Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, ce pot fi activate prin click pe Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica şi Neamul.Politica.LumeaNr. vizualizari: 4216

UE – nu o strânsură de indivizi, ci o creaţie a naţiunilor

Grigore Manoilescu
Tags: UE; naţiune;
Către o Europă unită. În toate ţările Europei un roi întreg de cercuri de studii, de asociaţii, de federaţii şi confederaţii, de congrese şi reuniuni de tot felul, până la “Parlamentul European” de la Strasbourg, sunt închinate “ideii europene”. Din nefericire multe din aceste iniţiative au un caracter pur formal, fiind menite parcă mai mult să dea impresia că se lucrează pentru unirea Europei, decât s-o realizeze într-adevăr. În general, activitatea “europeniştilor” din ultima vreme ne dă dreptul să constatăm că aceştia sunt atât de preocupaţi de formele exterioare în care urmează să se înfăţişeze noua Europă, încât se pare că au uitat de ce este de dorit unitatea europeană şi care sunt rosturile înalte care o justifică. Ori, tocmai pentru a găsi formele cele mai potrivite pentru viitoarea unire europeană, e nevoie înainte de toate să se realizeze acordul prealabil asupra ţelurilor urmărite prin constituirea ei.
 
De ce e de dorit să se ajungă la unitate europeană?
 
Noua Europă urmează să fie clădită exclusiv sau preponderent pe acorduri politice, pe organizaţii economice, sau, înainte de toate, pe o apropiere spirituală? E concepută Europa de mâine ca o reuniune de indivizi sau ca o colaborare între naţiuni? Ce destin transcendental împlineşte ea şi în ce măsură poate fi socotită ca făcând parte din marele plan al lui Dumnezeu?
 
Dacă ar fi să judecăm Europa de mâine după ceea ce ne-a fost prezentat în ultimele luni ca prima ei realizare constructivă şi ca nucleul din care se va dezvolta viitoarea Europă - “Uniunea Montană” de la Luxemburg - ar trebui să tragem curioase concluzii. Într-adevăr, această “Uniune”, destinată să dea o organizaţie interstatală unor importante industrii miniere şi metalurgice, pare a fi un lucru înţelept şi folositor. Nu e mai puţin adevărat însă că înşişi autorii ei ar fi declarat-o ca un infam trust capitalist ... dacă ar fi realizat-o alţii sau ar fi luat fiinţă înainte de război. Astăzi însă ea e declarată adevărata bază a Europei de mâine, de unde ar rezulta că principalul ţel al unirii europene ar fi o mai bună organizare a producţiei industriale, o mai raţională distribuţie a materiilor prime, o mai eficace diviziune a muncii între diferitele regiuni ale continentului, adică numai realizări în domeniul economic.
 
Se trădează aici o concepţie materialistă, care nu poate justifica uriaşa prefacere ce se urmăreşte în viaţa Europei. În mod fatal o asemenea concepţie nu poate duce decât la realizări exterioare, pur formale, a unităţii europene spre care se tinde.
 
Nu pentru ca să se circule mai comod cu trenul, fără opriri la frontieră; nu pentru ca să se standardizeze mai uşor şuruburile sau ţevile de calorifer; nu pentru ca să-şi întindă mai repede stăpânirea pe toată faţa pământului anumite grupe de interese e de dorit să se realizeze o Europă unită. Aceasta cere sacrificii atât de mari din partea tuturor europenilor, încât popoarele n-ar accepta-o numai de dragul unor discutabile “progrese” în domeniul material.
 
Dar dacă socotim că acordurile economice, oricât de întinse, nu pot fi scopul final şi nici măcar mijlocul exclusiv sau preponderent pentru realizarea Europei de mâine, poate fi aceasta închegată numai pe baza unor acorduri între guverne?
 
Noi credem că nu. Istoria ultimilor patruzeci de ani ne obligă să nu mai acordăm tratatelor - chiar când sunt declarate eterne - decât o durată foarte limitată. Sub ochii noştri a dispărut Liga Naţiunilor, creată pentru vecie, iar ONU începe să dea semne de bătrâneţe; n-a fost respectată Charta Atlanticului, aşa cum nu fuseseră respectate nici cele 14 puncte ale lui Wilson; s-a prăbuşit planul Morgenthau, aşa cum se prăbuşise şi sistemul european creat la Versailles. Poate fi deci Noua Europă elaboratul diplomatic al unor cancelarii care nu cred sincer în tratate nici în clipa când le iscălesc, care nu ţin niciodată seama de adevărata voinţă a neamurilor şi de hotărârile cărora naţiunile se dezinteresează?
 
Dar chiar dacă o asemenea Europă creată pe cale administrativă s-ar realiza - cu discursurile şi fotografiile “istorice” de rigoare - ar însemna oare că s-a creat într-adevăr unitatea europeană?
 
Reprezintă oare un super-parlament şi un super-guvern european un scop în sine?
 
Realizările din domeniul organizării tehnice şi administrative pot fi foarte bune, dar numai cu condiţia ca ele să nu fie socotite drept ţeluri finale de sine stătătoare, ci doar ca unelte de lucru, ca mijloace de netezire a căilor ce duc la realizarea rosturilor supreme care justifică o unire pe plan european.
 
Europa trebuie să se unească pentru ca naţiunile ei să-şi poată dezvolta la maximum geniul creator specific fiecăreia.
 
Dacă naţiunile europene ar fi eliberate de grija războaielor şi neînţelegerilor inter-europene, dacă datorită unei mai bune organizări economice, ele ar fi eliberate de grija hranei de toate zilele, s-ar crea posibilitatea ca o cât mai mare parte a forţelor de creaţie ale popoarelor Europei să se îndrepte spre domeniile superioare ale spiritului omenesc. Atunci şi numai atunci sacrificiile făcute pentru unitatea europeană s-ar justifica, căci aceste creaţii superioare nu se pot ivi decât în cadrul unor naţiuni conştiente de calităţile lor.
 
Iată de ce putem să afirmăm - fără riscul de a apărea drept amatori de paradoxuri - că numai o Europă ale cărei naţiuni vor trăi într-o atmosferă naţionalistă poate realiza o unitate durabilă şi rodnică.
 
Europa de mâine nu trebuie să urmărească contopirea neamurilor ei într-o masă amorfă, uniformă, ci dimpotrivă, trebuie să încurajeze potenţarea calităţilor specifice ale fiecărei naţiuni. Dar tot atât de adevărat e că din această nouă Europă trebuie să dispară şi orice tendinţă de a cuceri - fie şi prin mijloace paşnice - teritorii locuite de un alt neam.
 
Pe de altă parte, minorităţile naţionale, ori în ce ţară s-ar afla, vor păstra depline drepturi de viaţă spirituală comună cu grupul naţional din care fac parte; iar garanţia acestor drepturi o constituie tocmai naţionalismul.
 
Dacă într-adevăr “naţionalismul este voinţa de a face conştiente, explicite şi actuale valorile naturale ale fiecărei naţiuni, pentru a le încorpora patrimoniului comun al umanităţii”, atunci el poate garanta mai bine decât orice libertatea de exprimare a specificului fiecărei naţiuni, grupate sau împrăştiate.
 
La baza Europei de mâine trebuie să stea acordul spiritual al naţiunilor deşteptate în spirit naţionalist şi nu numai formaţiile statale de ieri sau de azi şi cu atât mai puţin combinaţiile economice.
 
Numai astfel naţiunile Europei îşi vor putea aduce aportul lor total, fără nicio deformaţie datorită presiunilor din afară, la opera de creaţie europeană.
 
Pentru ca această garanţie să fie deplină, fenomenul de integrare a Europei trebuie să treacă, cel puţin ca o fază intermediară, prin alcătuirea unor strânse grupări regionale, ce se vor uni la rândul lor pe plan european. În cadrul european trebuie să se creeze, pe baza afinităţilor geopolitice, forme locale de colaborare spirituală, politică şi economică, adaptate împrejurărilor specifice. Scopul lor principal va fi ca, în cadrul noilor unităţi create, să se micşoreze importanţa frontierelor materiale ale statelor naţionale, care prin rigiditatea şi impenetrabilitatea lor au contribuit atât de mult la lipsa de înţelegere între popoare.
 
Frontierele dintre statele naţionale trebuie să fie oarecum spiritualizate şi făcute transparente, până la a nu mai reprezenta decât limitele naturale ale domeniului spiritual al fiecărei naţiuni.
 
Numai o naţiune care trăieşte într-un spirit de naţionalism luminat poate accepta grelele sacrificii necesare realizării unităţii europene. Şi numai o conducere dominată de acest spirit poate avea curajul să i le ceară.
 
Concepţia unei Europe unite, structurată pe ideea naţionalistă şi pe grupele naturale de naţiuni, apare astfel cu totul conformă realităţilor.
 
Europa unită nu poate şi nu trebuie să fie o strânsură de indivizi desprinşi de neamul lor, ci o creaţie a naţiunilor europene, aflate în pace pe planul politic şi economic, dar într-o îndârjită întrecere pe planul cultural şi spiritual.
 
În Europa de ieri era mare şi puternică naţiunea care ştia să răpească altor naţiuni, prin intrigă şi prin forţă, bunuri politice şi economice.
În Europa de mâine acea naţiune va fi socotită mare, care va dărui mai generos tuturor celorlalte naţiuni din belşugul creaţiilor minţii şi spiritului ei.
 
Dacă în acest spirit generos se va construi Europa unită, ea va putea într-adevăr intra într-o nouă fază de înflorire şi-şi va putea păstra în omenire vechea ei strălucire spirituală şi culturală, singura care într-adevăr are preţ în faţa istoriei. Singura care justifică existenţa neamurilor în faţa lui Dumnezeu.
 
(“Însemnări”, Buenos Aires, 1952) (sursa: Permanenţe 7/2013)
 
Notă: Grigore Manoilescu este fratele marelui economist Mihail Manoilescu
10-08-2013
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


Carti/produse despre:
UE, Naţiune,