Limba lui Hristos – Adrian Lesenciuc (Editura Corint; recenzie)

SEMNIFICAȚIA TITLULUI – CUVÂNTUL CU PUTERE DE REVITALIZARE

Cartea lui ADRIAN LESENCIUC exploatează cele două sensuri ale titlului, conotativ și denotativ, pleacă de la metaforă pentru a ajunge la concret, într-o permanentă alternanță și împletire inspirată: limba vorbită de Iisus, ”în care Domnul a adus pacea lumii” și ”limba iubirii de celălalt”; această limbă, aramaica încă există, dar există și teama pentru pierderea ei: „se destramă comunitatea, oamenii se duc apărându-și viața în diverse locuri din Siria sau din lume, înseamnă că limba nu se mai vorbește”; iar televiziunea care folosește limba arabă, pregătește terenul pentru dispariția ei. Asistăm la moartea unei limbi. ”Iar noi suntem neputincioși”. În sens practic, aramaica ”poate contribui la reconstrucția arborelui genealogic al limbilor semitice, la descifrarea a numeroase artefacte din zonă”. Personajul literar, Louise Hudowicz, specialistă în limbile Orientului, franțuzoaică, având origini poloneze susține că ”aramaica occidentală este o rămășiă a neo-aramaicei medii, vorbite pe toată valea râului Nahr al-Asi și dincolo de munți, în Liban, dar care s-a redus la câteva mici comunități izolate din munții Qalamun”. Iar satele din actuala Sirie au trecut la credința musulmană și la limba arabă, astfel ”comunitatea aramaică s-a restrâns semnificativ”. Simbolic. Reîntoarcere la metaforă: Limba păcii, a credinței pare să dispară sub amenințarea conflictelor de tot felul. Aramaica occidentală pare că se deosebește de aramaica orientală, folosită în cultul bisericii siriace prezentă în comunitatea kurzilor. Kurzii, ”un neam fără țară, de aceeași vechime cu perșii, nu sunt nici arabi, nici israeliți, nici turci. Și e un secret cum de vorbesc aramaica, deși se trag din familia indo-europenilor”. În ținutul unde se mai vorbește limba lui Hristos, Maaloula, ultimul colț din lume, pot avea loc epifanii, miracole, credința este întărită, așa se explică drumul eului narativ. Cu atât mai mult cu cât un înainte-mergător, Adel, a avut viziunea. Adel, spirit nobil, vorbește pe limba lui Iisus (nu în limba lui Iisus). Limba dragostei și a păcii. Dar lumea aceasta de pe crestele Antilibanului care coboară în Podișul Siriei, unde s-a păstrat adevărata limbă a lui Hristos, ”pare că s-a întors pe dos”. Însă Adel crede că dacă va resuscita limba lui Hristos, îi va resuscita și ”forța învățăturii”. Pentru că așa ca în pictura lui El Greco, ”El Espolio”, când Hristos este dezbrăcat de cămașa sa, omul contemporan este ”spoliat” prin toate mijloacele de haina divinității care-l protejează de răul lumii. Astfel unul dintre mesajele cărții este revitalizarea, revigorarea resurselor spirituale ale omului, conștientizarea unui idiom sacru prin care omul se poate salva. Ca în povestirea ”Ultimul Berevoi” a lui V. Voiculescu unde ultimul din familia vrăjitorilor încearcă să reînvie, să trezească vigoarea taurului pentru a-l determina să lupte singur cu ursul și să apere cireada. Asemenea, romanul lui A. Lesenciuc încearcă să reinstaleze în omul contemporan energia, vitalitatea și puterea de a lupta cu răul sub orice formă. Limba lui Hristos este limba rugăciunii, a construirii drumului spre mântuire.

Maaloula este ultimul colț din lume unde se mai vorbește aramaica occidentală, al cărei dialect galilean se pare că l-ar fi  vorbit Iisus. Maaloula înseamnă ”poartă„, un prag între două lumi, a războiului și a păcii, a profanului și a sacrului, a muritorilor și a divinității, a puterii interioare, a rugăciunii și a neîncrederii, a lașității. Puterea rugăciunii face ca un obstacol, stânca din drumul Sf. Tecla să se deschidă, stânca s-a spart în două și Sfânta a dispărut din fața urmăritorilor.  

Paradoxul Orientului este că deși verbal toți se salută urându-și pace, iluzionându-se că sunt ”buni arabi”, ”în ascuns toți au pregătit cuțitul ascuțit pentru crimă”. Poate de aceea o constantă a gândului lor este pacea, încep și închid o discuție cu acest cuvânt; poate pentru că ei înțeleg caracterul ei iluzoriu, fragil și că sunt urmăriți în permanență de eumenide (erinii, furii); poate că înțeleg că sunt un ”neam îndârjit” care nu caută decât să răzbune moartea celor din familiile lor, ”un neam fără uitare și fără iertare”. De aceea ca și Oreste pare urmărit de eumenide sau erinii. Dar Adel credea că prin educație se poate vorbi limba lui Hristos, indiferent de religia celui care ascultă. ”Asta a lipsit mereu Orientului: o limbă comună, un spirit al unității, o dorință care să nu fie impusă de un califat sau imperialiști”. Deși personajele se tem de pace. Pentru ei anunță sfârșitul lumii. Dar pacea nu poate veni din afară, din Occident, ea trebuie să fie alegerea popoarelor orientale. ”Nu poți învinge metastaza din organismul viu al Orientului cu chimioterapia încercată de coloniști sau radioterapia organizațiilor teroriste”. ”Singura cale este cea a întăririi metabolismului prin educație”. Cuvântul cu putere de construire. Cuvântul cu funcție creatoare ca cel folosit de Dumnezeu în creația lumii. LOGOSUL poate salva ETOSUL. În această sferă semantică se înscrie conotația luminoasă, puterea de sensibilizare, intensitatea și impactul pe care îl are în modelarea conștiințelor, toate concentrate într-o imagine extrem de plastică ”miazăziua cuvântului” care ”îmbracă cu moartea de azi pentru a ne da viața de veci”. Ca în versul lui V. Voiculescu: ”Bătându-se cu moartea, uitase de viață” (În grădina Ghetsimani). Omenirea este atât de încrâncenată să lupte cu moartea, încât a uitat de viața de dincolo, din împărăția lui Dumnezeu. Azi nu ne mai cere nimeni să ardem pe rug, dar putem arde în rugăciune, putem folosi rostirea semnificativă pentru a ne reconstrui. Cuvântul construiește calea. Când Orientul a înțeles cu adevărat Cuvântul Domnului care e Cuvântul păcii, Orientul s-a civilizat, s-a emancipat. ”Ce e grav e că s-a emancipat și de cuvântul care l-a salvat”. Orientul a aflat calea prin religia tolerantă, prin lecția iubirii. Astfel ”religia devine cel mai scurt drum de la cultură la Dumnezeu”. ”Cei care luptă în organizațiile teroriste n-au fundament religios. Mai degrabă sunt oameni care-și acoperă prin acțiunile lor vechile păcate. Se iluzionează că le răscumpără, de fapt le adâncesc. Puterea militară nu înseamnă nimic în raport cu cuvântul”. Războiul sfânt al fiecăruia este educația. Iisus Hristos n-a pretins a fi altceva decât Învățător. Al neamurilor fără discriminare. Apostolii săi au fost învățători. Când nu a existat toleranță s-a vărsat sânge. Cuvintele trebuie făurite cu migală și efort, trebuie gândite înainte, asemenea ”lucrătorului în aramă care știe etapele de parcurs pentru ca obiectul să arate cum dorește”. Elementul de referință, cetate a dialogului, a înțelegerii și acceptării, este Ierusalimul luminos cu oameni de diferite etnii, construit în jurul nevoilor comerciale. Dar personajele caută un Ierusalim interior în care deseori se pierd din cauza deznădejdii, a nemulțumirii față de propria viață.

STRUCTURA ROMANULUI – SPIRALA DESTINELOR

Romanul prezintă întretăiate două destine cu trasee și finalități asemănătoare, al naratorului-personaj și al Cuvioasei Tecla, pentru că naratorul-personaj, arab creștin din nordul Libanului aflat în căutarea sinelui sau al acelui mod de viață care să dea sens existenței sale golite de sensuri, care să umple vidul interior și existențial, pleacă într-o călătorie a salvării sufletului, dar și trupului. Ghid spiritual este un profesor de teologie la cea mai prestigioasă universitate, pasionat de lingvistică și de istoria tulbure a Orientului Mijlociu care vine direct la naratorul-personaj pentru a-i mărturisi că este interesat de lumea din care provine. Reprezentant al  unei străvechi civilizații, ”aer de fenician, păstrător și promotor al primului alfabet, care a abandonat negoțul cu vin, cu uleiuri și sulimanuri pentru negoțul cu vorbe”, Adelin sau Adel, om drept și bun, atribute specifice spiritului creștin, schimbă perspective, răstoarnă mentalități, pare a fi moștenitorul metodei maieutice. Teza de la examenul final despre prigoana creștinilor în Orientul Mijlociu creează premisa reîntoarcerii în timp la începuturile creștinătății și reînvie destinul Sfintei Tecla, prima muceniță a creștinătății și prima ucenică a Apostolului Pavel. Conștientizarea că această muceniță aparține aceleiași lumi incerte și debusolante, dar că ea a descoperit CALEA, îl determină pe arabul creștin s-o urmeze. De aceea, cartea accentuează  și la nivel structural cele trei nuclee ale romanului: nevoia de identitate – cap. I, VII, XIII numite ”EU”, iar în lumea antică,” eul” se numește ”TECLA”, cap. V, XII, călăuza spirituală care în lumea contemporană e un teolog, ADEL, cap. II, VIII, XIV  îi poartă numele și ”SHAUL” în lumea sacră - cap. IV, X și mai ales devenirea spirituală, traseul inițiatic, prezentate conform tehnicii lui A. Huxley, a contrapunctului, (prezentare în două planuri a aceleiași teme: a trecutului Antichității la puțin timp după Iisus Hristos și a prezentului contemporan din care Dumnezeu pare a se fi retras; al absenței credinței, al arabului în căutare de certitudini, a unui leac sau soluții la problemele lumii sau ale sale și al Teclei în căutarea iubirii absolute sau a puterii iubirii), - în cap. III, IX, XV, numite ”CRUCIADA” pentru lumea de azi și ”CALEA” - cap. VI, XII, XVI, pentru lumea din trecut. Astfel există 6 capitole reluate de 3 ori ca într-o formulă magică, de constrângere a destinului, dar la a treia reluare au dispărut SHAUL și TECLA. Poate pentru că cele două destine sau căi converg și devin UNA. Adel și naratorul-personaj refac destinul învățătorului și al ucenicului în același spațiu și context al prigonirii. Poate că următoarele capitole vor fi scrise de destinul receptorului martor al revelațiilor personajului, invitat la meditație și reînnodare cu spirala celor plecați la întâlnirea cu divinitatea.  

TEMA – ROMAN POLITIC ȘI SOCIAL

Romanul pleacă de la începuturile Orientului când naratorul mărturisește că și-a păstrat credința din vremurile de dinaintea islamului, jahiliyyah, singura credință de dinainte de revelațiile războiului. Pare a fi creștin pentru că și-a făcut cruce când un ofițer a susținut că pacea e pentru cei slabi. Este secretar de stat, provine din Liban, patria fenicienilor, trecută în jurisdicția Franței după căderea Imperiului Otoman. Din cele mai vechi timpuri, Libanul a fost o societate alcătuită din musulmani sunniți și creștini stabiliți în zonele citadine ale litoralului, șiiți care sălășluiesc în Valea Bekaa, la est și druzi aflați în zonele muntoase. În perioada dominației franceze, religia s-a aflat în strânsă dependență cu politica, conducerea statului a oferit prioritate creștinilor maroniți cu toate că musulmanii erau majoritari. Pe de altă parte, grupările de orientare stânga ca și cele de influență arabă nu agreau preferințele administrației de stat. O mare parte a palestinienilor din Israel au emigrat în Liban în momentul înființării statului Israel. Acest exod al populației arabe musulmane a modificat echilibrul demografic în favoarea musulmanilor. Criza politică din 1958 face ca populația creștină să migreze spre Occident. În urma războiului civil libanez, 1975-1990, aprox. 76.000 de persoane au rămas strămutate în Liban și s-au expatriat aprox. 1 milion de libanezi. Conflictele armate dintre forțele creștinilor libanezi și cele palestiniene au dus la formarea de coaliții și chiar la intervenția vecinilor, Siria și Israelul. Războiul civil libanez, încheiat cu ocupația Libanului de către Siria aduce deteriorarea treptată a statului libanez pe fundalul rivalităților religioase ale diverselor comunități și al creșterii autorității milițiilor care tindeau să asigure securitatea acolo unde statul nu putea, dar și de intervenția noilor interese și forțe străine. Revolta a fost exprimată prin aderarea clasei muncitoare la partide naționaliste sau de stânga interconfesionale. Creștinii au pierdut majoritatea în Parlament, au acceptat o reorganizare și chiar și astăzi funcționează un triumvirat: președintele este creștin maronit, prim-ministrul - musulman sunnit și președintele Parlamentului - musulman șiit, conform acordului de la Taif din Arabia Saudită. (Buletinul de studii lingvistice si interculturale, nr.4/2023/p.37 – Războiul civil libanez – Alexandru Măceșanu)

Slaba autoritate a statului libanez se explică și prin criterii politice sau birocratice ale alegerii funcționarilor de rang înalt. In studenția naratorului-personaj, Tripoli intrase sub control sirian. Filtre formate din militari sirieni se găseau pe toate arterele importante. Sirienii văd Libanul ca un teritoriu al lor. Unul se afla chiar pe strada personajului, lângă casa, cafeneaua și magazinul familiei. Când personajul explică ”aici e casa mea”, sirienii replică ”aici e locul nostru acum”. Ei apelează deseori la tatăl său pentru a le fi reparate aparate de radio portabile vechi și cu amenințarea armei pentru că ”voi ăștia, incuiații din Liban nu înțelegeți altfel”. Un coleg de la Universitatea din Tripoli, sirian care îl vizitează la cafenea schimbă situația. Poate ca o răsplată pentru că îl lăsa să copieze la examene și pentru că în prezent este șeful securității armatei siriene. Această favoare schimbă opinia vecinilor asupra familiei sale care îî consideră trădători pentru că mașinile lor aveau voie să intre în zona sub protecție. ”Familia comunistului a trădat prima” – consideră ei.

Pe cel ”cu nume cu gust de fiere” îl uimește apropierea excesivă dintre politică și armată. S-a încercat ruperea acestei legături, dar militarii ajunși la putere prin lovituri de stat au supus prin regimuri de teroare și și-au impus voința politică. Militari cu grade înalte se milogesc de oamenii politici pentru funcții înalte care nu există fără un protector din lumea politică, iar în astfel de funcții nu există control. Hafez-al-Asad, alawitul, a preluat conducerea după câteva tentative eșuate de lovituri de stat în 1970. Al-Assad înseamnă leul, are gene agresive. A suprimat prin violență Frăția musulmană. Țara se duce de râpă și nici rușii nu mai pot ajuta.

”Eu m-am născut târziu când lumea arabă începuse să se orienteze după alte stele, ale ofițerilor sângeroși din zonă, nu după cele ale poeziei. Tata a prins războiul de independență din 1943. Apoi s-a înscris în Partidul Comunist Libanez care promitea calea de mijloc: apărarea de influența franceză stabilită de Liga Națiunilor, de influența sionistă din sud și de radicalismul religios musulman, în ambele-i forme, a mișcării sunnite din nord și a celor șiite din sud. Dar numai socialiștii panarabi s-au apropiat de Uniunea Sovietică prin sângele vărsat. Tata a crezut în politica lui Camille Nimr Chamoun și ar fi vrut să se alăture mișcării liberale, cu alunecare spre politica Israelului, dar n-a vrut familia”. ”Ura este singura doctrină a partidelor. În Orient, partidul e de fapt o extensie aparent laică, în esență e o organizație construită pe arhitectura de influențe religioase ale clanului; organizațiile paramilitare nu respectă norma statului, ci pe cea a partidului care luptă pentru putere. De la acțiunea justificată la actul terorist e o simplă alunecare”. Gruparea șiită Hezbollah de ex. apare pe lista organizațiilor teroriste.  ”Partidele au slăbit autoritatea clerului pentru că au atras musulmanii moderați în jocul politic și i-au radicalizat nu în baza preceptelor islamiste, ci în baza nevoilor de accedere la putere. Primăvara Arabă a însemnat legitimarea radicalismului religios care e de fapt pseudo-religios pentru că legitimează ceea ce depășeste litera și spiritul Coranului. Religia păcii a devenit religia războiului, iar occidentalii nu văd în islam decât violență”. ”Nu pot fi de partea sunniților care m-au forțat să plec, nici de cea a comuniștilor care mi-au furat tatăl, nici de partea șiițelor ce spun că apără Libanul, dar care m-ar ucide dacă ar bănui că am sânge de evreu, nici de partea alawiților ce au ingenuncheat Libanul, nici de evrei care au bombardat Libanul și mi-au ucis vărul, nici de partea druzilor ce s-au aliat cu alawiții, nici de partea partidului Baas care a îmbrăcat în sânge gândirea de stânga”.

Tot în plan politic și social se înscrie și spațiul sacru, Maaloula unde au pătruns teroriștii din frontul al-Nusra care sprijină trupele rebele din armata națională siriană și distrug tot, deși localitatea e patrimoniu mondial, conservă limba lui Hristos. Pentru sunniții din Yabrud, ei sunt ”eliberatori”, pentru creștini, sunt ”Satana”. E 11 septembrie, o altă dată cu semnificații profunde pentru lumea contemporană, Al Qaeda nu uită, iar Al-Nustra sunt tot ei. După ce trece de Yabrud, de Bakha^a-el-Sarkha, lasă în dreapta munții roșii, personajul cu numele ”gustului fierii” ajunge la mănăstirea Sf. Tecla din Maaloula. Se observă o toponimie reală care conferă autenticitate narațiunii și toate datele istorice, politice, sociale sunt în conformitate cu situația politică reală a Libanului, iar romanul dobândește valoare documentară. Nimic nu este imaginat. Totul corespunde realității. E un roman verosimil, nu distopic. Setarea nu este futuristă și evenimentele nu se înscriu unui univers fictiv, imaginat sau imaginar. Din păcate această lume există și este contemporană în ciuda paradoxurilor cum ar fi și faptul că aici comuniștii sunt creștini. Dar este lumea orientală, un amestec de etnii și etosuri din care dacă dispare limba lui Hristos, vor dispărea și ele.

ROMAN MODERN, SUBIECTIV, AL DEVENIRII SPIRITUALE, AL UNUI TRASEU INIȚIATIC

Un spirit nobil și liber a dispărut pe drumul Damascului; un prieten pleacă în căutarea lui având treptat revelația sacrului. Pe același drum a pășit în căutarea iubirii absolute și o tânără care a refuzat să se ”lumească”, Sf. Tecla. ”Limba lui Hristos” devine romanul căutării urmelor, implicit un epos al mântuirii sufletului, adică al căutării altor urme în conștiințe. Înțelegând că țara sa este ocupată de reprezentanții unor interese mercantile și că nu există o salvare ca popor, arabul cu numele gustului fierii (probabil Amar) pleacă în căutarea identității de sine. Cel rămas fără casă, fără afacerea familiei care i-ar fi asigurat o viață lipsită de griji, fără țară, arabul creștin, naratorul-personaj crede că nr. 13 îi ghidează destinul. Eul său se identifică, se confundă cu cap.13. ”Cine sunt eu? Sunt cap. 13 al propriei vieți”, o cifră  fatidică în viziunea naratorului, desemnând un destin supus inevitabil eșecului pe toate planurile. Această împotmolire este exprimată plastic și pare a fi cauza neîmplinirii profesionale; din prea multă importanță acordate imaginii de sine, din cauza abandonării în instinctual, compensație și substitut care să-i dea senzația de plinătate, ajunge ”un om fugit din propria-i viață”: „Eu sunt Iuda din propria-mi viață „ cel ce s-a trădat pe sine pentru a trăi în muzica arginților, un om abandonat instinctualului, „urât din punct de vedere fizic, grotesc, ”piele mult prea largă care cuprinde un trup nehrănit cu aspirații, ci doar cu pofte imediate, urâțit de focul interior al celui fără crez, incapabil să se roage, dar închipuindu-și că dacă vorbeste despre smerenie, se și smereste”. Primul semnal că nu acesta e drumul e dat tot de fizic, stomacul se revoltă și personajul este nevoit în confruntarea cu boala să-și reconsidere relația cu sine, cu lumea, cu Dumnezeu. ”Bietul meu stomac era teatrul de bătălii în care mâncarea arăbească nu pătrundea cu smerenia plată a lipiei, ci cu emfaza gogoșii din țara de adopție”. Stomacul, singura sursă de bucurie este extirpat, îi părăseste corpul ca un Liban care în lupta cu ”celulele canceroase ale organizației teroriste și-a făcut cuibul spre marea roșiatică a ficatului inflamat”. Imagine reprezentativă și deosebit de plastică, de inspirată, cu suprapunere de planuri: biologic și politic. A intrat în politică crezând că poate răscumpăra tragedia neamului său risipit”, cu un tată ”topit în altă cultură și în alte relații de putere” și o mamă care și-a găsit un alt traseu spre mântuire, cultura. Astfel eroul se teme ca va scrie un tratat despre nefericirea Orientului, dar nu există nefericire în Orient, aici toți sunt fericiți.

În continuare, autorul se joacă cu similitudini: ”Orientul a găsit paratrasnetul pentru toate nefericirile lui așa cum femeile bogate își cumpără haine scumpe pentru a le ascunde sub pânzele ieftine odată cu nefericirile lor”, iar bărbații ”își cheltuiesc zilele pentru nefericirile celorlalți”. Ruptura cu lumea sa, cu tot ce considerase a-l împlini, determină un mod de comunicare cu formele arhetipale, cu atât mai mult cu cât moartea își trimite soli prin simptomele cancerului. De aceea personajul Amar are nevoie să treacă dintr-o durată concretă, a ”dervișilor rotitori”, a ”turismului colorat al agențiilor”, într-o alta spirituală, într-un spațiu sacralizat asemenea versurilor din perioada Jahiliyyah. Contemplând ”ciupercile albastre ale moscheelor” din Konya, arabul are o revelație: că acest oraș purta înainte numele grecesc Iconium în care Sf. Apostol Pavel a predicat. Printre ”țepii minaretelor înfipți în burta cerului albastru” din Konya și probabil și în stomacul lui dacă l-ar mai fi avut, s-a născut ideea unei CĂUTĂRI A CUVÂNTULUI ȘI A URMELOR SF. PAVEL în speranța construirii drumului propriu pe acest drum al Damascului în care să-și găsească mântuirea după convertirea la ”sâmburele de credință” care să-i garanteze salvarea. Interesându-se de primii ani din era christică, despre prima misiune a lui Saul care a convertit-o pe Cuvioasa Tecla salvată de arderea pe rug și de a fi mâncată de fiare sălbatice, Amar simte în cele trei zile că se întâmplă ceva cu el, că își recapătă treptat energia, că starea de rău dispare. Rob al rezolvărilor raționale, dar conștient că de acum calea va fi intuitivă, caută inițial semne în sfinții zugrăviți pe icoanele încă neșterse și privirea curată a Teclei în fiece musulmană până când înțelege -  ca și Arghezi la sfârșitul psalmilor - că drumul trebuie căutat înlăuntrul său. Astfel cartea devine povestea unui drum refăcând alt drum uitat și redescoperit pentru a reface energiile latente ale credinței, o cruciadă – cu sensul de educare continuă dezideologizată, înverșunată și concentrată  pentru recâștigarea sufletului său și a mântuirii. Își reamintește de Adel, prietenul fuzionând cu tăcerea, ale cărui urme le regăsește în încercarea de salvare și purificare spirituală. Află de asemenea că există o mănăstire ortodoxă a Sf. Tecla unde se produc miracole, dar că adevăratul miracol este cel al conservării prin ea a limbii lui Hristos, limba aramaică. Continuă cu încăpățânare acest drum deși află că locul este ocupat de teroriștii din frontul al-Nusra care sprijină trupele rebele din armata națională siriană și care comit adevărate atrocități ca în cazul maicii Irina. Amar caută să ajungă la mănăstire, nu pentru o posibilă vindecare trupească, ci pentru „alungarea demonului amiezii care nu-i mai tulbură gândurile cu duhul nefericirii și care nu-i mai întrerupe rugăciunea cu gândurile îndestulării”. Este PRIMUL PAS. AL DOILEA PAS este RUGĂCIUNEA LA GROTA SFINTEI ȘI DEMASCAREA SA CA PRIGONITOR A CEEA CE ESTE OMENESC ÎN EL – similitudini cu destinul lui Saul. Sensul acestui drum este LEPĂDAREA DE SINE. Ajuns la  LOCUL UNDE STÂNCA S-A DESPICAT ptr ca SFÂNTA SĂ TREACĂ, să dispară din fața soldaților, arabul cu nume amar este spulberat în cerul albastru, în lumină odată cu bolovanii și cu praful care se înalță spre cer. ”Mă văd de sus. Sunt împrăștiat în masa aceea de piatră”. În înălțare trece pe lângă chipul Sfintei. Bolovanii și praful se întorc pe pământ. El nu. ”Nu mai e nicio urmă din mine.” Singura urmă pământeană e cartea de vizită de secretar de stat scrisă într-o limbă care nu este a lui Hristos. În acest final, este modalitate românească de înfruntare a destinului. Eroul este expresia mediului său oriental cu un întreg set de norme scrise și nescrise ale Libanului, cu un creștinism altoit de tată, de Adel, de toți cei pe care îi întâlneste pe drumul Damascului și care îl împing direct sau indirect spre împlinirea destinului. Dacă inițial e un rătăcit ca și Saul, ulterior întâlnirea cu sacrul îl remodelează și îl salvează. Mesajul este că salvarea ca neam se află în întoarcerea la cele sacre, în readucerea prezentului la smerenia, curajul și valorile trecutului.

MESAJUL AUTORULUI

”Limba lui Hristos” are rezonanța pildelor biblice, a parabolelor, într-un context extrem de complicat. Alternanța trecut-prezent apelează la metafore inedite, prin care autorul oferă un model de viaţă, singurul din care se poate învăța că puterea, energia şi soluţia de a ieşi dintr-o situaţie-limită se află numai în sine, în propria capacitate de alegere. Romanul încifrează sensuri care duc spre condiţia tragică a omului modern, marcat de nesiguranță, de incertitudini, de temeri, urmărit de o vină pe care încearcă s-o explice prin apelul la origine, la istoria neamului. Tot din nevoia de salvare se realizează redescoperirea, înţelegerea trecutului şi a identităţii, rememorarea reperelor universului copilăriei şi eliberarea de acţiunea timpului.

Dacă în tragedia clasică raporturile de putere sunt clar conturate, în literatura modernă decuplarea omului modern de la divinitate, de la credinţă, determină rescrierea conflictului. Omul modern resimte imposibilitatea configurării unui sens al existenţei în afara lui Dumnezeu ca o dramă și încearcă salvarea prin semnificare a lumii. Romanul lui A. Lesenciuc configurează o imagine simbolică a condiţiei omului modern în interiorul unei istorii de inspiraţie biblică. Din textul biblic sunt preluate aspectele celor două personalități puternice de la începutul creștinismului, iar romanul se dezvoltă într-o direcţie simbolică, orientat teologică așa ca în textele sacre. Mesajul este salvarea prin cunoasterea de sine, ca forță purificatoare a spiritului, ca o primenire sufletească, o renaştere în conştiinţă, în universul interior ca unică şansă de salvare a umanităţii. Libertatea căutată în afară este iluzorie, numai cea interioară este autentică. În lupta cu marasmul existenței, omul face eforturi disperate de a-şi regăsi identitatea, de a înainta pe calea libertăţii, condiţie imanentă a asumării responsabile a propriului destin. Această căutare este facilitată însă prin reconectarea la sacru care conferă impulsul de a acționa și un înalt grad de conștiență. Dacă inițial eroul pare o jucărie a sorții, revelațiile succesive îl transformă în stăpân al propriului destin, descoperind soluția salvării în el însuși.

Viaţa e plină de semne, mai ales transcendentale. Imprevizibilul devine adevăratul duşman al omului. Viitorul înseamnă teamă, prezentul, concentrare asupra existenţei, trecutul, uitare. Noţiunile trecutului pot fi revelaţie pentru prezent şi influenţează viitorul. În amănuntele trecutului pot fi descoperite adevăruri eterne, prin surprinderea fiinţelor care au descoperit și trăit adevăruri despre sensul existenţei, despre sine. În final, eroul ajunge la un înalt grad de conştiinţă şi libertate, încât poate dispune de sine aşa cum îi dictează eul său. Amar demonstrează că războiul nu e soluția, că acțiunile care sunt împotriva umanității duc spre alienare şi desensibilizare. Reîntoarcerea la povestea biblică - prin intruziune narativă şi flashback îl ajută în descoperirea unei soluţii de ieşire din situaţia limită. Romanul folosește tehnica pluriperspectivei, cu trei tipuri de narator subiectiv, autodiegetic, actorial pentru care morala și valorile personale devin repere comunității: arabul creștin Amar, cuvioasa Tecla, Tamir, logodnicul Teclei, Alexandru ”cel Viteaz și Mare”, tânărul care încearcă s-o corupă, maica Irina și ultimul cuvânt îi aparține lingvistei Louise căreia îi revine rolul de a închide destinele tuturor. Maica Irina a avut viziunea sfârșitului lui Amar pe care îl așternuse în scris ca o nouă mărturie a miracolelor Sf Tecla și a lui Dumnezeu.