De ce e greu sa fii Patriarh în vremurile acestea?

Biserica Ortodoxă ­Română nu este, precum suratele occidentale, bine încheiată la toți nasturii, de fiecare dată, pentru că este vie. Iar viața nu e încheiată la toți nasturii de fiecare dată. O asemenea Biserică, care are de toate, nu e tocmai ușor de condus sau de gestionat. Dar slavă Domnului că este așa!

Al doilea motiv este că, în ciuda faptului să s-a menținut bine în peisaj, nici Biserica Ortodoxă Română nu este scutită de provocările momentului. Secularizarea mușcă și din societatea românească, generații noi apar pe scenă, cu altă educație, demografia devine un factor percutant. Vocile, dacă nu anti, atunci diferite față de perspectiva religioasă asupra lumii, devin tot mai prezente. Nu sunt mai multe, sunt mai pregnante.

Natura are oroare de vid. Când spaţiul public e invadat de ce nu trebuie, surprizele rele sunt de aşteptat

Spațiul urban este locul de predilecție al acestor tendințe, și asta este un avantaj competitiv. Veșnicia s-o fi născut la sat, vorba lui Blaga, dar modernitatea s-a născut la oraș. Cine stăpânește orașele, face muzica. Nu contează numărul. O minoritate urbană, bine împlântată în spațiul public, contează mai mult decât majoritatea tăcută din mediul rural sau al urbanului mic. Această ten­dință nu o să scadă. Odată cucerit spațiul public - pe care laicatul ortodox îl lasă liber cu prea multă ușu­rință! -, presiunea, inclusiv pe factorul politic, va crește. Nu doar că vor apărea generații de partide și politicieni fără aplecare asupra Bisericii, dar va crește și presiunea ca politicul să nu mai fie atât de disponibil sau binevoitor la cerințele Bisericii: bugete, sprijin legislativ, suport de tot felul. E o realitate pe care, dincolo de a o judeca, trebuie să o preîntâmpini. Căci de venit, vine. Și nu va fi simplu.

Când sun Ortodoxia, unde sun?

Al treilea motiv ține de arhitectura instituțională actuală a lumii ortodoxe. Complicată, contorsionată, plină de provocări. Aproape fără precedent. De la sinoade panortodoxe boicotate, bătălia pentru „șefia” Ortodoxiei - Eu când sun Ortodoxia, la cine sun? -, ușor decelabilă în schimburile deloc ­benigne dintre Moscova și ­Constantinopol, până la so­licitările tot mai abundente de „auto­cefalii”, fiecare cu istoria ei specifică și particularitățile locale - totul pare că duduie. Cum să te ­descurci în acest vulcan care are, deocamdată, la nivelul organizării mundane, mult mai multe întrebări decât răspunsuri? Nu e simplu. Și parcă niciodată nu au izbucnit, concomitent, atâtea crize. În plus, alături de noi, în proximitatea geografică a ­României, mai este și Mitropolia Basarabiei, încă o provocare care pulsează vârtos de decenii și al cărei dosar e departe de a fi închis.

Și ca să fie şi mai frumoase toate, colac peste pupăză, în al patrulea rând, mai apar și provocările laicatului ortodox, el însuși. Și vorbim aici despre ispitele geopolitice greu de înțeles ale unei părți ale laicatului ortodox care sugera, nici mai mult, nici mai puțin, că Biserica trebuie să urmeze - musai! - linia/ordinea geopolitică actuală. Adică, „ceartă” Biserica prin petiții că... nu ar fi în rând cu lumea.

Păcatul globalismului, la fel ca acela al naţionalismului 

O ispită deloc inocentă. Și care te duce cu gândul la erezia filetistă. Păcatul filetismului nu e că vor­bește despre neamuri și na­țiuni, ci că le pune pe acestea în prim plan. În esență, crești­nismul este o chestiune de proporții și prio­rități: nu atenția pentru familie, operă, carieră, copii - nici măcar bani! - nu este în sine un păcat. Ci „punerea lor mai presus” de iubirea față de Hristos sau Biserică. Este o idolatrie aici pe care Biserica o corectează și asupra căreia avertizează ferm. A cădea în vremuri și a judeca totul după ce ni se pare convenabil și „corect” astăzi presupune un risc. Căci nu putem idolatriza nimic: nici măcar ordinea (geo)politică actuală!

Și aici apare întrebarea: dacă punerea în prim plan a ordi­nii/tradiției națiunilor este o erezie, atunci punerea în prim plan a ordinii geopolitice ce ar fi? În esență, tot o ispită eretică, chiar dacă, momentan, „corectă politic” (sau „geopolitic”). Dar să nu uităm că și „naționalismul” era tot „corect politic” în secolul al XIX-lea!

„Hristos, ieri şi astăzi şi în veci, Acelaşi” 

Chestiunea este aceasta: așa cum „agenda” națională poate intra în coliziune cu „agenda” Bisericii, tot așa se poate întâmpla și cu „agenda” geopolitică. De aceea, nu trebuie forțate lucrurile. Unei invazii brutale și condamnabile din orice punct de vedere nu i se poate răspunde, însă, eclesial, decât cu înțelepciune și prudență. Așa cum nimeni nu are nevoie de un aggiornamento al Bisericii noastre, de ce ar avea cineva nevoie de un aggiornamento geopolitic al Bisericii Ortodoxe Române! Excesul de zel al unor intelectuali este doar atât: un exces de zel. Doar că în vremuri ca acestea, e complet contraindicat. Vorba faimosului Tallyerand este perfect valabilă și pentru gestionarea destinelor diplomatice ale Bisericii Ortodoxe Române în aceste vremuri contorsionate: „Surtout, pas de zèle!”.

... Iar pentru a gestiona toate aceste crize ale timpurilor noastre, și încă multe altele, mai puțin vizibile, este nevoie de cineva care să aibă suplețea duhovnicească, intelectuală și strategică pentru a conduce corabia Ortodoxiei române prin ape tulburi, schimbătoare și înăuntru, provocatoare și în afară. A conduce BOR în aceste vremuri complexe, cu presiuni enorme și în care (doar) simpla tăcere poate deveni expresia unui activism teribil - nu e deloc simplu. Până astăzi, vreme de 17 ani, ­Patriarhul nostru a făcut asta cu brio. Va trebui să facă asta și în continuare, căci vremurile vor fi tot mai complicate.

Să ne rugăm la Dumnezeu să-i dea putere și înțelepciune să-și ducă la capăt misiunea.

Vrednic este!

(Prof. univ. dr. Dan Dungaciu, Facultatea de Sociologie și Asistenţă Socială a Universităţii din București - Ziarul Lumina)