Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 3751

Scopul şi motivul misiunii [Mergând, învăţaţi toate neamurile...]

Arhiepiscop Anastasios Yannoulatos
Tags: misiune; misionarism;
Scopul şi motivul misiunii [Mergând, învăţaţi toate neamurile...]

 (trad. Daniela Sava, bibliotecar, profesor documentarist)

   
    Concepţia teologică ortodoxă despre misiune nu a fost dezvoltată sistematic şi, prin urmare, când cineva este invitat să vorbească din punct de vedere ortodox despre scopul şi motivul misiunii (un subiect, care a preocupat mulţi ani, concepţia apuseană), este ameninţat fie de faptul că va trebui să se limiteze la o repetare a ideilor altora sau de acela, că după ce studiază concepţiile catolice şi protestante, va încerca “să construiască” una ortodoxă, diferită de celelalte două, doar ca să completeze trilogia familiară. Există şi o a treia cale, mai serioasă şi mai modestă, prin urmare mai ortodoxă. Şi anume, să evite această tactică controversată, să înceapă de la principiile şi presupunerile teologiei ortodoxe şi să mediteze asupra eshatologiei, eclesiologiei şi soteriologiei în perspectiva misiunii. Iar dacă trebuie să fie făcută cum se cuvine, aceasta cere timp şi elaborare dincolo de limitele acestei hârtii. Această hârtie este oferită doar ca un mod de abordare experimentală a subiectului.
   
1.    Punctul de plecare teologic

    Pentru o mai bună înţelegere a punctelor ce urmează a fi dezvoltate, va fi util dacă mai întâi ne-am aminti, faptul că, în ansamblu, concepţia teologică a Bisericii Răsăritene se mişcă într-un cadru cosmologic şi teologic, în care elementul dominant este concepţia Sf. Ioan despre iubirea (ἀγάπη) unui Dumnezeu trinitar, văzut în perspectiva eshatologiei şi în contemplarea doxologică a misterului lui Dumnezeu. O cheie spre înţelegerea ortodoxă a procesului istoriei este, cred eu, “slava lui Dumnezeu cel Preasfant”, privită în perspectiva iubirii Lui infinite. “Alpha şi Omega, începutul şi sfârşitul” (Apoc. 21,6), “cel dintâi şi cel de pe urmă” ( Apoc. 1,17) rămâne Dumnezeu. El este Cel “ce era, şi Cel ce este şi Cel ce vine” (Apoc. 4,8), Cel care merită să primească slava şi cinstea şi puterea, Cel care a creat toate lucrurile, şi “din voinţa lui erau şi s-au făcut” (Apoc. 4,11). Procesul istoriei umane, despre care ne vorbeşte Biblia, începe şi sfârşeşte cu slava lui Dumnezeu. Când Domnul nostru spune, “Şi acum, Tată, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, (παρὰ σοί, la tine) cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17,5), El ne arată slava Lui ca pe o condiţie care a existat înaintea creaţiei. Cât despre sfârşitul istoriei, acesta este caracteristic ultimei cărţi a Bibliei, care spune foarte multe despre slava pe care o primeşte Dumnezeu; iar în descrierea liturghiei cereşti, în care cei răscumpăraţi de Hristos participă “din fiecare seminţie şi limbă şi popor şi neam” (Apoc. 5,9), tema de bază este slava lui Dumnezeu cel Preasfant (Apoc. 4,5).
    Haideţi să analizăm următoarele realităţi teologice. Creaţia a fost o altă exprimare a slavei lui Dumnezeu, care a existat din eternitate. Dar omul a respins slava absolută a lui Dumnezeu şi, în căutarea creării propriei lui slave şi a cultului pentru el însuşi, el s-a separat de Dumnezeul cel viu şi a provocat o catastrofă cosmică – apariţia unei noi condiţii, moartea, în care slava Dumnezeului cel viu este umbrită. Păcatul omului este o piedică continuă la răspândirea şi manifestarea slavei. În faţa discordiei, confuzia şi rupturile pe care le produce păcatul omenesc, preamărirea lui Dumnezeu păleşte. Totuşi, Dumnezeu nu încetează să-şi descopere slava Lui oamenilor (Ieşire 3,2, 6; Isaia 6). Şi în cele din urmă, la plinirea vremii” (Gal. 4,4), El îşi trimite Fiul, prin care a creat toate lucrurile, ca să le regenereze (τὰ πάντα πλάσσω, ἀναπλάσσω),“ astfel încât Dumnezeu să fie preaslăvit întru El (Ioan 13,32, cf. 17,1-10, unde lucrarea care i s-a încredinţat Fiului este preaslăvirea Tatălui pe pământ).
    Întruparea Lui este întâmpinată cu doxologie, şi este caracterizată de către îngeri ca, “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace “ (Luca 2,14). “Slava Lui s-a manifestat” (Ioan 2,11, cf. 11,4) în întreaga Lui viaţă şi în miracolele Lui. Prin transfigurarea Lui, “el şi-a arătat slava Sa apostolilor şi astfel, ei au fost capabili s-o primească, ca pe un “preambul la viitoarea venire vizibila a lui Dumnezeu în slavă” (προοίμιον τῆς ἐν δόξῃ μελλούσης ὁρατῆς Θεοῦ θεοφανείας)  şi ca un preludiu la transfigurarea omului şi a întregii creaţii.  Dar mai presus de toate, crucea Lui şi Învierea Lui sunt descoperirea slavei lui Dumnezeu. În cultul ortodox, crucea este prezentată mai ales ca simbol al victoriei şi slavei, şi întotdeauna strâns legată de Înviere.  Distincţia dintre “agonia crucii” şi “slava Învierii” care este aşa de răspândită în Apus, este neobişnuită în Biserica Ortodoxă. Amândouă sunt revelaţiile şi manifestările slavei lui Dumnezeu. În general, Întruparea, Patimile, Învierea – întreaga mişcare a filantropiei divine în chenoză nu sunt numai expresii ale iubirii divine, dar în acelaşi timp noile manifestări ale slavei lui Dumnezeu. Cineva ar putea spune că iubirea şi slava sunt două aspecte ale aceluiaşi lucru: viaţa lui Dumnezeu.
    Pe măsură ce se apropie de Patimi, Domnul spune, “Părinte, preaslăveşte-Ţi numele”. Atunci a venit glas din cer: “L-am preaslăvit şi iarăşi îl voi preaslăvi” (Ioan 12,28). În mod similar, în timpul Cinei celei de Taină, revelaţia fundamentală a înţelesului misiunii Lui începe cu aceste cuvinte: “Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El. Iar dacă Dumnezeu a fost preaslăvit întru El, şi Dumnezeu Îl va preaslăvi întru El şi îndată îl va preaslăvi” (Ioan 13,31). În aceeaşi seară, El îşi începe rugăciunea de mare preot: “Părinte, a venit ceasul: preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească”. (Ioan 17,1). În timpul discursului la Cina cea de Taină, două din marile teme centrale care revin cu umbre variate asupra înţelesului sunt slava şi iubirea – cei doi poli ai Răscumpărării. În rugăciunea Domnului nostru din seara aceasta, slava lui Dumnezeu se referă la unitatea perfectă a credincioşilor cu Dumnezeu: “Slava pe care Tu mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (Ioan 17,22). Şi “recunoaşterea” (θεωρία) slavei Fiului este prezentată ca scop de bază în a fi cu Hristos: “Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii”. (Ioan 17,24).
    Manifestarea slavei lui Dumnezeu şi a revelaţiei în chenoză, a infinitei iubiri a lui Dumnezeu sunt unite împreună în misterul Răscumpărării. Ele constituie o singură mişcare, a cărui autor este Dumnezeu – o mişcare care face o schimbare decisivă în procesul istoriei umane, care a fost îndreptată spre separare şi egocentrism, lipsă de respect şi întunecarea slavei lui Dumnezeu. În Hristos, prin Întruparea Lui, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea la Cer, nu numai natura umană (τὸ ἀνθρώπινον) era slăbită “de robia căderii”, ci şi ordinea universală a fost restaurată iar universul schimbat în “cosmos”, şi, de asemenea, voia Părintelui ceresc a fost împlinită – Dorinţa Lui era ca omul, regele universului, mintea naturii, suma creaţiei, să participe prin har la viaţa glorioasă şi iubirea Sfintei Treimi, “ca să intre în slava Lui”.
    Cu acest eveniment, istoria îşi atinge ţinta (τέλος). “Ultima zi” (ἔσχατα), marea zi pe care Dumnezeu a aşezat temeiurile universului, a început. Dar acest început al erei eshatologice care duce la împlinirea finală nu înseamnă sfârşitul istoriei. Misiunea lui Dumnezeu nu se sfârşeşte, dar primeşte înţelesul şi direcţia ei bine definită. Mai departe, mişcarea istoriei este acum orientată spre o ţintă bine definită. Sfântul Duh vine să continue şi să completeze planul divin – cu participarea apostolilor lui Hristos, pe care i-a autorizat să vestească mântuirea până la Parusie, când slava lui Dumnezeu este pe deplin dezvăluită. Deci, ca adaus la o mişcare verticală ce vine de sus la oameni, misiunea lui Dumnezeu are de asemenea o direcţie orizontală pe pământ prin participarea Bisericii.
   
2.    Ţinta finală a Misiunii

    În această perspectivă teologică, putem vedea atât scopul final, cât şi cel imediat al misiunii noastre. De la Rusalii, când misiunea lui Dumnezeu a fost dezvăluită în dimensiunea ei trinitară, toţi cei care prin credinţă şi mister “au primit slava lui Hristos, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl” (Ioan 1,14) sunt uniţi cu El şi, pentru că au primit pecetea Sfântului Duh, participă la această misiune. “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.”(Ioan 20,21; cf. 17,18). La acest punct, aş dori să comentez că nu este tocmai corect să spunem că “misiunea nu este a noastră, ci a lui Hristos.  Este, de asemenea, şi a noastră, pentru că şi noi suntem uniţi cu El. “Toate lucrurile sunt ale voastre”, ar spune din nou Sf. Pavel în acest caz, “ şi voi sunteţi ai lui Hristos, şi Hristos al lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 22-23).
    Deoarece misiunea creştină este unită cu misiunea lui Dumnezeu, ţinta finală a misiunii noastre, cu siguranţă, nu poate fi diferită de cea a Lui. Şi acest scop, pe care Biblia (în special, la Efeseni şi la Coloseni) îl face clar, este “recapitularea” (ἀνακεφαλαίωσις) universului în Hristos şi participarea la slava divină, eternă, la slava finală a lui Dumnezeu.
    După Învierea şi Înălţarea Lui la cer, Hristos devine “punctul de strângere a unităţii restaurate, centrul de reintegrare a vieţii cosmice şi umane.”  Întâlnirea umanităţii cu Tatăl în “spirit şi adevăr” va fi realizată de către El, în Trupul Lui, şi nu în Ierusalim sau pe Muntele Garizim.  Am putea spune, că tendinţa centripetă a Vechiului testament prin care naţiunile sunt chemate să vină la Ierusalim, şi despre care vorbeşte Profesorul Blauw în Natura Misionară a Bisericii, este înlocuită nu atât de mişcarea centripetă a apostolilor faţă de neamuri, cât mai degrabă de o nouă mişcare centripetă, a cărui centru este Hristos.
    Pe deasupra, oamenii nu sunt chemaţi pur şi simplu ca să-l cunoască pe Hristos, să se adune în jurul Lui, sau să se supună dorinţei Lui; ci mai degrabă sunt chemaţi să participe la slava Lui. În Vechiul Testament, ţinta finală a perioadei eshatologice este vederea slavei lui Dumnezeu (Isa. 66,18, “Ei vor vedea slava Mea”; 35,2, “Poporul meu va vedea slava Domnului”). Dar Noul Testament dezvăluie faptul că chemarea lui Dumnezeu este ceva mai mult: să fie “slăvit împreună cu El” (συνδοξασθῆναι, Rom. 8,17, cf. I Pet. 5,11, Rom. 9,23, I Cor. 2,7). Participarea noastră la această slavă a început odată cu unirea noastră cu Hristos. “Slava pe care Tu mi-ai dat-o le-am dat-o lor” (Ioan 17,22, cf. 1,14) – aceasta este, slava Fiului – “iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit”. (Rom. 8,30; cf. II Cor. 4,6).  Această slavă îşi va găsi împlinirea la Parusie. “Când Hristos, care este viaţa noastră se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru mărire” (Col. 3,4; cf. 1,27, Fil. 3,21, Rom. 8,17, Mat. 13,43, II Tim. 2,10). Între timp, în ciuda judecăţilor şi a suferinţelor, ne bucurăm de promisiunea, de garanţia slavei – “duhul slavei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi” (I Pet. 4,14) – şi mergem în lumina slavei Lui: “Primind slava Domnului, suntem schimbaţi (ματαμορφούμεθα = suntem transfiguraţi) după chipul şi asemănarea Lui de la un tip de slavă la altul (ἀπὸ δόξης εἰς δόξαν)” (II Cor. 3,18). Ἀπὸ δόξης εἰς δόξαν. defineşte procesul prin care credincioşii sunt sfinţiţi în timpul acestei vieţi prezente, până la Parusie.
    Pe lângă aceasta, trebuie să amintim faptul că nu doar umanitatea, ci şi întregul univers participă la restaurare şi îşi găseşte orientarea din nou în slăvirea lui Dumnezeu.
    Universul (τὰ πάντα = toate lucrurile), care este reunit (Efes. 1,10, ἀνακεφαλαώσασθαι= recapitulat), „umplut” (Efes. 1,23, πληρουμένου), şi „împăcat” (Col. 1,20, ἀποκαταλλάξαι).  Totuşi, din nou, trebuie să ne amintim această distincţie: în timp ce împăcarea tuturor lucrurilor a fost deja înlocuită „de sângele crucii Lui” (Col. 1,20), şi făptura însăşi aşteaptă cu nerăbdare să fie izbăvită „de robia stricăciunii şi să se bucure de libertatea măririi (τὴν ἐλευθερίαν τῆς δόξης) fiilor lui Dumnezeu”. (Rom. 8,21).
    Deşi această adunare şi reconciliere a avut loc, manifestarea acestui fapt implică un proces istoric şi aşteaptă o ultimă împlinire eshatologică.  Există un aspect eshatologic în fiecare faţetă a planului divin, şi găsim această dimensiune eshatologică în pasajele care vorbesc despre răscumpărare.
    Ultima mişcare a istoriei, totuşi, merge dincolo de unirea noastră cu Hristos şi de „recapitularea” tuturor lucrurilor în El. „Când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie totul în toate” (I Cor. 15,28). Supunerea a toate în Hristos nu este sfârşitul (τέλος); este legată de şi orientată spre slava eternă şi finală a lui Dumnezeu. „Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”. (Fil. 2,11). În cele din urmă, ultima carte a Bibliei vorbeşte clar despre „cetatea, sfântă, Ierusalim”, care are slava lui Dumnezeu (Apoc. 21,23), în care slava regilor şi „slava şi cinstea neamurilor” sunt aduse (21,24-26), şi care este iluminată, nu de soare, ci de slava lui Dumnezeu. Slava absolută a lui Dumnezeu umple eternitatea şi rămâne ţinta ultimă a universului. Şi în „această slavă veşnică în Hristos”(I Petr. 5,10), Dumnezeu cheamă oamenii prin misiune.
   
3.    Ţintele directe ale Misiunii

    Ţintele imediate ale misiunii trebuie cu siguranţă să urmeze aceeaşi linie şi direcţie ca şi ţinta finală; ele trebuie să fie punctul de plecare şi pregătire pentru misiune. În marşul misiunii creştine, ochii noştri trebuie să fie mereu fixaţi pe obiectiv, pe sfârşit, τέλος, dacă misiunea nu vrea să piardă ultima ei direcţie. E important să observăm că spiritualitatea ortodoxă este cu stăruinţă îndreptată spre împlinirea eshatologică, şi are mereu în vedere deplinătatea (καθ’ ὄλον) misterului răscumpărării. Cultul ei este cu precădere doxologic: „Cerul şi pământul sunt pline de slava Ta” (Sfânta Liturghie). Aceasta este emblema ei.
    Degustarea sfârşitului, transcenderea timpului, a vieţii în veşnicie, care are loc prin mistere în Biserică, dă teologului ortodox o nouă înţelegere. El nu vede ἀνακεφαλαίωσις ca pe ceva ce va avea loc la un moment dat în viitor: el ştie, el simte că are loc deja loc. Misiunea constă în participarea credincioşilor la procesul acestei împliniri. Perioada de după Înălţare şi Rusalii, nu este numai un timp, dar este „timpul Domnului” – nu aşa mult χρόνος ας καιρὸς Κυρίου, în care planul divin este împlinit.
      (i) Predicarea Evangheliei este o condiţie de bază pentru această împlinire, şi, în consecinţă, este obiectivul imediat şi ţinta misiunii. Unificarea şi participarea oamenilor la promisiunile lui Dumnezeu începe cu Evanghelia: „Neamurile (τὰ ἔθνη., nu „Arienilor”, R.V.) sunt împreună moştenitoare, şi mădulare ale aceluiaşi trup (σύσσωμοι) şi împreună părtaşe ale făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie” (Efes. 3,6), căreia, fiecare misionar îi devine un διάκονος (slujitor mai degrabă decât un stăpân) „după dăruirea harului lui Dumnezeu” (Efes. 3,7). Caracteristic spiritului rugăciunii din Răsărit în timpul răspândirii mesajului Evangheliei este exemplul Stareţului Alexandru (secolul al patrulea): Din cei 400 de călugări adunaţi la manastirea lui de pe Eufrat, el a ales 70 din cei mai hotărâţi, ajungând în curând la 150 şi astfel a format o „colonie în marş”, care călătorea peste tot în Mesopotamia ca să răspândească Evanghelia. Când dorea să dea semnalul de plecare într-o strădanie misionară, ţinea Biblia sus şi intona: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,14).  Ar trebui să remarcăm îndeosebi că slujirea (διακονία) „evangheliei slavei” constituie – şi deja este – participarea la slava lui Dumnezeu , aşa cum este analizată în al treilea capitol din II Corinteni, unde este comparată cu slujirea lui Moise. 
    Deci misiunea nu este o chestiune de proclamare a unor adevăruri sau principii etice, ci începutul transfigurării inaugurate de „lumina Evangheliei slavei lui Hristos”(II Cor. 4,4); cf. 4,6), prin care suntem chemaţi „ca să putem obţine slava Domnului nostru Iisus Hristos” (II Tes. 2,14). Această transfigurare are loc „treptat de la un tip de slavă la altul”, astfel încât să ajungă la „asemănarea” (συμμόρφωσις) cu chipul Fiului în slava lui veşnică (Rom. 8,29). De aceea, ţinta predicării nu este doar adunarea comunităţii ca să-l aştepte pe Domnul în slavă. Este mai mult, o mişcare doxologică, o invitaţie la participarea vieţii Dumnezeului slăvit, o împărtăşire mistică în slava Lui, şi o împărtăşire „în slava care va fi dezvăluită”.
     (ii) Această transfigurare, totuşi, nu este îndeplinită numai ca un rezultat al auzirii Evangheliei. La Efeseni 1 noi citim: „Întru care şi voi cei care aţi auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei” (Efes. 1,13). Etapele succesive sunt: să auzi, să crezi şi să fii pecetluit cu Sfântul Duh. Fără această pecetluire, mântuirea nu devine personală. „Aceasta este garanţia moştenirii noastre până intrăm în posesia ei, spre lauda slavei sale” (Efes. 1,14). Prin lucrarea Lui de izbăvire, Hristos a răscumpărat natura umană (το ἀνθρώπινον); dar participarea personală în această salvare, sfinţirea persoanelor umane, este săvârşită de Sfântul Duh în Hristos, de koinonia cu Hristos, pecetea Duhului Sfânt. Este deci vital, ca după predica cuvântului lui Dumnezeu, grupul care acceptă Evanghelia ar trebui să devină „o asociaţie a vieţii” (κοινωνία= comunitate). Baza este „crearea unei fiinţe umane prin prezenţa Duhului Sfânt”.  Şi aceasta, în gândirea ortodoxă, este realizată prin taine, care formează Biserica. Ele singure dau posibilitatea comunităţii creştine să transcende dimensiunile umane şi o fac în Biserică.”  Domnul a accentuat faptul că „cel ce crede şi se va boteza se va mântui” (Marc. 16,16). Şi Sfântul Pavel, înainte să-i asigure pe corinteni că „voi sunteţi trupul lui Hristos” (I Cor. 12, 27)., a afirmat: „Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie Iudei, fie Elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat”. (I Cor. 12,13; cf. Rom. 6,3; Efes. 4,5; Col. 2,12: „ Aţi fost îngropaţi cu El (συνταφέντες) prin botez. Mai departe, Domnul a accentuat în mod clar că doar aceia care mănâncă trupul Lui şi beau sângele Lui vor avea „viaţă în ei”, „viaţa veşnică”. Ei vor rămâne în El, şi El în ei” (Ioan. 6,53-58). Taina Sfintei Euharistii rămâne centrul, punctul de întâlnire, de unitate în Hristos „până când va veni” (I Cor. 11,26). Aceasta creează unitatea vizibilă a Bisericii: „Pentru că o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine”. (I Cor. 10,17). Prin întreaga ei viaţă, Biserica „face real – într-un fel ascuns, dar real – trupul real al lui Hristos”. Clement spune, „Biserica, Trupul lui Hristos, peste care plinătatea Sfântului Duh nu încetează să se odihnească, apare astfel (printr-o extindere legitimă a dogmei de la Calcedon) ca o realitate „teandrică”, divino-umană. Nu este, într-un sens propriu-zis, o Întrupare continuă; dar este locul unde o „mişcare” neîncetată a Înălţării şi Rusaliilor uneşte cerul cu pământul prin „voalul” tainelor, locul unde Duhul Sfânt manifestă prezenţa şi trupul slăvit al Mântuitorului”.
    Întemeierea bisericii locale, care prin taine şi prin întreaga ei viaţă, participă la rugăciunea şi viaţa celei una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică, a cărui cap este Hristos (Efes. 1,22, 4,15, 5,23, Col. 1,18), este, cu siguranţă, ţinta de bază a misiunii, după tradiţia şi teologia ortodoxă. Atunci când vorbim despre întemeierea bisericii locale, nu ne referim la o colonie spirituală sau la o anexă a altei biserici locale. În fiecare ţară, Biserica este chemată să slăvească pe Dumnezeu cu propria ei voce. Aceasta înseamnă, că în lucrarea misionară trebuie să existe un respect sincer pentru identitatea fiecărui neam; o investigare în felul în care Dumnezeu, a lăsat, în veacurile trecute, la toate neamurile (Fapte 14, 16-17 oὐχ ἀμάρτυρον ἀφῆκεν ἑαυτόν), strădania nu numai de a se adapta, dar şi de a-şi împropria Logosul lui Dumnezeu în limba şi obiceiurile ţării; şi să sfinţească ceea ce-i specific oamenilor, astfel încât ei să devină cu adevărat ei înşişi, să-şi dezvolte propria voce şi să-şi adauge contribuţia la imnul doxologic obişnuit – totdeauna în armonie cu cultul Bisericii.
    Tipic domeniului ecumenic tradiţional şi a accentului pe cult în practica misionară ortodoxă este rezistenţa opunerii lui Chiril şi a lui Metodie, cei doi mari misionari bizantini ai sec. al 9-lea, în faţa pretenţiei apusene că cele „trei limbi”, care erau de altfel şi terenul biblic al argumentelor lor (şi anume, doar ebraica, greaca şi latina erau potrivite pentru cult şi pentru transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu). După cum ne relatează înregistrările biografe ale lui Chiril, Sfântul s-a opus celor care l-au acuzat de inovaţii eretice, şi anume pentru simplul fapt că a tradus Scriptura şi Liturghia în slavonă, după cum urmează: Soarele nu străluceşte pentru toţi la fel? Noi nu respirăm oare acelaşi aer? Nu vă e ruşine să recunoaşteţi doar trei limbi, şi să consideraţi alte limbi ca fiind fără glas şi alte rase ca fiind oarbe şi fără cuvinte? ...Cunoaştem mulţi oameni care au propriul Dumnezeu scris şi cântat în dialectul lor, precum armenii, perşii, abasgoi, iberienii, sudanezii, goţii, avarii, turcii, hazarii, arabii, egiptenii, sirienii şi alţii...Dacă nu doriţi să fiţi conduşi la raţiune de fapte prin ele însele, atunci cel puţin supuneţi-vă poruncii Sfintei scripturi: David spune: „Cântaţi Domnului, tot pământul”, şi mai departe, „Faceţi un zgomot plin de bucurie Domnului, tot pământul”, şi în altă parte: „Tot pământul să te laude pe Tine, şi să-Ţi cânte”; şi, din nou, „Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; lăudaţi-L pe el toate popoarele”. (Ps. 96,1; 98,4; 66,4; 117,1).
    După adăugarea unei lungi argumentări biblice bazate pe Noul Testament (Ioan. 1,12; 12,20 ff.; Mt. 28,18-20;Marc. 16,15-17) el îi admonestează, citând din Mat. 23,13, „închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor”, şi din Luc. 11,52: „aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat”. El continuă, folosind I Cor. 14, şi încheie cu afirmaţia Apostolului, „şi să mărturisească toată limba că Iisus Hristos este Domn, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”. (Filip. 2,11). 
    Misionarii ortodocşi se opun întotdeauna oricărui concept administrativ, monolitic al Bisericii, şi pentru ei factorul de unificare în ce priveşte Biserica mereu în extindere era doxologia simplă, polifonică în formă, dar una în Duh al Dumnezeului cel viu.  În unitatea Bisericii există o diversitate în Duhul Sfânt. Acesta este înţelesul ecleziologic al Rusaliilor. „Erau toţi împreună la un loc”, dar „limbi ca de foc erau împărţite şi au şezut pe fiecare dintre ei” (Fapt. 2,1-3).
    Doar în Biserică, se realizează unirea oamenilor cu Dumnezeu, doar acolo se vede slava lui Dumnezeu, şi doar acolo doxologia potrivită are răsunet. „O comunitate liturgică ce venerează nu este doar imaginea unei împărtăşanii îndeplinite între Dumnezeu şi om şi a unirii rasei umane într-un singur Trup în faţa lui Dumnezeu, fără excepţie sau distincţie între indivizi; nu este doar bastionul unde principatele acestei lumi sunt slabe şi nu-şi găsesc locul. Este, în esenţă, strigătul misionar al Bisericii triumfale către întreaga lume şi anunţul doxologic al Împărăţiei Lui, care este prezentă şi care va veni”.  „Lui fie mărirea (ἡ δόξα, nu „să fie slava”) în Biserică, şi întru Iisus Hristos în toate neamurile, şi în veacul veacului, Amin” (Efes. 3,21).
    (iii) Unirea cu Hristos nu trebuie, bineînţeles, să fie înţeleasă ca un zbor mistic, interior, din lume, care îşi găseşte expresia în stabilirea unor parohii închise, ci ca punct de plecare pentru o participare activă la munca lui Dumnezeu, care este direcţionată spre „recapitularea” tuturor lucrurilor în Hristos, spre slava Tatălui. Doxologia celor răscumpăraţi trebuie să răsune dincolo de limitele propriei lor comunităţi şi să umple Universul. Domnul nostru şi-a descris Apostolii ca „lumină”, „sare” şi „drojdie”; şi trebuie să ne amintim că lumina, sarea şi drojdia toate au un rol şi un înţeles care este preocupat în special cu o unitate mai mare, pe care ei o slujesc. Dacă drojdia este lăsată de capul ei, se va strica şi se va acri. Unirea noastră interioară cu Hristos ne obligă să fim prezenţi activ în istorie şi la dezvoltarea societăţii ca şi Domnul nostru, care lucrează în istorie şi este, de asemenea, Domnul istoriei. Trebuie să avem o atitudine pozitivă, şi nu caracterizată de un entuziasm superficial ca să impunem Împărăţia lui Dumnezeu prin mijloace sociale şi politice, şi nici din neliniştea sau pesimismul de a se propaga păcatul şi secularismul. Răscumpărarea a fost deja îndeplinită în Hristos; puterile întunericului sunt înconjurate iar duşmanul a fost înfrânt în mod decisiv. Dar, din disperare el încă îşi aruncă ultima săgeată; sunt încă răniţi şi morţi şi tristeţe în urma bătăliei.  Suntem încă în perioada de tranziţie a lui nu încă: „Dacă nu apare încă ce vom fi” (I Ioan 3,2). Trăim aşteptând timpul „când slava Lui va fi descoperită”, ştiind că cei care „ îndură suferinţele lui Hristos ...pot, de asemenea, să se bucure şi să fie fericiţi” (I Pet. 4,13), obţinând „cununa cea neveştejită a măririi” (5,4). Această aşteptare, totuşi, nu are nimic de-a face cu pasivitatea socială care caracterizează unele tendinţe de cucernicie, care înfruntă lumea cu timiditate şi evadează în viziunea ultimelor zile. Este o aşteptare dinamică, marcată de acţiune pozitivă şi atitudine pozitivă, care decurge din acea certitudine, în condescendenţa divină, această împlinire eshatologică necesită participarea noastră: „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul” (Mat. 24,14). Aşteptarea noastră este de asemenea plină de curaj şi pace, în faţa oricărei probleme prezente, „pentru că oricine se naşte din Dumnezeu biruieşte lumea” (I Ioan 5,4). Ştim că, deşi trăim în perioada „nu încă”, acum suntem fii ai lui Dumnezeu (I Ioan 3,2). În lume, prin urmare, ne mişcăm cu harul şi libertatea fiilor lui Dumnezeu, aşa cum fiii nobililor se comportau şi se mişcau pe proprietatea taţilor lor. „Fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie prezentul, fie viitorul: toate sunt ale voastre; iar voi sunteţi ai lui Hristos; iar Hristos al lui Dumnezeu” (I Cor. 3,22-3).
    Misiunea noastră este să colaborăm în Duhul Sfânt pentru sfinţirea tuturor lucrurilor, pentru recapitularea în Hristos şi pentru „acces” la Tatăl (Efes. 2,18).
    Noi suntem conlucrători ai lui Dumnezeu într-un sens mai larg, participând la dezvoltarea unităţii, păcii şi iubirii către care planul lui Dumnezeu este îndreptat. Ca fii ai lui Dumnezeu prin har, uniţi cu Hristos „pentru care şi prin care toate lucrurile există” (Evr. 2,10), şi uniţi cu El, Cel care generează şi regenerează toate lucrurile, creştinii studiază şi împărtăşesc lucrarea Tatălui lor şi a „primului-născut”, în Duhul Sfânt. Acestea nu sunt doar lucrări de salvare, ci şi de creaţie. Cu o intenţie doxologică, ei dezvoltă toate puterile creative pe care ei le-au primit de la El (minte, imaginaţie, un sens al frumosului), în certitudinea că „de la El şi prin el şi întru El sunt toate”. A lui să fie mărirea în veci” (Rom. 11,36).
    În această perspectivă, putem include ca ţintă indirectă a misiunii creştine tot ce poate ajuta oamenii (şi omul în general) să dezvolte toate posibilităţile pe care le-au primit de la Dumnezeu şi să devină cu adevărat ei înşişi – educaţie, lucrări de civilizaţie şi progres social, de pildă. Aceste ţinte, bineînţeles, sunt pe planul doi ca importanţă şi urgenţă, spre deosebire de cele precedente: cu toate acestea ele au propria lor valoare şi tonuri distinctive ca să le adauge la simfonia doxologică la care universul este chemat să le ofere lui Dumnezeu.   
    Primii creştini şi-au adus produsele lor (care erau produse direct de natură) nu doar pentru sfinţire, dar şi ca jertfă a sacrificiului şi ca laudă lui Dumnezeu. Azi, şi nouă ni se cere să ne oferim produsele – produsele naturii, ale minţii noastre sau ale muncii – ca un dar al laudei Lui care este Alpha şi Omega, prin a cărui voinţă toate lucrurile „erau şi s-au făcut” (Apoc. 4,11).
    Ar trebui subliniat faptul că, în înţelegerea ortodoxă, valoarea unui lucru depinde de măsura în care este făcut pentru slava lui Dumnezeu. Acesta este criteriul: intenţia contează. „Deşi un lucru trebuie să fie foarte simplu”, a scris Sf. Nicodim Aghioritul, „deşi este foarte mic” – şi, am adăuga noi, deşi va fi de mic interes misionar direct – „totuşi este făcut pentru scopul plăcerii lui Dumnezeu şi pentru mărirea Lui, merită infinit mai mult decât multe lucruri înalte, glorioase şi masive” – şi, am adăuga, „spirituale” şi „religioase” – „care sunt făcute fără această intenţie”.
    (iv) Cât priveşte contactul cu alte religii ale lumii, ţinta misiunii ecumenice de azi, îşi atinge punctul ei culminant în descoperirea slavei lui Dumnezeu, prin prezentarea plinătăţii vieţii creştine, a purităţii ei. Prin misiune, întrecerea între marile mişcări religioase ale omenirii trebuie să devină atât de profunde, atât de spirituale şi universale, încât conţinutul adevărat al revelaţiei creştine trebuie trăit în mod autentic.  În aceasta stă centrul gravităţii; nu în reînvierea oricărei alte asemănări a „ideologiilor cruciadei” (cu fantasmagoria campaniilor şi influenţelor economice, culturale şi social-politice). În al doilea rând revelaţia slavei lui Dumnezeu în sensul biblic nu este atinsă; doar devierea Bisericii este cauza, în tentaţia pentru puterea şi slava acestei lumi vezi Mat. 4,8-10).
    Criteriul succesului misiunii nu este să cauţi în statisticile impresionante, ci în ingeniozitatea vieţii în Hristos, care se produce prin conformarea şi afilierea la forma slavei lui Dumnezeu, ca fiind descoperită de El. Transformarea cuvântului „slavă”, de la „faima” antică, la măreţia strălucirii penetrante şi radiante a Naturii Divine, care transfigurează omul şi lumea,  trebuie să devină reală în misiunea creştină care reflectă şi activează slava lui Dumnezeu în univers.
    În cele din urmă, creştinii, „peste care odihneşte duhul slavei şi al lui Dumnezeu” (I Petr. 4,14) şi care sunt „părtaşi al slavei ce va să se descopere” (5,1), sunt chemaţi de acum înainte să proclame răscumpărarea în Hristos, slăvindu-l în fiecare act şi lucrare (Mat. 5,16, I Cor. 6,20, I Petr. 4,11). Mai mult, privind faţa Domnului înviat şi Prezenţa lui glorioasă, şi fiind transfiguraţi „de la un grad de slavă la altul”, ei sunt chemaţi să trăiască, să fie ei înşişi – ontologic – „spre lauda slavei lui Dumnezeu”(Efes. 1,12).
   
    4. Motivul misiunii
    Problema motivului misiunii poate fi studiată din mai multe unghiuri: iubirea pentru Dumnezeu şi oameni, ascultarea de Marea Poruncă a Mântuitorului (Mat. 28,19), dorinţa pentru salvarea sufletelor, dorul de slava lui Dumnezeu. Toate acestea, cu siguranţă sunt în perfectă armonie cu acelea care au fost deja dezvoltate. Totuşi, noi credem că motivul real al misiunii, atât pentru individ cât şi pentru Biserică, este ceva mult mai profund. Nu este simplă ascultare, datorie sau altruism. Este o necesitate interioară. „Datoria stă asupra mea” a zis Sf. Pavel, „Căci, vai mie dacă nu voi binevesti Evanghelia” (I Cor. 9,16). Toate celelalte motive sunt aspecte ale acestei nevoi, motive derivate. Misiunea este o necesitate interioară pentru credincioşi şi pentru Biserică. Dacă ei o refuză, ei nu numai că omit o datorie, ci se neagă pe ei înşişi.
    (i) Creştinii care sunt uniţi cu Hristos şi care trăiesc cu adevărat în El, nu pot crede, simţi, dori, acţiona sau vedea lumea într-un mod diferit de cel al lui Hristos. Este imposibil pentru el ca să-şi limiteze orizontul la parohia lui, oraşul lui, ţara lui, aşa numita „lume creştină”; este imposibil pentru el ca să fie indiferent la milioanele care încă trăiesc ca „străini de înţelegerea promisiunii, să nu aibă speranţă, şi să trăiască fără de Dumnezeu, în lume” (Efes. 2,12). El ştie că Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc” (Fapte 17,26) şi „doreşte ca toţi oamenii să fie salvaţi şi să vină la cunoaşterea adevărului” (I Tim. 2,4). El ştie, de asemenea, că „veacurile neştiinţei pe care Dumnezeu le-a trecut cu vederea, acum (τανῦν, fără, „dar”, Apoc.) El vesteşte oamenilor ca toţi de pretutindeni, să se pocăiască” (Fapte 17,30). Este un înţeles al importanţei acestui „acum” care îndeamnă la misionarism. E vorba despre acest „toţi oamenii, de pretutindeni” care îl obligă să vadă datoria lui, în dimensiunea lui ecumenică. Acest mod de gândire nu are nimic de-a face cu mintea cosmopolită, care conduce oamenii să caute aventuri în afara patriei şi a propriei lor culturi, şi nici cu o dispoziţie romantică, care îi conduce la ignorarea nevoilor patriei, crizelor „neamurilor creştine”. Trăim în El care este Realitatea (term. gr.), misionarul întotdeauna rămâne realist. El ştie că pretutindeni există un câmp misionar. Cu toate acestea, el poate vedea că în anumite ţări nevoile sunt mai urgente şi lucrătorii mai puţin, şi că sunt teritorii în care Evanghelia n-a fost niciodată predicată. Dar „cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu se vor trimite?” (Rom. 10, 14-15). Aceşti patru „cum” îi aprind mintea şi inima. Misionarul crede că pentru fiecare om nu este comoară mai preţioasă decât adevărul care a fost dezvăluit de Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, el simte că oamenii care suferă cel mai mult în timpurile noastre sunt aceia care au fost lipsiţi de Cuvântul lui Dumnezeu, nu pentru că ei înşişi au refuzat să-l asculte, dar pentru simplul motiv că cei care l-au cunoscut de secole nu sunt interesaţi să-l transmită mai departe. El, mai departe, simte că onoarea lui, dreptatea, credinţa şi iubirea nu pot fi adevărate, dacă nu încearcă ceva practic – atât cât poate – în această direcţie. Precum Sf. Pavel, el simte că el este „dator (ὀφειλέτης) atât Elinilor, cât şi barbarilor şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor” (Rom. 1,14). El nu poate vedea crucea pe care Dumnezeu şi-a întins mâinile şi a îmbrăţişat neamurile şi oamenii, aşa cum mereu afirmă imnurile ortodoxe, şi în acelaşi timp se limitează la a-l lăuda pe Crucificat şi a-i cere milă, fără să vadă înţelesul lui universal (vezi Col. 1,20).
    Când contemplă „misterul lui Hristos” descoperit „apostolilor Săi şi profeţilor de către Duhul Sfânt” aşa încât neamurile sunt (εἷναι τὰ ἔθνη σύσσωμα καὶ συμμέτοχα) „ mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos” (Efes. 3,6); când el vede slava lui Dumnezeu, ca „prin oglindă” (I Cor. 13,12), el simte nevoia să strige pretutindeni, „Priviţi! Soseşte! Acest sentiment, la fel şi înţelesul cosmic şi universal al Patimilor şi Învierii, sunt frumos exprimate în imnul următor, care este cântat în timpul Utreniei de duminică:
                   O veniţi, toate neamurile:
                   Învăţaţi puterea înfricoşătorului mister
                   Că Hristos, Mântuitorul nostru, Cuvântul de la început,
                   A fost răstignit pentru noi şi înmormântat cu bucurie;
                   Înviat din morţi,
                   Ca să salveze întreg universul (τὰ σύμπαντα)
                   O, haideţi să-i aducem slavă. 
   
    Fiecare mădular al credinciosului, care în mod conştient trăieşte viaţa spirituală şi gândeşte logic, simte că lauda şi doxologia pe care el o oferă este deficientă atâta timp cât încă există aşa multe voci, aşa mulţi oameni, care nu participă. El ştie că aceste limbi trebuie adăugate, de asemenea; astfel încât ele pot să se armonizeze cu vocile existente, şi întreaga doxologie poate căpăta frumuseţea şi melodia ei profundă. Din acest motiv, misionarul nu poate tăcea atâta timp cât există aşa multe limbi care sunt mute în ce priveşte slava lui Dumnezeu, şi în timp ce Dumnezeu nu-şi primeşte slava ce i se datorează din partea întregii creaţii. În cele din urmă, când misionarul contemplă sfârşitul final, ţinta istoriei, recapitularea tuturor lucrurilor în Hristos spre slava Tatălui, el simte o necesitate interioară, spontană să potrivească planul vieţii lui cu planul lui Dumnezeu, să se orienteze spre el, lăudând pe Dumnezeu şi să fie o doxologie vie pentru El.
    Pentru toate aceste motive, participarea la misiunea acelora care cred şi trăiesc teologic nu este pur şi simplu o chestiune de datorie a interesului, o chestiune de etică: ci este o chestiune mai interioară, mai „mistică”, o poruncă existenţială. Unit cu Hristos şi trăind în Duh, misionarul nu poate crede şi trăi altfel.
    (ii) Dacă această necesitate interioară este adevărată pentru credincios, este cu atât mai validă pentru Biserică, care nu este „unită cu”, ci este chiar trupul lui Hristos, „împlinirea celuia ce plineşte toate întru toţi”. (Efes. 1,23). Biserica fără misiune este o contradicţie în materie. Biserica „a fost unsă”, „ a fost trimisă în lume” precum Hristos (cf. Ioan 17,18), să continue lucrarea Lui; şi anume, să vestească eliberarea captivilor şi de a reda vederea orbilor, de apune în libertate pe aceia oprimaţi, „să vestească anul plăcut Domnului” (Luc. 4,18-19). Mai mult, Biserica a fost trimisă să împlinească lucrarea Lui: putem vedea acest înţeles al împlinirii în cuvântul πλήρωμα (Efes. 1,23). Ea este apostolică (trimisă) nu numai datorită succesiunii apostolice, dar şi pentru păstrarea zelului apostolic, tradiţia apostolică vie; şi mai presus de toate pentru că a fost trimisă (ἔχει ἀποσταλῆ). Ea este, de asemenea, catolică (de la adjectivul term. gr., care se referă la întreg, în opoziţie cu tot ce este secţionat sau parţial), şi această definiţie, de asemenea, cu înţelesul ei metafizic, actual şi teologic, accentuează dimensiunea misionară a Bisericii. În consecinţă, dacă Biserica este indiferentă la lucrarea apostolică cu care ea a fost încredinţată, ea se neagă pe ea însăşi, se contrazice pe ea şi esenţa ei, şi devine o trădătoare în războiul la care s-a angajat. O Biserică statică căreia îi lipseşte o viziune şi un efort constant ca să vestească Evanghelia in lume (οἰκουμένη) ar putea cu greu fi recunoscută ca Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică Biserică căruia Domnul i-a încredinţat să continue lucrarea Lui. Ea nu putea să afirme cu uşurinţă, că preamăreşte pe Dumnezeu şi că constituie un”semn” al venirii Lui glorioase. Chemarea finală a Bibliei, „Vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 22,20), care răsună prin cultul creştin , nu poate fi separat de viziunea eshatologică; şi că această viziune nu poate fi separată de avertismentul că „Evanghelia trebuie predicată la toate neamurile” (Marc. 13,10).
    Mai este un punct din viaţa liturgică ortodoxă, care poate fi remarcat aici: noi nu acordăm suficientă atenţie înţelesului şi mesajului rugăciunilor catehumenilor, care sunt unite cu Sfânta Liturghie (după citiri, care sunt din păcate omise). Aceste rugăciuni nu sunt doar o rămăşiţă din Biserica primelor veacuri, dar şi o reamintire a structurii reale a adorării comunităţii creştine. Fiecare Biserică, dacă este o continuare adevărată a Bisericii apostolice şi soborniceşti şi legată organic cu ea, trebuie să aibă catehumeni; fiecare congregaţie creştină ar trebui să aibă catehumeni, şi să se roage „ca Domnul să le descopere Evanghelia dreptăţii, şi să-i unească cu Sfânta Lui apostolică şi sobornicească Biserică”. Numai astfel, va fi credincioasă tradiţiei adevărate – „ortodoxă”, de fapt. Totuşi, pentru a avea catehumeni este necesar să te angajezi în misiune. Faptul că aceste rugăciuni se regăsesc în Sfânta Liturghie este o reamintire continuă a dimensiunii misionare a cultului fiecărei comunităţi, şi cheamă la o recapitulare a fiecărui concept static al cultului ortodox.
    În cele din urmă, punctele ce urmează ar trebui accentuate, în special pentru Biserica Ortodoxă, a cărui viaţă şi cult au în centru Învierea. Lărgirea orizontului misiunii, astfel încât, să devină ecumenică este strâns legată de triumful Domnului prin Învierea Lui; faptul că El a primit „toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mat. 28,18) ce trebuie vestită „la toate neamurile”(28,19). Înainte de Înviere, înainte de desăvârşirea salvării, apostolilor nu le era permis să meargă dincolo de poporul evreu. „ În calea păgânilor să nu mergeţi şi în vreo cetate de Samarineni să nu intraţi”, i-a sfătuit Iisus (Mat. 10,5). Totuşi, după Învierea Lui, lor nu le-a mai fost interzis să predice în aceste limite: „Mergeţi, deci, şi învăţaţi toate neamurile” (Mat. 28,19), Marc. 16,15, Luc. 24,47, Fapte 1,8). Este o contradicţie completă, atunci, pe de o parte să cânţi şi să trăieşti Învierea aşa de intens, şi, pe de altă parte, să trăieşti în zilele dinaintea Învierii; aceasta înseamnă să ne limităm activitatea noastră şi interesul la Israel – chiar şi la noul Israel după har – fără să ne gândim la datoria noastră imperativă să vestim triumful lui Hristos „la toată creaţia”.
    Cu cât cineva ia în consideraţie misterul Bisericii, viaţa ei, cultul ei şi tradiţia ei, cu atât se convinge mai mult de acea misiune – că este, transmiterea cuvântului şi harului lui Dumnezeu, şi descoperirea lui Dumnezeu care în Hristos „este şi va veni” (sau, „este descoperită şi aşteptată), la sfârşitul pământului şi la sfârşitul timpului – că este o necesitate interioară, mult mai profundă.
    Când, în această perspectivă, facem un studiu teologic al scopului şi motivului misiunii, devine clar, că chemarea Bisericii noastre la misiune trebuie nu doar să fie predicată, sau nu aşa de mult, în termeni de motive exterioare (ca de pildă existenţa unor triburi necivilizate, răspândirea foamei, extinderea analfabetismului), dar în mod explicit ca o chemare la pocăinţă, la redescoperirea înţelesului real al Bisericii; ca să nu trăim în afara misterului unirii noastre cu Hristos; la o orientare adevărată în faţa viitorului ultim şi apropiat, şi la dreapta doxologie (ὀρθόδοξος) a lui Dumnezeu.  
     

 

02-02-2012
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu