin orânduirile administrative bisericești, ci și printr-un element supranatural, care este voința lui Hristos, și care îi face pe credincioși membrii ai Bisericii prin botez și care îl cheamă pe preot la păstorirea turmei, prin hirotonie.

Deci, viața religioasă în parohie, nu poate fi privită numai ca o treabă exclusiv de datoria preotului, ci reclamă și colaborarea membrilor parohiei, adică secondarea preotului de către enoriași. Sfântul Ioan Gură de Aur socotește că Biserica este numită de Sfântul Apostol Pavel, împlinirea lui Hristos (Efes 1, 23) tocmai pentru a demonstra că Biserica nu este în întregime decât atunci când toate membrele, cap și organe sunt toate laolaltă într-una.

Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că: Împreunarea laolaltă a membrelor formează corpul și nu este un singur membru, care să nu-i fie de trebuință… Dacă noi n-am fi mai mulți, adică dacă unul n-ar fi mâna, altul picior, altul alt organ oarecare, corpul n-ar fi deplin. Prin urmare, nu trebuie să lipsească nimic, pentru ca trupul în el însuși să fie complet. Capul își are împlinirea sa, iar corpul este perfect, atunci când ne aflăm uniți și strânși toți împreună. Parohia nu este deci o realitate spirituală, decât în măsura în care enoriașii lucrează cu preotul, sau, altfel spus, ei nu vor fi în stare a realiza și a beneficia de viața spirituală creștină, decât colaborând cu preotul, fiind alături și solidari cu el pe terenul religiunii și al nevoilor religioase din parohie.

Fără îndoială, rolul și locul principal în viața parohiei sunt ale preotului. El este factorul ierarhic, care reprezintă în comunitatea sa pe Mântutorul, capul Bisericii. O unitate, un corp, corpul mistic al lui Hristos, enoriașii unei parohii nu-l pot forma, prin urmare, decât cu preotul lor, legați și strâns uniți în jurul lui și, prin el, și cu Hristos.

Mănăstirile

Misionarismul eparhial cuprinde în preocupările sale și sfintele mănăstiri, sfintele locașuri care au un rol important în tradiția și viața neamului și în mod deosebit în ridicarea culturală și pregătirea teologică a monahilor.

O valoare însemnată în susținerea și slujirea misionarismului religios o au pelerinajele organizate de preoții de mir la Sfintele Mănăstiri. În duminici, și mai ales la praznice, credincioșii au ocazia să se spovedească și să se împărtășească atunci când vin la mănăstire, sau se pot împărtăși în aceste ocazii, dacă au dezlegare de la părintele lor duhovnic.

An de an a crescut numărul intelectualilor, al elevilor și studenților conduși de profesori sau profesoare la slujbele care se săvârșesc în mănăstiri. O slujbă ascultată în mănăstire, un cuvânt de evanghelizare auzit aici și o zi petrecută în atmosfera de pietate a sfântului locaș, mișcă adânc inimile, trezește conștiințele și îndeamnă la reculegere sufletească, lăsând impresii care își păstrează amintirea și după ce pelerinii se întorc la îndeletnicirile lor. Mulți rămân legați sufletește de mănăstire și revin în clipe de încercare ale sorții și în zile când simt nevoia unei concentrări spirituale, aprind o lumânare și pleacă genunchii în rugăciunea tainică la icoana Maicii Domnului. în liniștea sumbră a mănăstirii.

Valoarea morală pentru viața socială a acestor acte de pietate și de înviorare duhovnicească o poate evalua numai cel ce s-a făcut părtaș cu ele. Binefacerile clipelor petrecute în umbra sfintelor mănăstiri nu întârzie să se reverse și asupra altora, a celor cu care venim în contact.

Un singur lucru se cere mănăstirilor, tuturor mănăstirilor, ca să poată deveni centre misionare și focare de apostolat religios: să-și rânduiască viața lăuntrică, ca să nu dea pricină de sminteală celor ce le vizitează, ci să fie organisme vii, de viață pilduitoare, ca religiozitate și morală.

Religiozitatea și moralitatea mai desăvârșită, la care obligă votul călugăresc, nu e legată de o anume cultură mai avansată a monahilor. Însă cultura superioară și destoinicia aleasă a monahismului nostru ar aduce mari foloase Bisericii și neamului. Azi, tot mai mulți din frații, preeoții și maicile din mănăstiri sunt trimiși la seminar și în școlile teologice pentru a-și ridica nivelul de cultură.

În starea actuală nu ne putem gândi la instituții de cultură și educație în cadrele mănăstirilor noastre după modelul de lucrare a monahismului apusean. Dar, în cuprinsul acestor sfinte lăcașuri se pot crea așezăminte de binefacere creștină pentru ocrotirea celor năpăstuiți de soartă, azile de bătrâni, spitale pentru bolnavi, azile pentru bețivi, care în izolarea unei mănăstiri departe de lume, de ispitele și răul ei ar putea fi orânduite cu mai mult succes decât în mijlocul orașelor. Multe din sfintele noastre mănăstiri au clădiri ce stau nelocuite și ar putea fi întrebuințate în acest scop. Iar în slujba acestor așezăminte de caritate ar putea fi implicat personalul mănăstiresc, care s-ar adapta trptat la noile cerințe misionare. Alături de lucrul cu brațele și de frumoasele produse ieșite din atelierele mănăstirești, dragostea creștină și-ar da roadele sale în fapte ale milei trupești și sufletești.

Prin urmare, mănăstirile prin misiunea religioasă pe care o săvârșesc, prin pelerinaje, prin instituțiile de caritate creștină își îndeplinesc lucrarea Domnului în lume. Căci dacă n-ar avea alt merit decât al rugăciunii stăruitoare și neîntreruptă pentru toți și pentru toate, totuși ar avea dreptul la mai multă prețuire. Câtă mângâiere și întărire nu revarsă mănăstirea în sufletele pârjolite de arșița vieții, și numai cu prilejul hramurilor obișnuite. Câți trecători flămânzi nu se satură din simpla hrană a călugărițelor și câți monahi bătrâni și neputincioși nu-și țin zilele în adăpostul mănăstirilor.

Toate aceste acțiuni săvârșite de mănăstiri au darul de a ridica prestigiul mănăstirilor în prețuirea publică și, fără îndoială, ar contribui la sprijinul moral și material al societății și statului pentru realizarea unor opere folositoare.

Bibliotecar,

Daniela-Carmen Sava