Remedii si vindecari in literatura hagiografica

Cele mai multe minuni relatate de textele literare hagiografice au ca subiect una sau mai multe vindecări: „Aproximativ nouăzeci la sută din toate minunile sunt preocupate de vindecarea bolilor oamenilor. Majoritatea acestor minuni sunt realizate numai prin rugăciune, cre­dința sinceră în eficacitatea și mijlocirea oamenilor sfinți” (C. Grant Loomis, „Hagiological Healing”, în: Bulletin of the History of Medicine, 8/1940, 4, p. 630). Însă, de multe ori, textele hagiografice descoperă chiar anumite remedii și practici folosite în perioada Antichității târzii. Sigur, nu trebuie să înțelegem că sfinții tămăduitori, cu câteva mici excepții, au avut cunoștințe medicale și ar fi vindecat bolile prin anumite remedii sau tratamente. Remediile folosite, de cele mai multe ori, sunt doar pretexte, nu vindecă materia în sine, ci ea este folosită spre împlinirea lucrării de vindecare minunată: „Nimic nu sugerează că aceștia au avut pregătire medicală sau au dobândit vreo experiență medicală specifică, dimpotrivă, sugestia este mai degrabă că ei au fost capabili să vindece oamenii prin credința în Dumnezeu - uneori credința bolnavului sau a părinților săi fiind o condiție suplimentară crucială - și prin puterea Duhului Sfânt. Într-adevăr, χάρισμα creștină timpurie a vindecării, așa cum se face referire în unele dintre epistolele pauline, ­pare să stea în faptul că cineva, fără nici o pregătire medicală (cel puțin nu în sensul laic, tehnic al cuvântului), a primit darul de a fi capabil să vindece oamenii pe care medicina profesională nu a reușit” (Philip van der Eijk, „Galen and Early Chris­tians on the Role of the Divine in the Causa­tion and Treatment of Health and ­Disease”, în: Early Christianity, 5/2014, p. 342).

O istorisire din mediul apusean adunată într-o colecție de minuni, Dialogus miraculorum (Dialogul despre minuni), realizată de un călugăr cistercian, Caesarius de Heisterbach, relatează despre un tânăr călugăr, Adam de Locheim, care suferea de o eczemă foarte urât mirositoare, ce îl făcea pe acesta respingător pentru prietenii și vecinii lui. În timpul rugăciunii zilnice a acestui călugăr în fața unei statui a Fecioarei, a văzut-o pe însăși Maica Domnului, care și-a exprimat îngrijorarea pentru starea lui, eczema fiind tot mai purulentă. Călugărul i-a explicat „femeii dinaintea lui” că a căutat mult timp un remediu, dar nici unul nu s-a dovedit eficient. Ca plată pentru râvna și credin­cio­șia sa, Fecioara Maria i-a dăruit aces­tuia un leac. Ea a prescris fructele unui anumit pom și l-a învățat să se spele cu ele de trei ori înainte de a merge la Sfânta Liturghie. Intervenția Maicii Domnului a avut un succes instantaneu, făcându-l pe interlocutor să remarce: „Nu există nimic mai eficient și mai bun decât medicina Sfintei Fecioare Maria” (Caesarius of Heisterbach, Dialogus miraculorum, III, 7, 24, [Fontes Christiani, 86], trad. de­ ­­­N. Nösges și H. Schneider, vol. 3, Turn­­hout, Brepols, 2009, pp. 1369-1375). Care a fost acest remediu curativ al Maicii Domnului? „Cu siguranță nu a fost doar rugăciunea, deoarece ea l-a povățuit pe Adam să aplice un anumit materium medicum, pe care l-a strâns prompt dintr-o vale din apropiere. Exemplul lui Caesarius invită la reflecție asupra abordărilor suprapuse ale vindecării în Evul Mediu. Materialul hagiografic precum acest exemplum contribuie mult la înțelegerea noastră în experierea bolii și a vindecării în Evul Mediu” (Sara Ritchey, „Health, Healing and Salvation: Hagio­gra­phy as a Source for Medieval Health­care”, în: Samantha Kahn Herrick [ed.], Hagiography and the History of Latin Christendom, 500-1500, [Reading Medieval Sources, 4], Lei­den/Bos­ton, Brill, 2020, p. 417). Chiar dacă sfinții descopereau bolnavilor sau vindecătorilor acestora o serie de remedii, nu înseamnă că acestea își aveau eficacitatea în ele însele, ci toți cei vindecați vedeau în aceste remedii doar căi prin care Dumnezeu lucra spre tămăduirea acestora în chip minunat. Dumnezeu lucra prin sfinții Săi, întinzându-Și mâna dreaptă a puterii Sale tămăduitoare, după expresia Sfântului Grigorie de Tours: „medicabilis divinae potentiae dextera” (Gregorius Turonensis, „Vitae Patrum seu Liber de vita quorumdam feliciosorum”, XV, II, în: PL 71, 1225).

Sfântul Sofronie al Ierusalimului, autorul mai multor texte hagiografice, prezentând cazurile de vindecare minunată ale Sfinților Chir și Ioan, accentuează că lucrarea taumaturgică a acestora este o minune [θαῦμα, τέρας] (Sofronii Monachi Sophistae, „Narratio miraculorum Ss. Cyri et Joannis sapientium anargyrorum”, XXX, în: PG 87/3, 3520D) și nu se desfășoară „într-un mod medical [ἰατρικῶς]” (Sofronii Monachi, „Narratio miraculorum Ss. Cyri et Joannis”, XXX, în: PG 87/3, 3520D). Cu toate acestea, Sfântul Sofronie al Ierusalimului nu respinge medicina laică, cum s-ar părea la o lectură superficială a narațiunilor sale hagiografice; el nu a dezaprobat absolut deloc consultarea unui medic profesionist de către creștini pentru tratamentul diferitelor boli, indiferent dacă acesta era un medic necreștin sau creștin (și dintre aceștia din urmă erau foarte mulți în Imperiul Roman Târziu). „Dintre sfinții taumaturgi, unii au studiat știința medicală a epocii lor și au vindecat bolnavii atât cu medicamente, cât și cu harul Sfântului Duh, prin rugăciune. Alții din această categorie nu au studiat medicina, însă li s-a dăruit harul de a tămădui. Pe aceștia credincioșii au ajuns să-i venereze ca vindecători minunați, iar alții au fost incluși în categoria sfinților tămăduitori datorită vindecărilor minunate săvârșite după moartea lor, prin puterea harului dăruit de Dumnezeu sfintelor moaște” (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Îngrijirea bolnavilor este poruncă dumnezeiască și datorie socială”, în: Calendar creștin-ortodox 2024, București, 2024, p. 8).

Nici hagiografii, persoanele poate cele mai apropiate sfinților și cei mai buni cunoscători ai puterilor lor de vindecare, nu au ezitat să apeleze la medici, care, chiar dacă, de multe ori, nu au reușit să vindece boala, nu i-au făcut pe aceștia să se îndepărteze de știința medicală și să scrie împotriva acesteia. Autorul Vieții și minunilor Sfintei Tecla spune că a mers mai întâi la medici având antrax, iar doar atunci când aceștia i-au propus amputarea unui deget, a decis să ceară ajutor la sfântă. În mod similar, Sfântul Sofronie al Ierusalimului a căutat mai întâi sfatul medicilor alexandrini, având un ochi bolnav și, pentru că ei nu l-au putut ajuta, s-a dus să ceară ajutorul Sfinților Chir și Ioan.

Literatura hagiografică patericală, de asemenea, întărește faptul că remediile folosite erau doar simple subterfugii, cu rol de a ascunde, din smerenie, lucrarea minunată taumaturgică a unui sfânt, spre a muta cumva atenția de la puterea vindecătoare a sfân­­tului la un anumit element exterior folosit de acesta în vindecare. Toate apoftegmele din Pa­teric care istorisesc diferite minuni întăresc faptul că vindecarea este urmarea rugăciunii asidue și a însemnării cu semnul Sfintei Cruci, nici un alt remediu nu este lucrător în vindecare per se. 

Antropologia creștină, accentuând unitatea psihosomatică a omului, are, în chip firesc, o deschidere pozitivă atât asupra sănătății su­fle­tești, cât și a celei trupești, existând o reciprocitate firească între acestea. Biserica dintotdeauna s-a rugat atât pentru sănătatea sufletească, cât și trupească a credincioșilor, însă prelungirea vieții și păstrarea sănătății trupești nu au fost o prioritate a Bisericii, cunoscând relativitatea acestui demers: „Scopul Bisericii nu este să dea lumii un mod de a supraviețui sau de a dobândi o viață cât mai lungă, ci viața care biruiește moartea” (Georgios Mantzaridis, Morala creștină, vol. II, trad. de diac. drd. Cornel Constantin Coman, București, Ed. Bizantină, 2006, p. 475). Călugării îm­bu­nătățiți vedeau în boală un exer­cițiu de creștere duhovnicească atât de profund, încât, de multe ori, refuzau nu doar tratamentul, ci chiar o hrană mai întăritoare, care să-i ajute să depășească mai ușor sufe­rința trupească. Astfel, ei nu căutau odihna, confortul lumii acesteia, ci doar Împărăția lui Dumnezeu: „Un bătrân a căzut într-o boală grea, - citim în Pateric -, încât cele dinlăuntrul lui scoteau mult sânge. Unul dintre frați s-a întâmplat să aibă niște prune uscate. Și făcând terci, a pus și pe acestea în el și au adus Bătrânului. Și-l rugau să guste puțin […]. Iar Bătrânul, privindu-l îndelung, a zis: Cu adevărat aș vrea să mă lase Dumnezeu în această boală alți treizeci de ani. Și nu a primit Bătrânul, în astfel de boală fiind, să mănânce fiertură” (Patericul Mare. Apoftegmele Părinților Pustiei. Colecție tematică, IV, 114, Ed. Bizantină, 2015, p. 314).

În narațiunile hagiografice, alături de detaliile legate de viața și pătimirile unui sfânt, de minunile săvârșite, de scenele din viața cotidiană din acea vreme, vom întâlni expuse în acestea și o serie de cunoștințe medicale: „utilizarea terminologiei relevante sau descrierile simptomelor bolilor sau, uneori, ale instrumentelor și tratamentelor chirurgicale” (Stephanos Efthy­miadis, „Collections of Miracles (Fifth-Fifteenth Centuries)”, în: The ­Ashgate Research Companion to Byzantine Hagiography, vol. II: Genres and Contexts, London/New York, Routledge, 2014, p. 105). Astfel, nu trebuie să ne surprindă faptul că „hagiografii nu s-au sfiit să-și demonstreze propria competență în teoria și practica medicală” (ibidem, p. 105), sigur, fără a avea pretenții de a fi considerați specia­liști, și, „în ciuda tendinței lor generale de a denunța medicii pentru avariția și ineficiența lor”, toți vor sublinia „su­perioritatea unui sfânt și a lo­cașului său sfânt de vindecare” (ibidem, p. 105). Sigur că în perioada creștinismului primar erau foarte mulți șarlatani care se dădeau drept medici doar cu scopul de a câștiga bani cu ușurință. Majoritatea Pă­rinților Bisericii îi îndeamnă pe creștini spre a-i consulta pe medici, când sunt în boli și suferințe trupești, văzând în medicină o cu­noaștere care vine tot de la Dumnezeu, însă îi sfătuiesc la prudență spre a nu fi victimele diferiților impostori. Astfel, Origen se întreba într-o scriere a sa „care știință vine de la Dumnezeu mai mult decât știința sănătății” (Origen, Omilii la Numeri, XVIII, 3).

Vindecarea, chiar dacă vine prin meșteșugul medicului, este dată tot de Dumnezeu: „Fără Dumnezeu nu poate face nimic nici doctorul, ci Dumnezeu e Cel ce dă sănătate celui ce suferă” (Sf. Varsanufie cel Mare, Scrisori duhovnicești, 770, în: Filocalia, vol. 11, București, Ed. IBMO, 2017, p. 822). Astfel, citim că Avva Sisoe, rugându-se pentru vindecarea unui ucenic al lui, „a întins mâinile spre cer, zicând: Dumnezeule, fie că vrei, fie că nu vrei, nu Te las până nu îl tămăduiești! Și îndată s-a tămăduit” (Patericul Mare, XIX, 22, p. 894). De asemenea, citim, în același context, că o femeie care suferea de cancer la sân, auzind despre puterea Avvei Longhin, căuta să-l întâlnească. Și când aceasta l-a întâlnit, adunând lemne pe malul mării, dar nerecunoscându-l, acela s-a smerit spunând despre sine că Avva Longhin este un înșelător și să nu se ducă la el. Însă, făcând semnul Sfintei Cruci înspre locul bolnav al femeii, i-a spus: „Mergi și Dumnezeu te va vindeca. Longhin nu-ți poate fi de folos cu nimic. Și femeia a plecat crezând cuvântului și s-a tămăduit îndată. După acestea, povestind unora lucrul și trăsăturile Bătrânului, a aflat că acela era Avva Longhin” (Patericul Mare, XIX, 11, p. 889). Paginile Limonariului ne încredințează de același lucru: ceea ce, de multe ori, medicina nu poate rugăciunea împlinește: „Eu, poves­tește Avva Chiril, zăceam de o boală de nevindecat. Nici un doctor nu a putut să mă tămăduiască. Când m-am întors la Avva Iulian, Bătrânul m-a vindecat îndată prin rugăciunile lui” (Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, 28, traducere și comentarii de pr. prof. dr. T. Bodogae și D. Fecioru, Alba Iulia, 1991, p. 44). Același lucru îl putem citi și în minunile Părinților din Apus. Astfel, Sfântul Grigorie cel Mare, istorisind despre Sfântul Benedict de Nursia, povestește că într-o zi, în timp ce frații de la mănăstire construiau un perete, acesta s-a dărâmat peste unul dintre tinerii monahi, zdrobindu-i nu doar multe dintre oase. Aducându-l pe monah înaintea venerabilului Părinte Benedict, „omul lui Dumnezeu le porunci să îl pună imediat pe salteaua pe care se ruga de obicei și, după ce îi trimise afară pe frați, închise chilia. El se adânci în rugăciune mai stăruitor decât de obicei. Lucru minunat (mira res): în același ceas, îl trimise din nou pe acesta teafăr și sănătos, ca înainte, la aceeași muncă” (Grigorie cel Mare, Dialoguri, II, XI, 1-2, trad. de Cristina Horotan, Iași, Ed. Polirom, 2017, p. 133).

Amintind practicile care însoțeau tămăduirea bolnavilor prin rugăciune și însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, nu putem trece cu vederea atingerea acestora de relicve sfinte, de icoane, ungerea cu untdelemn sfințit și consumarea sau stropirea cu apă sfințită, toate acestea fiind amintite în multe izvoare hagiografice ca mijloace prin care lucrează harul tămăduitor al Duhului Sfânt. Astfel, citim în Istoria lausiacă despre Sfântul Macarie Alexandrinul (Orășeanul), care a tămăduit o mulțime foarte mare de bolnavi: „Aflându-ne noi acolo, a fost adusă la el o fecioară de neam nobil din Tesalonic, care era paralizată de mulți ani. Ungând-o douăzeci de zile cu untdelemn sfințit cu mâinile lui și rugându-se, a trimis-o sănătoasă în cetatea ei” (Paladie, Istoria lausiacă (Lavsaicon). Scurte biografii de pustnici, 18, București, Ed. IBMO, 1993, p. 42). De asemenea, se spunea despre Avva Veniamin că „s-a învrednicit de darul vindecărilor. Oricine peste care își punea mâna sau îi dădea untdelemn, după ce-l binecuvânta, se izbăvea de orice boală” (Paladie, Istoria lausiacă, 12, p. 30). Sfântul Ioan Casian amin­tește în Convorbiri duhovnicești despre Avva Avram cel Simplu, care s-a întâlnit, într-o zi, pe drum, cu „o femeie având în brațe un copil slab și pe moarte, fiindcă ea n-avea lapte, ce l-a întâmpinat cu rugăciuni și lacrimi s-o ajute. El i-a dat să bea un pahar cu apă, peste care făcuse semnul Sfintei Cruci, și, pe dată, după ce ea l-a băut, în chip minunat, sânul ei, care secase, s-a umplut de lapte” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, XV, 4, trad. de prof. David Popescu, București, 2004, p. 373).

Putem citi în scrisorile duhov­nicești ale Sfântului Varsanufie cel Mare despre un creștin iubitor de Hristos care, „îmbolnăvindu-se și fiind prins de fierbințeală, ceru Marelui Bătrân să se roage pentru el ca să i se ușureze durerea. Ba i-a trimis și apă ca să o binecuvânteze și apoi să bea din ea. Căci nu putea răbda fierbințeala. Și rugându-se Bătrânul, acela a băut și îndată s-a potolit fierbințeala și a încetat durerea” (Sf. Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, 643, în: Filocalia, vol. 11, pp. 755-756).

În concluzie, majoritatea textelor literare hagiografice prezintă anumite coordonate generale ale teologiei bolii, accentuând faptul că tămăduirea este doar un dar de la Dumnezeu, o lucrare a harului lui Dumnezeu prin sfinți, icoane și sfinte moaște. „Toți aceștia au o trăsătură comună: harul dăruit fiecăruia pentru a vindeca omul aflat în boală. Ei sunt numiți «doctori sau tămăduitori fără de arginți» , întrucât nu au cerut niciodată plată pentru vindecările lor” (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Îngrijirea bolnavilor este poruncă dumnezeiască și datorie socială”, în: Calendar creștin-ortodox 2024, București, 2024, p. 8).

Ziarul Lumina