Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 2055

Mărturii despre viața, învățăturile și minunile Cuviosului Paisie Aghioritul

Tags: Paisie Aghioritul; Souroti;
Mărturii despre viața, învățăturile și minunile Cuviosului Paisie Aghioritul

 

A vorbi despre părintele Paisie înseamnă a avea simţământul copilului mic care încearcă să vorbească despre ceva mare, care depăşeşte măsura lui, dar nu găseşte cuvântul şi modul potrivit pentru a face aceasta", spunea ieromonahul Isaac, unul din biografii părintelui Paisie Aghioritul.

Mărturie a Părintelui Athanásios Mytilineos (1927-2006), egumenul Mănăstirii Komniniou, Stomio, Larisa), despre Părintele Paisie Aghioritul

Părintele Paisie, pe care l-am vizitat de curând [1978], mi-a spus următoarele. Mi-a mai povestit şi alte lucruri minunate, dar pe care nu pot să vi le spun. Aşadar, mi-a zis: ,,Mulţi spun că au simţit o bucurie, fiindcă au văzut, de exemplu, un lucru duhovnicesc etc. Această bucurie este foarte lumească. Aceasta nu este bucuria pe care trebuie să o căutăm, este asemeni bucuriei unui bărbat pentru o femeie, este iubirea pătimaşă care învăluie inima. Bucuria duhovniceasca este atât de delicată, încât nu poţi să o sesizezi, atât de delicată este. Aşadar, la nivel absolut, există simțirea inimii pârjolite de flacăra dragostei Lui Hristos.”

***

Pe Părintele Paisie l-am găzduit cândva la noi la mănăstire şi, de multe ori, atunci când ne vorbea, folosea cuvântul ,,omenie”. Îi plăcea foarte mult acest cuvânt. Creştinul, atunci când nu se abate de la calea cea bună, de la învăţătura evanghelică, are omenie. Mai folosea şi alt cuvânt, ,,nobleţe”. Spunea: «Omul se umple de omenie, se umple de nobleţe, iar aceasta este foarte bine, indiferent dacă este sărac, bogat, învăţat, neînvăţat, să-şi ţină cinstea, să aibă această omenie, această nobleţe». Ne spunea de această nobleţe pe care o au oamenii, cei cu adevărat duhovniceşti, cei care au înlăuntrul lor duhul Lui Dumnezeu. «Să ştiţi, nu banii îl fac nobil pe om». Baţi la o uşă, şi nu te întreabă: «Ţi-e foame, ţi-e sete? Eşti cumva obosit? Nu, îţi spune: Pleacă, cerşetorule!». Care mai este nobleţea aici? Nobleţe înseamnă să-l înţelegi pe semenul tău. Aceasta este adevărata nobleţe, aceasta este omenia.

***

Părintele Paisie spunea că diavolul încearcă să ne strice liniştea cu televizorul. Mi-a scris acest lucru într-o scrisoare. Spune: “A trimis, diavolul, la această persoană, televizorul, imaginaţia, iar imaginaţia lucrează”.

***

Părintele Paisie, mi-a spus următoarea întâmplare despre o femeie care spunea: «Hristoase, eu nu am cum să câştig Împărăţia, din pricina păcatelor mele. Arată-mi-Te în această viaţă, ca să am şi eu o bucurie, să Te văd în faţa mea». Şi, într-adevăr, cândva, L-a văzut pe Hristos în Sfântul Potir. L-a văzut pe Hristos! Aşa de mult s-a bucurat dar, în acelaşi timp, s-a umplut de mândrie şi a început să zică: «Eu L-am văzut pe Hristos, înţelegeţi că mi s-a arătat tocmai mie?». Sărmana femeie a pierdut Împărăţia. Hristos, care vede adâncul sufletului tuturor, a îngăduit să i se întâmple acest lucru, ştiind că această femeie se va pierde. Nu este vreun experiment pe care îl face Hristos, ca oamenii să-şi piardă sufletul, ci pentru ca mândria ascunsă să fie dată în vileag. Femeia aceasta zicea: ,,Sunt păcătoasă!”. Avea, însă, mândrie ascunsă în sufletul ei, iar de această mândrie nici ea însăşi nu ştia, ci doar Hristos cunoştea acest lucru. Aşadar, este foarte periculos să credem că am ajuns unde am ajuns și să luăm asta drept un indiciu că ne vom mântui!”.

Un hram deosebit: Înălțarea Sfintei Cruci, 1977 , relatare din data de 14 Septembrie 2012

Am mers la Gheronda Paisie în septembrie 1977, într-o zi de luni, în ajunul Înălțării Sfintei Cruci. Deși era foarte de dimineață când am bătut la ușă, Gheronda mi-a deschis. Era foarte vesel și bine dispus. „A, ce bine c-ai venit, diacone,” îmi spune, “că mâine e hram”. Veneau psalți, se comandaseră și pești, dar le lipsea un diacon. „Acum că ai venit tu, hramul o să iasă bine”. Și continua să facă glume de felul ăsta. Apoi mi-a spus: “Vei rămâne aici în seara aceasta.” Știam că Gheronda nu ținea pe nimeni la el noaptea. Când am auzit asta, am simțit că plutesc de bucurie. Am mers la bisericuță, m-a pus să aranjez Sfânta Masă, am șters praful, am măturat holul și alte diferite treburi. În sinea mea simțeam o mare bucurie. La amiază ne-am dus să mâncăm. A făcut ceai, a adus pesmet și a scos niște legume sălbatice din grădina sa.

Am fost impresionat în timpul rugăciunii. Gheronda a rostit “Tatăl nostru” ridicându-și mâinile spre cer, cu atâta râvnă și evlavie, încât părea cu adevărat că stă de vorbă cu Dumnezeu. Pe urmă m-a dus la chilie, unde m-am odihnit vreo oră. Apoi am făcut Vecernia mică pe metanier.

Când am încheiat, mi-a spus: “Acum, diacone, vom face priveghere pe metanier, iar mâine dimineață va veni un părinte să săvârșească Sfânta Liturghie. Știi să faci rugăciuni pe metanier? Îți spun eu cum” și mi-a făcut un program. Era un program înțelept, care să mă ajute să nu mă prindă somnul noaptea. Mi-a zis să număr pe un metanier de trei sute de noduri, spunând: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Apoi să număr o sută către Maica Domnului, pentru cei vii. Și apoi trei sute către Hristos, pentru cei adormiți; o sută către Maica Domnului, pentru cei adormiți. O sută către Cinstita Cruce și pe urmă, trei sute cu “Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție”. Era pentru prima oară când auzeam că se face aşa ceva. Mi-a explicat: “Rugăciunile pe metanier sunt doxologie. După ce termini, o iei de la început”. “Dacă ai să auzi vreun zgomot, să nu te sperii. Pe aici umblă porci mistreți, șacali etc.”. M-a băgat în micul său arhondaric, spunându-mi că aproape de miezul nopții o să mă strige să mergem în biserică să citim Rânduiala Sfintei Împărtășanii. Îl auzeam pe gheronda oftând adânc la răstimpuri. Din când în când bătea în perete și mă întreba: “Ei, diacone, dormi? Ești bine?”.

Strana Părintelui Paisie din paraclisul chiliei

La unu fără, după miezul nopții ne-am dus în bisericuță. M-a așezat la singura strană care era acolo și mi-a dat o lumânare să citesc Rânduiala Sfintei Împărtășanii. Stând lângă mine, în stânga, a început să spună stihurile: “Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție”. De fiecare dată când spunea stihul își făcea cruce și se apleca până jos. Când am ajuns la troparul “Marie, Maica lui Dumnezeu…”, îmi amintesc că numai până acolo am citit din tropar, după “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne” pe care l-a spus gheronda, și, simțind ceva… n-aș ști să descriu ce anume, m-am oprit. Candela Maicii Domnului începuse să se legene, nu tare, ci egal, cu o mișcare amplă pe toată lățimea icoanei, inundând de lumină toată bisericuța. Vedeam fără lumânare și pe moment m-am gândit să o sting. M-am întors spre gheronda. L-am văzut că ţinea mâinile încrucișate pe piept, stând aplecat până jos. A înțeles că aș vrea să-l întreb și mi-a făcut semn să nu vorbesc. Am rămas la strană, iar gheronda stătea aplecat lângă mine. Simțeam atâta iubire și evlavie pentru gheronda și mi se părea că mă aflu în rai.

Am rămas în starea asta o jumătate de oră, o oră, nu pot ști precis. Nu știam ce să fac. Fără voia mea am continuat să citesc Rânduiala Împărtășaniei, iar când am ajuns la rugăciunea “Din buze necurate…” încet-încet s-a stins mai întâi lumina și apoi candela a încetat să se legene. Am terminat Rânduiala Împărtășanie și am ieșit afară din strană. M-a pus să stau pe un scăunel, iar el s-a aşezat tăcut pe un cufăraș. După un timp, l-am întrebat:

- Gheronda, ce a fost acest lucru?

- Care lucru?

- Candela. Cum de s-a legănat candela atâta timp?

- Ce ai văzut?

- Candela Maicii Domnului se legăna de la dreapta la stânga.

- Numai atât ai văzut?

- Și lumina.

- Altceva?

- Nu am văzut nimic altceva. (Dacă gheronda m-a întrebat ce altceva am văzut, înseamnă că el a văzut ceva mai mult).

- Lasă, nu s-a întâmplat nimic.

- Cum nu s-a întâmplat nimic, Gheronda? Candela se legăna și a fost și lumina!

- Ei, nu ai auzit ce scrie în cărți, că Maica Domnului cercetează toate chiliile monahilor ca să vadă ce face fiecare? Ei, a trecut și pe aici și a văzut doi smintiţi și a zis să ne salute și să-și legene candela.

Apoi din proprie inițiativă a început să-mi povestească despre diferite experiențe trăite de el. Mi-a mărturisit că a văzut-o pe Sfânta Eufimia și multe altele. I se schimbase dispoziţia. Până dimineața mi-a vorbit lucruri duhovnicești. Mi-a atras atenția: “Îți spun astea, diacone, din dragoste, ca să te ajut, nu ca să crezi că sunt ceva”. La ora cinci şi jumătate a venit preotul și Gheronda a dorit să liturghisesc şi eu, însă nu aveam veşmintele diaconești. Mi-a adus un stihar vechi, un epitrahil pe care l-a făcut orar și l-a prins cu nişte ace de siguranță, a găsit și niște mânecuțe pe care mi le-a înfășurat pe mâini. Eram ca un măscărici, dar a fost cea mai frumoasă Liturghie din viața mea. Am fost doar noi trei. M-a ținut la el până sâmbătă. M-a trimis o dată la Burazeri, ca să-mi văd compatrioţii și să rămân la masa de prânz cu ei. Altă dată m-a trimis la Stavronikita, tot ca să mănânc, pentru că în chilia sa avea numai ceai și pesmeți. (Sursa: Ιερομονάχου Ισαάκ, Βίος Γέροντος Παϊσίου του Αγιορείτου, pp. 256-261. Editura Καλύβης Αναστάσεως, Καψάλα, Άγιον Όρος 2004.)

Paisie, isihastul aghiorit de la Suroti

Părintele Paisie Aghioritul era un monah locuitor în pustie, dar care se afla foarte aproape de nevoile oamenilor. Era un ascet aspru cu el însuşi, dar iubitor de oameni până la jertfirea de sine pentru cei neputincioşi, bolnavi şi nedreptăţiţi. Le-a fost călăuzitor multora, mari şi mici, însemnaţi şi neînsemnaţi. I-a ajutat pe foarte mulţi în sporirea lor duhovnicească. A făcut bine în felurite chipuri oamenilor. A vorbi despre părintele Paisie înseamnă a avea simţământul copilului mic care încearcă să vorbească despre ceva mare, care depăşeşte măsura lui, dar nu găseşte cuvântul şi modul potrivit pentru a face aceasta", spunea ieromonahul Isaac, unul din biografii părintelui Paisie Aghioritul. Datorită acestei mărturii am luat hotărârea ca în ultima vizită în Muntele Athos să ne abatem de la itinerarul iniţial şi să facem o vizită-fulger la chilia părintelui Paisie din apropierea Mănăstirii Cutlumuş (printre ai cărei ctitori au fost şi domnitorii Ţării Româneşti Alexandru Basarab şi Ioan Vladislav). Chilia, care poartă denumirea de Panaguda (Sfânta Maria Mică, adică praznicul Naşterii Maicii Domnului), se află într-o vale, înconjurată de multe alte chilii athonite, la doar 20 de minute de capitala Sfântului Munte, Charea.

În prag ne-a întâmpinat unul dintre ucenicii părintelui. De la el am aflat că între zidurile acestei căsuţe din piatră şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii. În timp ce ne vorbea despre viaţa încercatului părinte athonit, după ce în prealabil ne-a servit cu tradiţionalul ouzo şi bineînţeles cu rahat, ucenicul ne-a introdus în micuţul paraclis al chiliei. În partea stângă, ascunsă, am văzut strana părintelui, mai roasă decât celelalte, semn al rugăciunii neîncetate. Renume de sfânt din viaţă Părintele Paisie, pe numele de mirean Arsenie Eznepidis, ne-a spus bătrânul ucenic, se trăgea dintr-o familie din Farasa Capadociei. După războiul cu turcii din 1922, întocmai ca şi celelalte două milioane de greci care îşi părăseau căminele strămoşeşti pentru a se salva de la un nou genocid, familia lui s-a stabilit în Koniţa Epirului. S-a născut la 25 iulie 1924. A fost botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul, care a şi profeţit că pruncul va deveni călugăr. Familia sa păstra adânca tradiţie religioasă a Capadociei, care a dat atât de mulţi şi de mari sfinţi Bisericii Ortodoxe. În acest climat a crescut părintele Paisie. Şi-a manifestat de mic dorinţa pentru viaţa monahală. Dar abia la vârsta de 30 de ani a ajuns monah. S-a nevoit în Sfânta Mănăstire Stomiu (Pind), în pustia Sinaiului (Egipt), dar mai ales în Sfântul Munte - unde a petrecut cea mai îndelungată perioadă a vieţii sale. Viaţa sa monahală este comparabilă cu cea a vechilor asceţi. Trăia singur într-o chilie, în pădure. Era foarte sărac în cele materiale, foarte simplu şi blând în felul de a fi. Nimic nu era fals în el, după cum nimic strident. Din inima lui se revărsa iubire către toţi. Dobândise încă din timpul vieţii o faimă uriaşă, fără ca vreun ziar, vreo emisiune radiofonică sau televizată să se refere vreodată la el. Faima lui s-a transmis din gură în gură. Sute de oameni mărturisesc în scris cum au primit binefaceri prin puterea sa făcătoare de minuni. Avea renume de sfânt încă din timpul vieţii. Într-o zi obişnuită îl vizitau la chilie 100-200 de oameni pentru a-i primi sfatul.

Dionysios Farasiotis, un alt biograf al părintelui, spune în cartea sa "Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie" că atunci când ieşea din Sfântul Munte veneau mii de oameni să primească binecuvântarea lui. Mii de persoane aşteptau la rând, până în zori, pentru a lua binecuvântare şi a vorbi un minut-două cu el. În acest foarte scurt răstimp, mulţi primeau dezlegare tuturor problemelor lor; alteori, acest lucru se petrecea mai târziu, prin rugăciunile bătrânului. Le-a fost călăuzitor multora, mari şi mici, însemnaţi şi neînsemnaţi. I-a ajutat pe foarte mulţi în sporirea lor duhovnicească. A făcut bine în felurite chipuri oamenilor. Prin viaţa lui sfântă şi prin puterea sa făcătoare de minuni, a descoperit în ochii oamenilor lumina lui Hristos şi puterea lui Dumnezeu. În felul acesta îi îndemna spre sporirea duhovnicească. S-a spus adesea despre acest mare stareţ că a fost un dar al lui Dumnezeu către oameni. A murit la 12 iulie 1994, fiind înmormântat la mănăstirea de maici a Sfântului Ioan Teologul, de la Suroti, din apropierea Tesalonicului.

Mormântul său, care a devenit loc de închinăciune şi izvor de tămăduiri, a fost următoarea oprire a pelerinajului nostru. Aşezat pe terasa din spatele altarului bisericii principale, chiar lângă clopotniţă, locul unde odihnesc osemintele bătrânului isihast a fost venerat pe tot parcursul prezenţei noastre acolo de credincioşi. Se închinau, îşi plecau genunchii pentru a-i săruta crucea şi după ce îşi spuneau rugăciunea plecau în linişte, cu chipul plin de bucurie şi speranţă. Cred că acest sentiment l-am resimţit şi noi după ce am fost martori la nevoinţele unuia dintre cei mai cunoscuţi duhovnici ai timpului nostru. (Sursa: Ziarul Lumina - articol de diac. G. Aniculoaie)

Poemul de pe mormânt

Deasupra mormântului său simplu, pe o placă de marmură, a fost încrustat poemul scris de Părintele Paisie însuşi:

"Aici s-a terminat viaţa mea,

Aici şi răsuflarea mea.

Aici trupul mi se va îngropa,

Iar sufletul mi se va bucura.

Sfântul meu aici locuieşte,

Iar aceasta mă cinsteşte.

Şi cred că el se va milostivi

Şi pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,

Ca sufletul meu cel ticălos

Să aibă alături pe Maica Domnului Hristos." 

                                                                          a consemnat Cristina Roman

13-09-2014
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu