Biserica alaturi de romani: Mitropolitul Andrei Saguna si Avram Iancu

Anul 2024 a fost declarat de Parlamentul României ca fiind „Anul Avram Iancu”. 

Avram Iancu s-a născut în anul 1824 în județul Alba și a murit în anul 1872 la Baia de Criș, Hunedoara. La doar 24 de ani a fost figura centrală a Revoluției Pașoptiste, luptând pentru drepturile românilor din Transilvania. Deși revoluția nu a avut efecte imediate, a fost considerată un punct de cotitură spre statul român modern. Prin activitatea sa politică, intelectuală și revoluționară, Avram Iancu a câștigat un loc de cinste în istoria românilor.

• Andrei Șaguna și Avram Iancu

Revoluția românilor din Transilvania a luat naştere în fortăreața Apusenilor, unde Avram Iancu și moții săi au simbolizat în acei ani, 1848-1849, rezistența împotriva opresiunii trupelor maghiare, care au încercat prin forța armelor să nege drepturile românilor. Eroica rezistență reprezintă cea mai frumoasă pagină de istorie a acestui eveniment, în care este cuprinsă şi unirea intelectualității și a clerului român. Iată de ce redăm în rândurile următoare, utilizând ca sursă documentară „Memoriile din anii 1846-1871” ale celui pe care astăzi Biserica Ortodoxă Română îl cin­-s­tește ca fiind Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, memorii publicate în 1923, la comemorarea a 50 de ani de la trecerea sa la cele veșnice.

Istorisirea ierarhului Șaguna începe cu relatarea momentului în care se afla atunci când mișcările revoluționare izbucnesc, rând pe rând, în Europa anului 1848: „La începutul acestui an am fost denumit eu episcop în 5 februar 1848 și la Carloviț sfințit în 18 april 1848, în Duminica Tomii”. Informat de intenția liderilor românilor de a convoca o adunare națională la Blaj, Andrei Șaguna, pe care istoria avea să-l consemneze ca fiind diplomatul revoluției și al cauzei românești din Transilvania, a plecat de la Carloviț spre Sibiu, iar de aici, în ziua de 1 mai, a pornit spre Blaj, unde adunarea națională „m-a delegat pe mine de conducătorul deputațiunii naționale”. Această numire demonstra încrederea pe care mulțimea o avea în Biserica Ortodoxă, dar și prestigiul personal de care Andrei Șaguna se bucura în rândul poporului transilvan.

Prima misiune a ierarhului a fost aceea de a merge la Viena, în audiență la împărat, pentru a pleda cauza românilor. La acea vreme, într-o Vienă în plin avânt revoluțio­nar, curtea imperială se afla în refugiu la Innsbruck. Andrei Șaguna s-a împrumutat la bancherul Pop din Sibiu cu suma de 3.000 de florini pentru a plăti cheltuielile dele­gației în această misiune națională. De la împărat a primit doar asigurări că se va îngriji ca românii să beneficieze de egalitate în drepturi cu celelalte națiuni, iar Biserica Ortodoxă o să primească un statut egal cu al celorlalte biserici din imperiu. De la Innsbruck, ierarhul a plecat la Pesta unde a discutat cu liderii revoluției maghiare despre răspunsul împăratului și precizările pe care acesta le făcuse cu referire la ceea ce Parlamentul maghiar urma să oficializeze prin legi. „Cei ce ne-am dus la Pesta”, scrie Andrei Șaguna, „am avut a ne lupta prea mult în apărarea bărbaților noștri: Bărnuț, Iancu, Axente, Bariț, Balint, căci guvernul ardelean i-a descris pe ei de turburători la ministeriul unguresc. Și așa numai durerea mea, pentru asupririle cele nenumărate care frații noștri le sufereau acasă, precum și rugările naționalilor, ca să rămânem la Pesta, ne-au reținut pe noi acolo”.

O altă misiune diplomatică a ierarhului a fost în decembrie 1848, când a plecat cu o nouă petiţie a românilor la curtea imperială, şi la care împăratul a răspuns la fel de politicos: „Petiția credincioasei națiuni române o voi lua în exactă cumpănire și o voi rezolva în timpul cel mai scurt spre liniștirea voastră”. Andrei Șaguna consemna că „pentru cauza națională, pe atât și pentru cea mult cercatei bisericii noastre ortodoxe fiind îngrijat am compus și tipărit la Viena un document, Promemoria, în care am cerut reînființarea mitropoliei ortodoxe române din Transilvania”. La Carloviț, însă, mitropolia sârbă respinge această solicitare. Drumurile acestea ale diplomației l-au purtat pe Andrei Șaguna inclusiv în Țara Românească.

Pentru că într-o revoluție diplo­mația merge adeseori mână în mână cu lupta armată, facem precizarea, pe care o găsim în mai toate lucrările, fie volume de documente, fie monografii ale Revoluției din Transilvania de la 1848, că în Apuseni numeroși preoți s-au aflat în fruntea cetelor de moți, luptând pentru libertatea neamului român, iar în acele zile de glorie s-au născut și versurile care arătau implicarea preoțimii în revoluția românilor: „Sus pe vârful muntelui/ În cetatea Iancului/ De trei zile, de trei nopţi/ Cânt-o sută de preoţi/ Şi se roagă şi se închină/ Pentru tabăra română”. Nu trebuie uitate nici jertfele pe care preoții le-au făcut în aceste lupte, unii căzând pe câmpul de luptă, alții fiind uciși cu bestialitate ori torturați și întemnițați de maghiari.

În august 1849, în contextul în care operațiunile militare din Transilvania s-au terminat odată cu înfrângerea armatelor revoluției maghiare, Andrei Șaguna revine acasă și descrie intrarea sa în Transilvania astfel: „dela frontiera Ardealului până la Sibiu, m-au petrecut mulțimea de inteligenți (intelectuali - n.n.), bărbați onorați și popor, și eu plângeam amar căci prevedeam necazurile noastre”. Ierarhul anticipa că, odată cu înfrângerea revoluției maghiare, pentru români aveau să vină zile grele. Atitudinea sa împotriva revoluției maghiare și sprijinirea cauzei ro­mânești nu aveau să rămână fără urmări, iar persecuțiile maghiarilor care nu au uitat implicarea sa în acele evenimente, precum și susți­nerea și sfaturile pe care i le oferise lui Avram Iancu aveau să-l urmărească vreme de aproape trei decenii. Numeroși preoți, care în vremea revoluției se număraseră printre liderii mișcării armate din Apuseni, au început să fie arestați, iar Șa­guna a intervenit, solicitând auto­rităților imperiale să-i elibereze.

Implicarea preoților în lupta națională din anii 1848-1849 a fost una totală și din toată inima. Preo­ții erau cei care strângeau semnături pentru jalbele către împărat, către guvernatorul Transilvaniei și în care solicitau drepturi pentru români. Acest lucru îl vedem consemnat într-o scrisoare a guvernatorului Transilvaniei către înaltul ierarh Șaguna în care românul era mustrat astfel: „Preoțimea română se ocupă cu ținerea de adunări secrete, participă la mașinațiuni politice și în acest scop nu numai colaborează la compunerea de asemenea petiții, ci întreprinde călătorii în cuprinsul țării și răspân­dește între locuitori petițiuni și adună subscrieri pentru ele. Spre mirarea mea am fost înștiințat că și Prea Sfinția Voastră influențați în același fel și că ați lua parte activă la convenirile acestea și la redactarea scrisorilor”. Andrei Șagu­na avea să răspundă, arătând jertfele „bravilor mei preoți”, cum îi numea pe clericii pe care-i păstorea. Preoții erau arestați și persecutați în continuare sub cele mai diverse și aberante pretexte, erau umiliţi şi abia apoi eliberaţi. În toate acele cazuri de batjocură, Andrei Șaguna avea să protesteze în scris și prin viu grai la guvernator și să ceară eliberarea acestor drepți păstori ai comunităților, se scria în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan.

Mai puțin știut este episodul, redat tot de ierarhul Andrei Șaguna în memoriile sale, despre împrumutul de bani al liderilor români ai mișcării revoluționare de la 1848-1849 pentru a putea susține financiar lupta împotriva armatei revoluționare maghiare: „La istorisirea întâmplărilor mele din acest an 1852, nu pot uita perplexitatea în care bărbații noștri Axente, Iancu și Balint deveniră față cu datoriile bănești, care le-au făcut în anii 1848 și ’49 și nu aveau de unde să le plătească. (...) Veniră și la mine spre consultare, iar eu m-am întrepus pentru ei la guvernatorul Schwarzenberg, care era aplecat a ajutora pe bărbații noștri sus numiți”. Profitând de faptul că împăratul se afla într-o vizită în Bucovina, ierarhul împreună cu guvernatorul au mers acolo și au obținut de la acesta 24.000 de florini pentru plătirea datoriilor.

Așa cum se cunoaște, Avram Iancu și-a dus povara suferinței cu demnitate, în următoarele decenii. A mers prin satele Apusenilor, cântând din fluier și spunând că este doar umbra lui Iancu, și a făcut acest lucru până în ziua de 10 septembrie 1872 când a trecut la cele veșnice. În privinţa Mitropolitului Andrei Șaguna, poate cea mai bună concluzie îi aparține academicianului Mircea Păcurariu, care a spus cândva că „avem o mulțime de motive care cer imperios să nu-l uităm pe Şaguna, ci să ne amintim mereu cu veneraţie şi recunoştinţă de el, iar mormântul său de la Răşinari ar trebui să devină un loc de pelerinaj şi de închinare pentru ardeleni şi, în primul rând, pentru sibieni, aşa cum este Putna pentru toţi românii, dar mai cu seamă pentru moldoveni”. - un articol de Prof. dr. Dorin Stănescu pentru Ziarul Lumina

• Avram Iancu, între istorie şi legendă

A văzut lumina zilei în județul Alba, la Vidra de Sus, și a trecut întru eternitate la 10 septembrie 1872, în Hunedoara, Baia de Criș. La vârsta de 25 de ani, imediat după terminarea Războiului Naţional (1848-1849), Avram Iancu a intrat în legendă. Ne-a fost răpit la doar 48 de ani și de atunci rătăcește printre stele. Abia de-au trecut două veacuri, dar noi am știut dintotdeauna că este veșnic. „În soarta tristă a eroului său naţional”, scria în 1924 istoricul mărturisitor Ioan Lupaş, „poporul român ardelean se obişnuise a vedea însăşi icoana propriei sale vieţi sbuciumate, a propriilor sale lupte, pecetluite cu atâtea jertfe de sânge şi răsplătite cu atâtea speranţe înşelate” (Ioan Lupaş, Avram Iancu, Comunicare făcută în şedinţa Academiei Române la 8 Iunie 1924. Anuarul Institutului de Istorie Naţională, III, Cluj, 1924-1925, p. 29).

Când rememorăm viața și faptele, moartea și veșnicia unui erou sau ale unui martir, este firesc să reconstituim parțial, dacă este vorba de o cercetare preliminară, câteva repere din frământările, mentalul și muzica epocii, care se vor regăsi întotdeauna în destinul și misiunea liderilor. Așa că îl voi invoca și evoca din nou pe același istoric mărturisitor, academicianul Ioan Lupaş, fondator și codirector, alături de Alexandru I. Lapedatu, al Institutului de Istorie Națională din Cluj (1920-1945). Cel ce va fi alungat, în 1950, din Academia Română, alături de alţi 104 membri ai înaltului for academic, Ioan Lupaș, avea să scrie în prefața la Istoria Românilor, lucrare apărută la Sibiu în cinci ediții, începând din 1929 până în 1944, următoarele: „Însemnătatea Istoriei Naţionale ne dă posibilitatea cunoaşterii integrale a vieţii neamului nostru cu toate înfăţişările-i felurite, rezultate dintr-un lung proces istoric. Elementele care au contribuit la desfăşurarea acestui proces n-au dispărut în mormântul trecutului, ci multe din ele îşi continuă acţiunea, determinându-l şi în prezent” (Ioan Lupaş, Istoria Românilor, ediţiunea a XV-a, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, Prefaţă la ediţiunea a V-a, Cluj, 25 Februarie 1929).  

Desigur, nu avem timp să descifrăm aceste „elemente”, cum le denumește Ioan Lupaș, care au contribuit la desfăşurarea procesului istoric, dar ele există, cu siguranță, și pot fi regăsite în acțiunile și speranțele politice ale lui Avram Iancu. Răsfoind însă însemnările înaintașilor, am descoperit într-unul din numerele revistei Transilvania din 1926, Anul 57, nr. 3, posibilitatea unei paralele extinse între ethosul unei persona­lități ca Petru Maior, ethosul lui Avram Iancu și ethosul lui Ioan Lupaş. Cu Biblia în minte, ca arhetip al istoriei, acești bărbați fenomenali au încercat să dea - scria autorul anonim -  „viaţă ideilor ducătoare la propăşire, nelăsându-se tulburaţi de aplauze şi de o glorie vremelnică, ascultând şoaptele cele mai intime ale sufletului lor şi oferind ce au mai bun maselor, spre cugetare”. Toți au fost pătrunşi de credința că Historia magistra vitae est (Istoria este învăţătoarea vieţii), dar şi că Historia magistra mundi est (Istoria este învăţătoarea lumii), („Transilvania”, Anul 57, Martie 1926, Nr. 3, Sibiu, p. 1).

Dar numai Avram Iancu, deși înfrânt, pare a avea conștiința că este unul din oamenii providențiali ai neamului, credință pe care o va lăsa ca moștenire, printr-un Testament olograf, scris cu cerneală neagră și datat 20 decembrie 1850: „Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes, dar tocma acum cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi hotărât să dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii şi întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi. Câmpeni, 20 decembrie, Avram Iancu, avocat” (Testamentul olograf al lui Avram Iancu, predat de familia Raţiu Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, 2015).

Am citit ce scria Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană (6 volume) despre Avram Iancu. Am citit ce scria Iorga în Istoria românilor (10 volume) despre Avram Iancu. Am citit și ce scria Constantin C. Giurescu în Istoria românilor (3 volume) despre Avram Iancu. Marii noștri istorici repetau, din păcate, din punctul meu de vedere, aceleași informații, fără prea multe ghilimele.

Un singur istoric, unul din marii noștri istorici contemporani, academicianul Ioan Aurel Pop, reu­șește să regăsească suflul romantic și revoluționar pașop­tist reloaded, atunci când vorbește despre „Crăi­șorul munților”, în cadrul conferinţei intitulate „Epoca lui Avram Iancu”, parte a manifestărilor culturale organizate de Primăria Municipiului Bistriţa, sub denumirea de „Ateneul de Bistriţa”.

 Iată un fragment exemplar din discursul academicianului Ioan Aurel Pop, preșe­dintele Academiei Române: „Spiritul lui Avram Iancu străbate anii şi va străbate multe secole de acum înainte, cel puţin atâta timp cât va exista poporul român şi atâta timp cât se va vorbi româneşte, fiindcă el este erou naţional şi este aşezat de mult în panteonul naţional, acolo unde stau sfinţii naţiunii...”.

Recitind câteva scrieri de odinioară, descopăr cum discursul academicianului Ioan Aurel Pop pare a continua și aprofunda gândurile lui Octavian Goga, care  nota că Avram Iancu „este soldatul conș­ti­­ent al ideii naționale, a cărui spadă lovește de la înălțimea unor principii imutabile, de acord cu catehismul epocii lui”. Acest poet, publicist, vicepreşedinte al Academiei Române (1 iunie 1929 - 30 mai 1932), politician român, prim-ministru al României în perioada 29 decembrie 1937 - 10 februarie 1938 - este vorba de Octavian Goga, acuzat și interzis, de-a lungul timpurilor -, avea să imagineze, la un moment dat, o scenă aproape homerică, de intensă vibrație națională, cu care aș vrea să închei glosele mele pe margi­nea Istoriilor neamului: „Sub ocrotirea munților neînvinși, la lumina unui foc, țăranul din Vidra, Avram Iancu, și generosul boier muntean Bălcescu urzeau pentru întâia oară, pe urmele mortului de la Turda, Horia, visul unirii tuturora. Până târziu, după venirea rușilor în țară, el a fost un factor activ al echilibrului politic, chibzuit și desfăcut de prejudecăți, neavând alt punct fix în cugetarea lui decât soarta integrală a neamului”. Gânduri, cuvinte, propoziții care nu ar trebui să fie atacate niciodată de amnezii istorice (Octavian Goga, Avram Iancu). - un articol de Prof. dr. Narcis Zărenescu pentru Ziarul Lumina