De ce conducătorii noştri nu-şi iubesc neamul. Pătura superpusă

O naţiune de oameni liberi. Poporul român a suferit o serie de deformări sufleteşti în decursul veacurilor, din cauza cumplitelor împrejurări istorice în care a trăit. Una din cele mai grave alterări ale caracterului său străvechi este mentalitatea de rob, de resemnată acceptare a tuturor nedreptăţilor - rest al stăpânirilor străine ce s-au perindat pe pământul României. Lovit fără încetare şi de pretutindeni, Românul n-a văzut altă cale de ieşire la liman decât să se supună stăpânirilor, oricâte împilări s-ar fi îngrămădit deasupra capului său. Din când în când, câte o figură năprasnică mai zguduia cerul istoriei româneşti, pentru ca, după aceste rare izbucniri, totul să reintre în amorţire. Este şi asta o filozofie a vieţii, care rămâne să se cerceteze în ce măsură a contribuit la păstrarea fiinţei noastre etnice.

Din momentul în care poporul român şi-a făurit un stat naţional, spiritul de abdicare imprimat fiinţei sale de repetatele asupriri, nu putea fi decât contra-producente. Stat înseamnă, în primul rând, realizarea unei suveranităţi interioare, pulsaţia unei conştiinţe de stat în toate instituţiile lui. Când lipseşte unei naţiuni viziunea creatoare de stat, puterile constituite funcţionează desprinse de marea viaţă a neamului. Ca să se fi înfăptuit efectiv statul român modern, trebuia ca, odată cu unirea de la 1859, să se opereze şi o răsturnare de perspectivă în mijlocul poporului român, şi să producă un salt de la mentalitatea de rob, la mentalitatea de stăpân. Ca să se aşeze cum se cuvine pe scaunul conducerii, poporul român trebuia să-şi recunoască poziţia lui în lume. Domnitorul Cuza a înţeles necesitatea acestei schimbări de mentalitate şi, prin reforme îndrăzneţe, a încercat să trezească poporul românesc din „somnul cel de moarte”, făcându-l vrednic să-şi asume răspunderi istorice. Duşmanii nu i-au dat răgaz şi viziunea, ce l-a călăuzit în scurta lui domnie, s-a înmormântat, pe plan politic, odată cu detronarea lui.

Începând de la 1866, statul român s-a dezvoltat în opoziţie cu naţiunea. Nu era o emanaţie a naţiunii, nu era naţiunea prezentă în manifestările lui. Statul funcţiona ignorând vrerea naţiunii, iar când totuşi aceasta avea vreo zvâcnire de independenţă, o readucea în stare de amorţire prin corupţie sau violenţă. Împrejurările din veacul trecut au favorizat crearea statului românesc modern, dar poporul român nu l-a putut emancipa sufleteşte, scuturându-se de mentalitatea omului obişnuit să bată la uşile altora. Vidul politic, rezultat de pe urma absenţei poporului român din incinta noului stat, a fost umplut de elemente alogene, din amalgamul cărora s-a născut, ceea ce Eminescu numea „pătura superpusă”. Evident că această pătură s-a comportat faţă de poporul român exact ca şi stăpânirile străine de pe vremuri: statul, instrument de aservire şi exploatare al mulţimilor româneşti. Între statul „păturii superpuse” şi naţiune nu exista raport de exprimare. Poporul român muncea, plătea biruri grele, îşi vărsa sângele, cânta „Trăiască Regele”, dar nu-şi putea realiza destinul. Erau două realităţi divergente. O singură dată ţelurile statului şi-ale naţiunii au coincis: cu prilejul războiului de întregire, pentru ca apoi drumurile lor să se despartă din nou, deoarece „pătura superpusă” n-a văzut în unirea de la 1918 decât mărirea perimetrului de exploatare.

Mişcarea legionară a urmărit să sfărâme mentalitatea de rob care înlănţuia destinul românesc, să transforme un neam de oameni obidiţi într-un neam de oameni liberi şi mândri de numele ce-l poartă. Odată această prefacere lăuntrică realizată, poporul român se putea afirma politic, luând în stăpânire statul. Lupta mişcării nu s-a dat în fond nici cu vechile partide, nici cu regimul carlist sau antonescian, ci cu o clasă conducătoare străină de aspiraţiile poporului român, una şi aceeaşi sub toate regimurile. Această clasă - de când o semnalase Eminescu - se primenise cu atâtea elemente româneşti încât nu mai prezenta o problemă de ordin etnic. Ea era formată în mare parte din români neaoşi, ceea ce n-a împiedecat-o să continue spiritul şi apucăturile vechii „pături superpuse”. Nu mai erau originile etnice care se înfruntau, ci mentalităţile.

„Pătura superpusă” a condus statul român de la 1900 până la 9 Septembrie 1940. Odată cu alungarea regelui Carol de pe tron, s-a petrecut o revoluţie mult mai profundă decât acest fapt spectacular. Avangarda legionară şi-a vărsat sângele pentru a deschide neamului drumul spre stat. Pentru întâia oară poporul român se simţea ocrotit de stat şi vedea în stat propria lui aşezare. Făptura unui stat, cum spunea Corneliu Codreanu, nu se judecă atât de mult după forma statului, „pe cât stă în contribuţia naţiunii la crearea acestor forme de stat”. Regimul carlist şi cele mai multe guvernări „democratice” nu s-au bucurat de încrederea poporului. 6 Septembrie 1940 a dezlănţuit forţele din adâncuri ale neamului românesc. Forma de guvernare care a urmat, considerată de noi de altminteri, cu totul provizorie, nu poate să pună la îndoială participarea electivă a poporului la crearea noului stat.

Surprinsă de evenimente, „pătura superpusă” şi-a reluat revanşa în ianuarie 1941. E o eroare să se considere că aşa zisa rebeliune legionară din ianuarie - de fapt rebeliunea generalului Antonescu contra statutului constituţional din 14 Septembrie 1940 - n-a avut altă consecinţă decât eliminarea mişcării legionare de la putere. În realitate, odată cu mişcarea, a fost din nou azvârlit în stare de ilotism politic întreg poporul românesc. Din nou oameni nedoriţi de popor, uzând exclusiv de forţă, au ajuns să-l conducă şi să vorbească străinătăţii în numele lui. Noi nu identificăm mişcarea cu poporul românesc şi nu pretindem că numai prin noi ar birui ideea de neam în statul românesc, dar am fost singurii până acum, care ne-am străduit să scoatem poporul român din ignoranţa politică în care a fost sistematic ţinut de „pătura superpusă”.

Aceiaşi înrudire de substanţă explică şi docilitatea cu care şi celelalte partide politice au suportat regimul carlist şi antonescian şi de ce sub amândouă regimurile numai mişcarea legionară a avut de pătimit. Între noi şi aceste regimuri a izbucnit o luptă de concepţie: deoparte, mentalitatea naţiunii biruitoare în stat, de altă parte, mentalitatea clasei conducătoare, dispreţuitoare de naţiune. Între partide şi regimurile de mai sus au intervenit numai diferende de familie. În fond şi unii şi alţii reprezentau interesele aceleiaşi clase uzurpatoare, încât prieteniile tulburate pentru o clipă, s-au refăcut repede şi în cadrul dictaturilor. Personalul politic al celor două dictaturi, carliste şi antonesciene, a fost furnizat de vechile partide.

După catastrofa de la 23 August, tensiunea dintre „pătura superpusă” şi popor a dispărut aproape cu totul, din cauza nivelării în suferinţă a tuturor Românilor. Calculul clasei conducătoare de a găsi un aliat extern în Rusia Sovietică pentru a-şi continua nestingherită dominaţia, aşa cum reuşise să capteze sub Antonescu, bunăvoinţa Germaniei, s-a dovedit greşit. Comunismul a urmărit aservirea totală a poporului românesc şi, pentru a-şi ajunge acest scop, trebuia să distrugă vechea clasă conducătoare, aşezând în locul ei propria lui „elită”.

Resturile clasei superpuse, naufragiate în Occident, nu s-a vindecat nici acum de vechile apucături. Ei speră să reconstruiască, după eliberarea ţării, structura politică şi statală de care au beneficiat până în 1944. Aşa zisul comitet naţional nu este decât expresia aceleiaşi excrescenţe politice pe corpul naţiunii, pe care a identificat-o Eminescu. Acelaşi dispreţ pentru masele româneşti şi acelaşi dezinteres vădit pentru soarta neamului.

Remanenţele mentalităţii de rob persistă şi în sufletele multor exilaţi. Sunt unii care nu-şi găsesc centrul de greutate al existenţei lor până ce nu s-au pus sub ocrotirea unui patron. În loc de a servi singurului stăpân legitim, care este neamul, (neamul, la rândul lui, are deasupra pe Dumnezeu) se consideră favorizaţi de soartă dacă îi bate cineva binevoitor pe umăr, fără să se întrebe dacă persoana care îi agreează, întreţine raporturi corecte cu neamul.

Aceiaşi mentalitate de serv au şi toţi acei români, de treabă de altminteri, care, azvârliţi de soartă în mijlocul unor naţiuni mai înaintate în civilizaţie, cad în extaz în faţa realizărilor acestora, simţindu-se umiliţi de propria lor origine. Cu un zel care nu şade bine, caută să se adapteze lumii în care au poposit, uitând că ei nu sunt nişte emigranţi oarecare, ci solii unui neam ajuns în cel mai greu ceas al istoriei sale.

În sfârşit, pe seama aceloraşi deficienţe sufleteşti trebuie pusă şi confuzia politică ce domneşte între exilaţi. O concepţie politică nu se lămureşte numai în laboratorul minţii. Este o chestie de dispoziţie interioară, de curaj. Consecinţele ce le implică o atitudine clară sperie pe omul rămas prizonier mentalităţii de rob. Orice concepţie politică autentică se realizează într-o zonă de mari tensiuni şi primejdii. Serbul din noi nu cutează să treacă peste anumite limite de gândire, -domeniu rezervat stăpânului de altădată - şi atunci, în locul obiectivelor proiectate pe dimensiunile neamului, apar obiective politice de categorie măruntă, accesibile omului care se sfieşte de el însuşi.

Trecerea de la mentalitatea de rob la mentalitatea de stăpân nu este uşoară. A fi stăpân nu înseamnă a lua locul celui care te-a asuprit până atunci, ci a deveni om liber. Om liber, la rândul lui, nu este acela care face ce vrea, ci omul care îşi reglează conduita după necesităţile de viaţă şi de creaţie ale neamului. Personalitatea lui se complineşte permanent cu personalitatea neamului. Fără corectivul naţional, elementele ce se ridică din mijlocul mulţimilor româneşti riscă să cadă fie în anarhie, fie în ciocoism, alunecări deopotrivă de primejdioase, pentru că în ambele situaţii devin aliaţii inconştienţi ai „păturii superpuse” şi ajung să lupte contra propriului lor neam.

Mişcarea legionară este o comunitate de oameni liberi. Ei nu luptă nici pentru putere, nici pentru poziţii personale, nici pentru averi. Ceea ce îi ţine împreună este disciplina naţională. Oamenii cei mai liberi pe care i-a dat exilul sunt luptătorii care au plecat în ţară şi şi-au vărsat sângele pentru cauza poporului robit de păgâni. Sufletul lor s-a desprins de toate egoismele, de toate sclaviile pentru a face să triumfe în ei, odată cu înfruntarea morţii, vibraţia pură a chemărilor de dincolo de veacuri. (Vestitorii, Octombrie 1954)