Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 1344

Preoţi şi mireni de-ai voştri vin la noi!

Iosif Badiu (Huedin)
Tags: neoprotestanți;

Acestea sunt cuvintele de „biruinţă” ale neoprotestanţilor, grăite către creştinii ortodocşi, arătându-şi astfel bucuria pentru păruta lor „bogăţie” numerică. Biserica neoprotestantă vede un bun câştig în venirea la adunarea ei a celor ce au fost, cu puţin timp în urmă, slujitori şi mireni rugători în Biserica Ortodoxă. Aceştia merg acolo (şi) cu unele informaţii, e drept, „neclasificate”, întâi justificatoare şi apoi acuzatoare, privind „rânduielile obositoare şi restrictive” impuse lor.

Preotul, călugărul şi mireanul, aflaţi în căutarea vieţii veşnice, îşi îmbracă motivarea plecării de la ortodoxie în istorioare „credibile” (convingerea este a lor), mai ales că hotărârea aut luat-o (şi) cu inspiraţie „din văzduh”, nu numai „ajuaţi” de viitorii lor „fraţi”. Printre alte „motive” e şi acesta: nu li se mai potrivesc nici gândurile şi nici „cărările” spre împărăţia cerurilor, cu ale celor ce nu demult le-au fost „fraţi buni”, şi de Tată şi de mamă, duhovniceşte vorbind. Se alipesc de cei care le vor fi doar fraţi de Tată, căci ei nu o acceptă ca mamă pe Maica Domnului. Din înfierea divină şi tainică, făcută pe Cruce de Fiul lui Dumnezeu (In.19,26-27), nu pricep nimic. Că nu vor sau nu pot, aceasta doar Bunul şi Milostivul Dumnezeu ştie.

„Vestea” din titlu se cuvine a fi atent analizată şi bine cântărită, şi a cunoaşte câte ceva din trecutul de păstori şi păstoriţi al celor mult iubitori de „pelerinaje” confesionale, şi a vedea scopul real al călătoriei lor spre „zările luminoase”. Poate, interesul material are întâietate, poate că nu.

Răspunsul potrivit al creştinului ortodox, întâmpinat cu ştirea de mai sus, ar fi (şi) acesta: Dacă mă întristez că au venit la voi, mă şi bucur că au plecat de la noi aceia cărora li se potrivesc, ca o mănuşă, cuvintele scripturistice: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre noi, căci de-ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi” (1In.2,19a). Da, alegerea e a lor, părerea de rău, poate, tot a lor. Posibila rătăcire a multor cititori în Sfânta Scriptură stă ascunsă în aceste versuri: Mulţi citim aceeaşi Carte, / Dar pricepem diferit, / De-aceea, drumul se împarte / În cărări fără sfârşit, / Ce ne duc spre asfinţit.

Părăsirea Bisericii de către preot şi unii mireni poate fi socotită un „accident pastoral”, dar denigrarea acesteia, după ce au plecat din ea, seamănă cu vestirea „morţii”, ca o urmare dureroasă a accidentului, moarte căutată „cu lumânarea”, dar neluminată şi necunoscută de cei mai mulţi. Ba chiar e dovada unei regretabile neînţelegeri a misiunii preoţeşti, ce i-a fost încredinţată păstorului de suflete. A lua în derâdere Biserica Ortodoxă, Maica noastră spirituală, este un mare păcat pentru orice fiu al ei. Dacă cineva crede că a găsit o scuză, acela să ştie că poartă pe umeri povara unei grele acuze. E drept, misiunea (nu profesia) de preot şi duhovnic cere multe sacrificii şi are grele răspunderi. Le ştie doar acela care trăieşte deplin şi răspunzător bucuria Sfintei Taine a preoţiei, primite prin punerea mâinilor arhiereşti. Cred că aceia care nu-şi asumă aşa ceva, caută o viaţă comodă şi lipsită de prea multe griji. Oare, o vor găsi? Biserica pe care au părăsit-o îi va mustra tainic, dar cu milă, ca o mamă bună ce le-a fost. Numai de-ar avea curajul recunoaşterii şi putera unei reevaluări duhovniceşti. Căci „cine nu are ca Maică Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată, spun Sfinţii Părinţi. „Fără Dumnezeu toate sunt îngăduite”, spunea cineva.

Preoţii, călugării şi mirenii care nu vor să mai fie ortodocşi, devin imediat mari povestitori şi vestitori, bucurându-se de laude şi atenţii sporite, poate nu şi meritate, la amvonul bisericii care i-a adoptat ca fii ai ei. Lauda şi prezenţa la amvon ţine până când un alt „fiu nemulţumit” îşi anunţă sosirea. De aceea, amvonul nu-i va „odihni” prea mult timp trupul, nici auzul nu îi va fi desfătat cu multe vorbe măgulitoare. Altul va veni să-şi spună „povestea” vieţii sale, bogată în curiozităţi molipsitoare. Nu putem şti dacă e bogată şi în adevăr. Oricum, aflarea lui nu este la îndemâna oricui. Nici nu se vrea.

Membrii Bisericii neoprotestante nu-şi obosesc mîna făcând semnul Sfintei Cruci şi nu-şi răcesc buzele sărutând Evanghelia şi icoana şi crucea de pe tetrapod; nu-şi chinuie memoria cu sărbătorile ortodocşilor şi nu-şi obosesc picioarele mergând spre locuri cu Sfinte Moaşte, uitând că oasele lui Elisei au înviat un mort, aruncat în mare grabă peste ele (IVRg.13,21). Ei afirmă că această minune este o întâmplare. Ba, se pare că în sărbători lucrează cu mai multă poftă. Nu că ar fi rău să lucreze omul, dar a aduce laudă şi rugăciuni unui sfânt, în acea zi de sărbătoare, cunoscând cum şi-a încheiat el viaţa, cred că e spre folosul oricărui rugător creştin. Cei care lucrează în sărbători afirmă că este mai de folos pentru sufletul omului să muncească, decât să-şi cheltuie timpul în tovărăşia celor iubitori de palavre, „încălziţi” la focul alcoolului, domolit, din când în când, cu puţină apă plată. Da, ei au dreptate, dar cei care nu sunt ocupaţi cu munca, oare, trebuie să se odihnească la cârciumă şi să plece de acolo „obosiţi” de tăria din pahar?. Dacă aceştia n-au timp pentru Dumnezeu, se cuvine să ne rugăm noi pentru ei, parafrazând cuvintele poetului Ion Minulescu, din poezia „Rugă pentru ultima rugă”: Dă-le, Doamne, darul să schimbe vinu-n apă vie. Ortodocşii simt sărbătorile ca pe un timp potrivit pentru odihna trupului şi bucuria sufletului, odihnă şi bucurie date de lucrarea rugăciunii şi de gândul la Bunul Dumnezeu. E drept, pădurea are şi uscături. Uscăturile se aruncă în foc, iar pentru lemnul verde se cuvine să ne rugăm şi să ne îngrijim, spre creştere şi rodire, precum s-a rugat vierul pentru smochinul neroditor (Lc.13,6-9).

Ortodocşii care vor să devină membrii Bisericii neoprotestante, după o aentă evaluare a vredniciei lor, sunt „rebotezaţi”, după rânduiala de acolo. Ba chiar participă la ore de cateheză, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele biblice. Astfel, catehumenii de circumstanţă află despre Domnul Iisus că a mai avut fraţi şi surori, că Maica Lui nu a rămas fecioară, de vreme ce a născut alţi copii. Fraţii „rezidenţi” sunt ajutaţi să opereze în textele biblice cu bisturiul unei „logici” ce nu dă greş. În temeiul acestei logici tari ca piatra, ca să nu zic împietrită sau învârtoşată, cred în ceea ce nu află scris în Sfânta Carte, căci nimeni dintre neoprotestanţi n-a putut să-mi arate unde este scris - în Sfânta Scriptură, nu în logica lor păgubitoare - că Maica Domnului a mai născut pe altcineva, în afară de Sfîntul Prunc Iisus. Şi nu cred nici că Maica Domnului e mijlocitoare între om şi Fiul său. Oare, la nunta din Cana Galileii n-a mijlocit ea între slujitorii nunţii şi Domnul Iisus? Şi poetul Dan Verona, în poezia „Învierea la porţile Răsăritului”, este de partea acestui crez ortodox, prin versurile: Rugămu-ne ţie Maică Fecioară / Pune cuvânt la Mieluşelul iubit / Să nu rămânem la uşa împărătească, afară / Că ai lui sunt şi degeraţii din Răsărit. Nu mijlocitoare se arată a fi ea, când zice: „Faceţi orice vă va spune” (In,2,5b)? Slujitorii nunţii o ascultă pe Maica Domnului, şi Fiul îşi ascultă Maica. Virtutea ascultării îşi arată rodul chiar în săvârşirea primei minuni hristice, aceea de a schimba apa în vin, deşi „încă nu venise ceasul Său”.

Preotul care îşi îndemna enoriaşii să aducă cinstire Maicii Domnului, va putea trăi în uitarea şi tăcerea deplină, privind-o pe Fecioara care „a aflat har la Dumnezeu” (Lc.1,30), fără a avea nici cea mai mică mustrare de conştiinţă? Întrebarea are răspuns, iar cititorul Sfintei Scripturi îl poate intui.

Multe alte argumente s-ar putea aduce în favoarea celor cu privire la puterea crucii, la fecioria Maicii Domnului, la săvârşirea unor minuni prin rugăciuni în faţa icoanelor şi prin atingerea Sfintelor Moaşte de către cei ce-şi pleacă genunchii inimii, cu credinţă. Dar Îl rog pe Bunul Dumnezeu să oprească lucrarea „condeiului” meu, în ogorul scrisului, acum şi aici, pentru a nu sminti pe unii fraţi, iertători sau nu. Căci, dacă Arhanghelul Mihail n-a rostit cuvinte de ocară şi de judecată asupra diavolului, când se certa cu el pentru trupul lui Moise (Iuda,9), cu atât mai puţin este îndreptăţit omul să-l judece pe semenul său. Judecata este a lui Dumnezeu şi răsplătirea tot a Lui.

Ajută-ne, Doamne, să rămânem în credinţa ortodoxă, în care ne-am născut, şi să lăsăm timpului în care trăim o portiţă deschisă spre veşnicia vieţii, păzind poruncile Tale.

22-05-2015
Citeste si:De acelasi autor:


    Adaugati un comentariu:
    Nume
    Email
    (nu va fi afisat)
    Comentariu
    Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
    Antispam:
    Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


    CARTI/produse despre:
    Neoprotestanți,