Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 1983

Sfânta Taină a Spovedaniei – terapia sufletului

Pr. Prof. Dr. Cristian Muntean
Tags: Sfintele Taine; Taina Spovedaniei;
Sfânta Taină a Spovedaniei – terapia sufletului

 

În Biserica Ortodoxă, care este trupul real al lui Hristos, există bogăția harului și a lucrării lui Dumnezeu, prin care avem posibilitatea să vedem traumele sufletului, să le vindecăm prin Sfintele Taine și prin asceză și să fim ridicați la cea mai mare înălțime a umanului, să ajungem la unirea cu Dumnezeu. Aceasta se întâmplă dacă prin voința noastră liberă, prin libertatea noastră, ne vom afla pregătiți pentru primirea darului inspirației care purcede din harul dumnezeiesc.

Faptul ca omul poate fi vindecat se află în legătură cu existența Bisericii, care este Trupul Dumnezeului-Om Hristos. Biserica nu este o comuniune nevăzută, ci e comunitatea eclesială în care omul dobândește iubirea de Dumnezeu și iubirea de oameni și respinge iubirea egoistă de sine, care este indisolubil legată cu ura de Dumnezeu și de oameni. Omul, pentru a se vindeca de iubirea de sine egoistă, trebuie să depășească individualismul și să vină în relația comuniunii cu ceilați. Tocmai această comuniune este reușită în interiorul Bisericii, care salvează toate caracteristcile comunității. Din această perspectivă Biserica poate fi numită spital. În interiorul Bisericii, omul dobândește relații corecte cu Dumnezeu, cu oamenii, cu creația. De aceea după tradiția ortodoxă, boala este tulburarea relațiilor dintre acești trei factori, în timp ce sănătatea este relația corectă a omului cu acești trei factori.

În interiorul Bisericii, omul elimină/depășește suferința și moartea, care sunt cauzele născătoare ale tuturor problemelor existențiale. În Biserică, omul ar trebui să se raporteze la prezența celor trei "C": comunicare, comuniune, cuminecare, respingând individualismul personalist care pierde din vedere întâlnirea reală cu aproapele. De aceea pentru Biserică terapia nu poate fi psihologică sau etică, ci ontologică, din moment ce constă în depășirea morții.

Având ca element de bază prezența neîntreruptă a lui Dumnezeu în Hristos în realitatea istorică, creștinismul oferă omului posibilitatea îndumnezeirii, precum știința medicală oferă posibilitatea păstrării sau refacerii sănătății sale, însă în ambele situații se impune o anumită procedură terapeutică și un anume mod de viață. Vindecarea, în Ortodoxie, este strâns legată de traseul omului spre sfințenie.

Trăindu-ne viața în Hristos, noi ne pregătim să întâmpinăm sfârșitul istoriei, experiind astfel viața așteptată după a doua venire a lui Hristos. În creștinism, viitorul e trăit în prezent, iar Împărăția cerurilor începe în viața aceasta. Sfinții Părinți ne spun că Împărăția lui Dumnezeu este Harul Dumnezeului treimic – viziunea lumii necreate.

Părintele Ioannis Romanides, în lucrarea sa "Teologia Patristică", definea Ortodoxia ca disciplina terapeutică ce vindecă personalitatea umană. Ea diferă de celelalte științe prin faptul că cel ce a fost vindecat devine automat el însuși terapeut. Însăși aplicarea disciplinei terapeutice asupra sa devine mijloc de vindecare a celorlați. Părintele mitropolit Hierotheos Vlachos avea să aducă unele precizări la această afirmație a lui Romanides spunând că atunci când cineva găsește un terapeut ortodox și se vindecă, acest lucru se realizează în măsura în care terapeutul ortodox lucrează ca membru al Bisericii, și terapia este indisolubil legată de Sfintele Taine și de viața liturgică a comunității. (...)

Astăzi se vorbește de schimbarea modului de abordare avieții, de schimbarea mentalității, de schimbarea confesiunii și credem că ele sunt sinonime cu pocăința. Atăzi în Ortodoxie pocăința se identifică doar cu acceptarea lui Hristos. Adică Îl acceptăm pe Hristos și, întrucât Îl acceptăm, mergem la Biserică, aprindem câte o lumânare, ne facem băieți de treabă, ne ducem, dacă suntem la vârsta copilăriei, la școli parohiale de catehizare sau, dacă suntem adulți, la vreo manifestare religioasă și s-ar presupune că trăim în metanoia, că ne-am pocăit. Sau dacă am făcut un oarecare rău în viața noastră și am arătat oarecare părere de rău și ne-am cerut iertare, socotim că aceasta este pocăința. De fapt, acest lucru este pur și simplu regret. Regretul este începutul pocăinței. Nu se curăță sufletul omului cu un simplu regret. Curățirii de patimi a sufletului îi premerge frica de Dumnezeu și pocăința, care nu încetează în decursul stadiului de curățire și care se săvârșește odată cu dumnezeiasca luminare, adică cu luminarea minții omului prin Harul Sfântului Duh.

Într-o lume căzută și păcătoasă, un aspect extrem de important al personalității noastre este nevoia de pocăință, de a ierta, de a fi iertați. Procesul de a a duce la lumină ceea ce este ascuns este decisiv, după povățuirea duhovnicească. De fapt, acesta este și principiul în psihoterapia modernă, însă Părinți ipustnici l-au gândit nainte de Freund și Jung.

Există o apoftegmă a părinților pustiei din Pateric: "Dacă te tulbură gânduri necurate, nu le ascunde părintelui tău duhovnicesc și osândește-le. Cu cât cineva tăinuiește mai mult gândurile sale, cu atât ele se înmulțesc și capătă putere. Însă un gând rău, atunci când e descoperit, pe loc e nimicit. Dacă ascunzi diverse lucruri, ele vor avea mare putere asupra ta, însă dacă vei vorbi despre ele înaintea lui Dumnezeu, în prezența altuia, atunci acelea se vor veșteji, pierzându-și puterea."

Ne străduim atât de mult să nu fim aflați niciodată. Ne străduim să nu fim aflați ca păcătoși, unul față de altul, și încercăm să nu fim aflați nici de Dumnezeu, deoarece căutăm mereu căi convenționale de a reglementa lucrurile în ceea ce ne privește. Biserica primelor veacuri era ancorată în sentimentul de unitate, de a aparține celuilalt și lui Hristos, sentimentul că Trupul lui Hristos, care este Biserica, nu trebuie să fie vătămat sau desfigurat de necredința omului. Așa se explică cum a fost cu putință spovedania publică, singura formă de spovedanie folosită universal în primele veacuri de creștinism.

Mitropolitul Antonie de Suroj explică pe larg modul în care a avut loc acets tip de mărturisire și ce implica el. Atunci când omul dorea să se spovedească pubic trebuia să se pregătească. Cu excepția procesului lăuntric care-l aducea la pocăință, el trebuie să se pregătească prin rugăciune și post, prin toate exercițiile spirituale care-i hrăneau luarea-mainte și-l ajutau să-și stăpânească trupul. Însă și comunitatea care urma să primească spovedania trebuia să se pregătească. Oamenilor li se spunea ce urmează să se petreacă și ei, la rândul lor, trebuiau să se pregătească prin post și rugăciune pentru ca, privind propriul suflet, să se poată judeca pe ei înșiși stând înaintea judecății lui Dumnezeu; iar atunci când venea ziua spovedaniei, avea loc o întâlnire, nu o judecată. Era o reintegrare – nu doar a persoanei care păcătuise în cadrul comunității, ci o reintegrare a întregii comunități în sensul redobândirii unei integrități care fusese pierdută prin păcat, prin căderea unuia dintre membrii săi.

Era, prin urmare un act ce nu ținea doar de mântuirea personală, ci Îl privea și pe Dumnezeu și pe toți ceilalți, de a se întoarce și de a fi reintegrat; era un act de credință, un act de devotament și loialitate față de Dumnezeu și de ceilalți, iar nu pur și simplu un act prin care omul care greșise se îndreptățea singur. Trebuie recuperat acest sens de unitate și deplinătate. Pe lângă acesta ar fi necesar să recuperăm sentimentul că păcatul nu este ceva ce afectează doar o singură persoană, ci Trupul întreg al omenirii și să înțelegem că păcatul contează pentru întregul Trup, nu doar în ceea ce privește solidaritatea afectivă de prietenie, ci la un nivel mult mai profund.

Dacă modelul prim, cu penitența publică, este cu precădere juridic, al doilea model, cu povățuirea duhovnicească, este mai terapeutic. Începând cu veacul al IV-lea, odată cu numărul mare de creștini, sistemul pentienței publice a fost folosit din ce în ce mai puțin. Într-o comunitate creștină mai largă, încrederea care exista în primele secole ale Bisericii s-a diluat. Discutarea în public, prezența comunității, a păcatelor membrilor ei a devenit pricină de poticnire și a devenit o întâlnire personală preot penitent.

O întrebare pe care ar fi necesar să ne-o punem când vorbim de Taina Spovedaniei ar fi legată de modul în care ne raportăm la aceasta. Ne gândim la mărturisire în termeni juridici sau terapeutici? Vedem păcatul, în primul rând, ca pe o încălare a legii sau îl vedem ca pe un simptom al bolii lăuntrice? Accentuăm în principal "legarea și dezlegarea" sau vindecarea? Venirea la mărturisire este ca mersul la tribunal, sau ca la spital? Chiar dacă cele două căi par diferite ele se întrepătrund rămânând ca harul lui Dumnezeu să lucreze în duhovnic puterea vindecătoare a discernământului.

Părinții îndumnezeiți, cu discernământ, lucrează mai mult ca medici care-l vindecă pe om decât ca sfătuitori juridici și legislatori. Văd boala oamenilor concreți și înceracă să-i vindece, să-i ajute să dobândească ochi bun și, în continuare, să-i lase să înainteze pe drumul lor. Nu forțează libertatea fiilor duhovnicești, din moment ce nu au intenția de a dobândi fani. Le indică ținta înaltă la care trebuie să ajungă, din moment ce aceasta se leagă intim de ontologia existenței lor, le indică încă și mijloacele terapeutice și îi ajută în momentele de slăbiciune.

Principiul fundamental al terapiei este acela potrivit căruia traumele care sunt mărturiste se vindecă. Când ne hotărâm să ne spovedim, atunci începe procesul terapeutic. Atunci liniștea va inunda sufletul și trupul. Pocăința este acea cotitură a vieții, acea schimbare a gândurilor, preschimbare a inimii, care ne pune față în față cu Dumnezeu, plini de nădejde fremătândă și de bucurie, având convingerea că nu merităm milostivirea lui Dumnezeu, dar că Domnul a venit pe pământ nu pentru a judeca, ci pentru a mântui, că a venit nu pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși.

Pocăința ca Taină se deosebește de pocăința ca virtute și stare. Ca virtute, pocăința o are fiecare om care are conștiința păcătoșeniei și dorința de îndreptare. De exeplu: a avut-o Adam după căderea lui în păcat; este binecunoscută pocăința regelui David, după îndoitul păcat al uciderii și al adulterului, care până la sfârșitul vieții și-aplâns păcatul spunând: "fărădelegea mea o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea" (Ps. 50); să nu uităm de admirabilul exemplu de pocăință al sfintei cuviose Maria Egipteanca și, nu în ultimul rând, de toți sfinții Bisericii care, de la o viață supusă păcatelor, s-au întors la Dumnezeu cu pocăință.

 

Sursa: Articol publicat în Telegraful Român, Nr. 41-44, 1 și 15 noiembrie 2014; Foto: parma-imola.cerkov.ru

14-05-2015
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu