Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, ce pot fi activate prin click pe Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune.Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 13297

Lamia Beligan, fiica actorului Radu Beligan, s-a convertit la Ortodoxie

Tags: convertire; Ortodoxie; mărturisire;
Lamia Beligan, fiica actorului Radu Beligan, s-a convertit la Ortodoxie

Fiica unuia dintre cei mai iubiți și longevivi actori din România, Radu Beligan, s-a convertit la vârsta deplinei maturități la Ortodoxie. În interviul de mai jos, acordat radioului Trinitas, doamna Lamia Beligan povestește drumul către Biserica Ortodoxă, și cum acest lucru i-a schimbat radical viața. Este o emoționantă mărturisire de credință a unui om de cultură care odată cu convertirea, s-a apropiat sufletește de Pr. Teofil de la Sâmbăta de Sus, a cărui viață și operă o promovează fiind membru al Curatoriului Părintele Teofil Părăian.

“Cu sensibilitatea, căldura şi emoţia ce o caracterizează, şi-a deschis inima, povestindu-ne contextul în care a avut loc cea mai importantă experienţă a vieţii sale: convertirea la Ortodoxie. Lamia Beligan este convinsă că şi teatrul poate fi o formă de slujire lui Dumnezeu şi oamenilor. Despre acestea şi despre cât de importantă este sinceritatea în relaţia cu Dumnezeu şi cu sine, citiţi în cele ce urmează.

- De ce v-aţi făcut actriţă? De unde dragostea de teatru?

- Aş fi putut să optez pentru multe alte profesii, dar am optat pentru teatru, pentru că teatrul te învaţă să-l cunoşti şi să-l iubeşti pe celălalt, pentru că am nevoie să comunic, pentru că de fapt eu sunt un om foarte timid şi era singura şansă să ies din timiditatea mea, pentru că am vrut să mă descopăr pe mine însămi în relaţiile cu ceilalţi, să descopăr în mine lucruri pe care nu le bănuiam. Teatrul este o relaţie în doi, teatrul nu se poate face de unul singur, după părerea mea. Este o continuă mişcare în dublu sens, un schimb de energii.

- Nu am cum să nu vă întreb acest lucru. V-a influenţat meseria tatălui dumneavoastră în opţiunile făcute?

- Da. Sunt ceea ce italienii numesc „una figlia d'arte“. Mama mea, care era belgiancă, a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bruxelles şi a jucat în Belgia şi în Franţa până l-a întâlnit pe tata şi s-a stabilit definitiv în România. Despre tatăl meu presupun că aţi auzit. Aşa că am moştenit dragostea de teatru de la ambii părinţi. Bunicul meu patern, Adam Beligan, era preot. Deci ca să-l citez pe tata, tot un fel de actor. Omul poartă cu sine mereu ceea ce va deveni. Cred asta cu tărie! Întâmplările din viaţa noastră, mai cu seamă cele dramatice, ne pot ajuta să ne descoperim în chip nebănuit. Arta actorului nu se poate învăţa! Se pot deprinde unele reguli tehnice, dar misterul creaţiei îl poţi descoperi doar singur, foarte greu şi de-a lungul multor ani... de trudă. Îi sunt recunoscătoare tatălui meu că mi-a dăruit dragostea de teatru, că a crezut întotdeauna în talentul meu, că m-a învăţat să fiu o luptătoare şi să consider că fiecare spectacol, fiecare nou rol este o provocare. Că m-a învăţat să nu mă risipesc şi să-mi tratez profesia cu înălţime sufletească şi cu eleganţă. Că m-a învăţat ce înseamnă nobleţea, eleganţa, stilul, demnitatea şi clasa unui mare actor. Îi mulţumesc că m-a învăţat ce înseamnă o viaţă trăită pe verticală. Îi mulţumesc că mi-a fost model de bunătate şi de înţelepciune, de măsură şi de bun-simţ. Dar, mai presus de toate, îi mulţumesc că mi-a dezvăluit secretul longevităţii sale: Iubirea. Unicul şi adevăratul sens al trecerii noastre prin această viaţă. „Iubiţi ce vreţi, dar iubiţi! Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii“.

- Care era lumea în care aţi crescut?

- Datorită părinţilor mei, am deschis ochii într-o lume paralelă şi contrară realităţii, în care oroarea şi teroarea cotidianului sunt anihilate, în care nu există altă ierarhie decât cea dată de creativitate întru har. Copil fiind, tata mă lua cu el ori de câte ori avea repetiţii sau spectacole. Pe de altă parte, în casa noastră intrau artişti din toate sferele - pictori, muzicieni, scriitori, colegi de-ai tatei de la teatru. Am trăit în această atmosferă şi am venit spre teatru în chipul cel mai firesc cu putinţă.

- V-aţi fi imaginat vreodată făcând altceva decât actorie? Ce v-ar fi plăcut?

- Da. Prima mea dragoste a fost dansul. Posibila mea carieră de balerină a fost curmată de un accident. Aş fi putut la fel de bine să scriu. Când eram copil scriam poezii, poveşti şi aveam un jurnal. Cred că am talent la scris, dar nu m-am gândit niciodată să fac o meserie din asta. Mi-ar fi plăcut foarte mult să decorez interioare, am moştenit simţul estetic de la mama mea, care avea un bun-gust desăvârşit. Îmi place să bântui anticariatele în căutarea unor obiecte care să înnobileze, de pildă, un interior mobilat modern, minimalist. Mi-am decorat singură apartamentul şi mi-am ajutat mulţi prieteni să-şi decoreze casele.

- Ce înseamnă teatrul pentru dumneavoastră?

- Viaţă trăită la intensitate maximă.

- Cât de importantă este credinţa în viaţa unui actor?

- Importanţa credinţei în viaţa unui actor este la fel de mare ca importanţa credinţei în viaţa oricărui om. Marele bărbat duhovnicesc care a fost Arsenie Boca spunea: „Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă“, adică de la informaţie la convingere. Deci pentru mine, important e să trăieşti credinţa! Am o problemă cu formalismul. Cunosc oameni simpli pe care i-am întâlnit în Munţii Apuseni, ţărani simpli care poate n-au carte, dar care vezi că îl au pe Hristos în inimă, doar privindu-i. Şi cunosc teologi care, în ciuda cunoaşterii lor, nu L-au primit încă pe Hristos în inimă. Important e să ajungi la un nivel mai adânc al credinţei. Atunci când căutarea ta e în adevăr, simţi tainele care sunt dincolo de lumea asta şi este imposibil să nu-L descoperi pe Hristos. Îmi place să cred că orice om, la un moment dat al vieţii lui, mai devreme sau mai târziu, printr-un om sau printr-o experienţă-limită, ajunge la Întâlnirea cu Hristos.

„O oportunitate de destin pe care n-am voie s-o ratez“

- Poate că trăiţi credinţa în felul acesta şi pentru că în anul 2009 în viaţa dumneavoastră s-a produs un eveniment care i-a dat un alt curs?

- Ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea în anul 2009 a fost o oportunitate de destin pe care n-am ratat-o şi care, într-adevăr, mi-a schimbat fundamental viaţa. Ceea ce am trăit eu în august 2009, la Mănăstirea Lupşa, unde m-am născut din nou, din apă şi din duh, a fost atât de intens, încât e greu de exprimat prin cuvinte. Prima mea naşă, care era asistenta profesorului Sârbu, când eu m-am născut, a rugat-o pe mama să mă boteze şi aşa se face că am devenit romano-catolică. Ea m-a dus pentru prima oară la biserică. Ea a pus sămânţa cea bună a credinţei în inima mea. La un moment dat, viaţa ne-a despărţit, dar ceea ce a sădit ea atunci a fost şi va rămâne un reper esenţial pentru mine. Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru asta.

De atunci, cu toate momentele de rătăcire care au existat în viaţa mea, am ştiut că nu pot face nimic fără El. Ori de câte ori aveam un examen sau ceva important de înfăptuit, nu puteam fără să mă rog înainte. Şi aşa m-am pomenit intrând în biserici ortodoxe. De altfel, pe vremea aceea, nici nu realizam care ar fi diferenţa. Eram pur şi simplu sedusă de slujba orto-doxă, de cântarea psaltică, de atmosferă... Şi, la un moment dat, mergând foarte des la Biserica „Buna Vestire“ - Curtea Veche, am descoperit un părinte de care mi s-a lipit inima şi care mai apoi a devenit duhovnicul meu, părintele Romulus Stănculescu. De atunci şi până acum, dragostea lui a vegheat asupra mea, mi-a călăuzit paşii şi nu m-a părăsit niciodată. Eu l-am părăsit pe el la un moment dat. Dar tot dragostea lui m-a întors în anul 2008, când am făcut prima mea spovedanie generală. Şi de atunci nu ne-am mai despărţit niciodată.

Această reîntoarcere a mea la Hristos în 2008, mai intensă şi mai deplină, a îngăduit, de fapt, botezul meu şi convertirea mea deplină la Ortodoxie. Aşa a devenit Mănăstirea Lupşa a doua mea casă, locul unde mă regăsesc, mă odihnesc şi îmi cresc puterile sufletului. Am ajuns acolo datorită Anei, colega mea de la teatru, care fusese şi ea romano-catolică şi se botezase ortodoxă la această mănăstire. Ea mi-a povestit experienţa convertirii ei care m-a cucerit, ea mi-a devenit naşă de botez împreună cu Georgiana, ea mi-a descoperit acest colţ de rai.

Cum spuneam, am simţit că este o oportunitate de destin pe care n-am voie s-o ratez. Am intuit că dacă o să fac asta, o să am puterea să-mi schimb viaţa şi că voi avea altă putere să lupt cu patimile mele.

- Şi aţi făcut asta!

- Am făcut-o cu o zi înainte de ziua mea de naştere, pe 22 august 2009. Şi acum când mă gândesc mi se pare că nu o să mi se mai întâmple niciodată ceva atât de intens, n-are cum! S-a întâmplat sâmbătă după-amiază. N-am putut să mănânc nimic în ziua aceea, eram extrem de emoţionată. După Lepădări, părintele stareţ, părintele Melhisedec, părintele meu botezător, m-a pus să citesc Crezul, dar eu îl ştiam pe de rost. Şi l-am spus de trei ori, aşa cum n-am să pot niciodată să rostesc vreun monolog, încercând din răsputeri să-mi stăpânesc lacrimile…

Au fost foarte puţini martori la botezul meu, pentru că n-am spus nimănui, decât acelor oameni foarte apropiaţi care ştiam că vor înţelege şi că se vor bucura pentru hotărârea mea. Nici măcar fotografii n-am făcut, mi s-a părut nepotrivit, mi-am spus în sine că amintirea acestui moment va rămâne mereu doar în inima mea.

Anul care a urmat, 2010, a fost cel mai frumos an din viaţa mea. Profesional n-au fost schimbări majore, dar în plan personal, a fost un an cu totul aparte. Aveam senzaţia că merg cu câţiva centimetri deasupra pământului. Eram foarte atentă la fiecare mişcare a sufletului meu. Anumite lucruri s-au relativizat, altele au căpătat o mai mare importanţă. Am fost mult mai atentă la cum trăiesc. Nici nu se putea altfel, când ai primit un asemenea dar!

- Iată noutatea pe care a adus-o Ortodoxia în viaţa dumneavoastră!

- Când eşti copil, naşul care te botează îşi asumă responsabilitatea mântuirii tale, dar când primeşti botezul la maturitate,  tu îţi asumi această alegere, în deplină cunoştinţă de cauză. Devii responsabil pentru acest dar. Nu-ţi mai poţi amăgi conştiinţa cum că n-ai ştiut ce faci când ai păcătuit. Atunci când Dumnezeu se atinge de inima ta, nici nu mai poţi funcţiona ca înainte, e ca o lumină care îţi luminează conştiinţa şi care te ţine treaz.

Eu continui să lupt cu patimile mele, dar am mai multă putere în lupta asta. Şi cred că Dumnezeu e cu noi şi ne ajută în lupta cu patimile, în măsura în care noi suntem sinceri cu noi înşine şi cu El. Nu există nimic mai rău decât să vicleneşti. Toţi avem căderi, pentru că suntem oameni şi suntem slabi, dar ceea ce contează este să ai curajul să te înfăţişezi lui Dumnezeu exact aşa cum eşti, rugându-L să ajute El neputinţei tale. Vorba părintelui Papacioc, importantă este starea de prezenţă. Nu mai e timp. Fiecare zi trebuie trăită frumos şi cu conştiinţa că moartea poate veni oricând şi ne va găsi exact în starea în care ne aflăm în momentul acela. Când eşti tânăr, trăieşti cu sentimentul că ai toată viaţa înaintea ta, dar vine o vreme când timpul capătă o altă densitate şi lucrurile în care ai crezut poate cu prea multă patimă devin lipsite de consistenţă. Îţi dai seama că de fapt sunt foarte puţine lucrurile care contează cu adevărat şi, dacă ne gândim bine, singurul lucru care contează cu adevărat în perspectiva veşniciei este mântuirea sufletului.

- Şi acum, în final, ce aţi fi simţit sau ce aţi fi vrut să vă întreb şi n-am făcut-o? Poate pentru că n-am fost inspirată sau pentru că m-am emoţionat…

- Uite, ai fi putut să mă întrebi de pildă ce regret eu cel mai mult din toată viaţa asta care e în urma mea… Regret enorm timpul pe care l-am risipit.

- Şi nu mai este timp să-l recuperaţi?

- Nu. Există un timp pentru toate (abia îşi mai stăpâneşte lacrimile). Iartă-mă! Regret timpul pe care l-am pierdut în situaţii care nu mi-au adus nimic, care n-au construit nimic în mine, cu oameni care n-au adăugat nimic la ceea ce sunt, în sensul bun al cuvântului. Există lucruri pe care dacă nu le-ai făcut la vremea lor, nu le mai poţi face. Sunt lucruri care se pot reface, dar altele nu.

-Vă condamnaţi pentru asta?

Nu ştiu dacă mă condamn, îmi pare rău pur şi simplu că am fost atât de stupidă. E ca şi cum ai avea sentimentul că ai risipit o parte din talanţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu. Mă doare că n-am ştiut să folosesc la maxim potenţialul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, că l-am risipit uneori în lucruri prosteşti. Uneori, dar destul în economia unei vieţi.

-Acesta ar putea fi sfatul pe care l-aţi lăsa în încheiere cititorilor noştri: să nu-şi risipească timpul.

-În nici un caz. Timpul e un dar nepreţuit!

(sursa – Ziarul Lumina, Interviu realizat de Narcisa Elena Balaban)

 

 

08-05-2014
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Ioan Adrian Cristea - 07-02-2016:

Iti multumim Lamia, tie, pentru sinceritate si Elenei Balaban pentru inspiratia de a-ti fi luat acest interviu. Inseamna atat de mult pentru mine simplitatea si sinceritatea incat nimic nu le poate compara...poate doar iubirea. Dar iubirea nu poate fi decat simpla si sincera..altfel n-ar mai fi. Sarut-mana.

Alexandru - 08-02-2016:

In bisericile apostolice taina Botezului se administreaza o singura data. Este cu totul neclar si indoielnic ce intelege doamna Beligan prin al doilea botez, a doua nasa si ce practica paritele Melchisedec ca ritual al convertirii. Oricum ar sta lucrurile din punct de vedere dogmatic ii dorim doamnei haruri innoite si indoite.

Vasile - 15-07-2016:

Alexandru, stai linistit ca a stiut parintele Melchisedec ce face. El practica ortodoxia si nu incerca sa intri in detalii.

Nicolae Druga-Iancu - 25-08-2016:

    Nimic nu este mai placut decat a adauga mereu ceia ce ne aduce mai aproape de Bunul Dumnezeu prin, anvataturile Sf.Parinti ceia ,ce ne da o raza de liniste si pace sufleteasca. Nimic nu se realizeaza an aceasta viata fara Dumnezu, asta presupune multa truda an urma careia ne aflam rasplata. Mulumesc Lamiei Beligan si Elenei Balaban.

viorela - 28-05-2018:

Perfect spus.

Minunat ca s-a convertiti la religia adevarata: ortodoxismul.

Suze dar incercati sa numai scrieti cu i din a la inceput de cuvint. Este gresit si inafara limbii romane.

Dumnezeu sa fie cu noi toti cei care il iubim! Amin

agaton - 28-05-2018:

Da, multumim, stim asta, dar se mai intampla. Va rog sa ne spuneti unde anume ca sa corectam (in acest articol nu am gasit, poate e un articol preluat de undeva si necorectat).

Cu aceasta ocazie imi permit sa observ si eu ceva: s-a convertit la ortodoxie, nu la ortodoxism. Ortodoxia e o religie, o credinţă. Ortodoxismul este un curent care ar putea deveni o ideologie. Asta in ciuda a ceea ce scrie prin dictionare (scrise in mare masura de neortodocşi). Desigur nu e o diferenta asa mare ca intre ecumenic si ecumenist (sau ecumenicitate si ecumenism), dar ar putea sa fie in viitor.