CTP ” – hamasul logoreic impotriva pelerinilor/moastelor

Atunci când cineva, în mod constant şi consecvent, este „violent, vulgar şi agresiv” în limbaj faţă de ceilalţi, nu este nevoie să ai drept temei vreun „motiv contextual” pentru a amenda o asemenea atitudine. Este esenţial să realizezi că nu numai „în absenţa înfrângerii orgoliului”, ci şi în „absenţa înfrângerii” ipocriziei şi a dorinţei nestăvilite de a fi în ambele bărci (tradiţională şi progresistă), orice exerciţiu de imagine de a te livra ca fiind constituit dintr-un material moral incasabil şi infailibil, fapt care îţi inculcă ideea că eşti investit să pui pe tine roba unui procuror moral, se dovedeşte a fi doar pucioasa unor resentimente, care s-ar putea să ne asfixieze din punct de vedere spiritual.

1. Revenind. Am ascultat şi citit cu maximă atenţie intervenţiile domnului Cristian Tudor Popescu pe tema moaştelor şi, implicit, a pelerinilor (creştini). Toate acestea m-au pus în faţa unei „revelaţii” de netăgăduit: în spatele acestor intervenţii stă o persoană care manifestă, în mod compulsiv, o atitudine isterizată, cu parfum marxist, faţă de moaşte şi de pelerini, precum şi o apetenţă invariabilă pentru lichidarea prin verbiaj agresiv a celor care nu împărtăşesc acelaşi set de „valori” progresiste ca ale acestuia. Cu alte cuvinte, un ghem de nervi aflat într-o permanentă alertă ori de câte ori aude de moaşte şi pelerini (creştini) sau un clonţ polemic, îmbibat în pulsiuni combative, în aroganţa unor păreri, emanate ca fiind întotdeauna infailibile şi în tonuri permanent erectile.

Disculpându-se, în mod total neconvingător, de acuza că ar fi comparat pelerinii de la Iaşi cu teroriştii musulmani ai mişcării criminale Hamas, domnul Cristian Tudor Popescu se află, de fapt, în aceeaşi tabără cu cei pe care îi întreabă ironic „Faceţi şi Logică la Facultate?”. De ce? Conform logicii, atunci când comparăm două realităţi sau obiecte (adică, ceva despre care se poate vorbi cu sens), analogia dintre ele, pentru a fi concludentă, se bazează pe proprietăţile esenţiale ale obiectelor sau realităţilor respective. Altminteri, analogia este slabă. Mai concret, în cazul nostru, proprietatea esenţială a celor comparate (pelerinii de la Iaşi şi musulmanii mişcării Hamas) este că ambele categorii de oameni sunt religioşi. Mai mult, nu ştim de ce unii ucid sau folosesc „centuri explozive”, iar alţii „după vizita la moaşte, se duc pur şi simplu acasă”. Deci, domnul Cristian Tudor Popescu în afirmaţiile iniţiale, din cadrul emisiunii „Cap la Cap. Prima emisiune live cu Anca Simina şi Cristian Tudor Popescu”, nu face nicio distincţie între cele două categorii comparate: „Mai trebuie spus ceva. Să nu râdem de faptul că oamenii aceia cred în chestia asta cu vinul, cu carnea şi cu 72 de fecioare. Să nu râdem, că râdem de noi. Ce deosebire este între ei şi cei care se duc acum, când vorbim noi, la Sfânta Parascheva? Nu ştiu, s-a terminat pelerinajul? Ce deosebire este? Nişte oameni care se duc acolo să pupe plexiglasul – era să zic iar pepsiglasul. Aşa, că la un moment dat nu au avut acces la moaşte să le atingă din raţiuni sanitare. Deci, oameni care cred că o să se vindece, că o să se îmbogăţească, că nu ştiu ce o să mai primească, ducându-se la moaştele acelea, nu sunt cu nimic deosebiţi de cei care cred că îi aşteaptă o masă împărătească şi 72 de fecioare în rai”(minutele 55:30- 56:33).

O asemenea indistincţie este vrednică de ironia lui Hegel, adresată lui Schelling şi filosofiei intuiţiei intelectuale a acestuia, care a fost formulată aşa: „noaptea toate vacile sunt negre” (îmi aduc aminte că acelaşi jurnalist i-a comparat pe credincioşi cu „vitele”: „Pentru a prosti oamenii, şarlatanul Daniel n-are nevoie de matematică, nici de logică, o dă direct, ca o strigătură pentru vitele ce le păstoreşte”). Nu mai contează că unele pot fi Holstein, Angus, Bălţată românească, Jersey, Malvi etc.

Domnul Cristian Tudor Popescu introduce distincţia între cele două categorii comparate – pelerinii de la Iaşi şi membrii Hamas – doar atunci când este pus în situaţia de a se disculpa de o asemenea acuzaţie: „Cum aş fi putut să compar ACŢIUNILE unora, puţini, din cei ce cred că raiul islamic, care se aruncă în aer folosind centuri explozive, cu pelerinajul paşnic al fidelilor Sf. Parascheva, care, după vizita la moaşte, se duc pur şi simplu acasă?”. Inclusiv, după această precizare comparaţia rămâne tot în picioare: ambele categorii sunt religioşi radicali, cu diferenţa că „oamenii  Sf. Parascheva îşi scot masca şi ling pepsiglasul”, mergând liniştiţi acasă, iar cei din Hamas sunt „sinucigaşi şi criminali, folosind centuri explozive” pentru a se arunca în aer. Concluzionând, conform logicii strâmbe a domnului Cristian Tudor Popescu, toţi oamenii religioşi sunt la fel, radicali, doar că unii ucid sau se sinucid, iar alţii ba. Distinsul jurnalist nu compară „ACŢIUNILE”,  ci forma mentală. Adică, pentru a folosi cuvintele lui Marx, „păienjeniş speculativ, brodat cu flori retorice literare şi îmbibat cu rouă sentimentală”. Sau altfel spus, atât creştinii, cât şi musulmanii sunt nişte „somnabuli” care acţionează în vederea unor beneficii viitoare, iluzorii, doar că primii aud vocea interesului propriu, minunile şi mântuirea (bieţi egoişti şi naivi), în vreme ce musulmanii radicalizaţi aud voci care îi îndeamnă să se detoneze în pieţele publice, pentru a intra mai repede în posesia bunurilor mult râvnite (vin, cărnuri şi fecioare).

2. Lectura postării de pe pagina personală de Facebook  a domnului Cristian Tudor Popescu – „O jignire adusă lui Iisus” –, mi-a activat în minte lectura unui pasaj din cartea „Sfârşitul competenţei. Discreditarea experţilor şi campania împotriva cunoaşterii tradiţionale” a lui Tom Nichols: „Cunoştinţele de bază ale americanului de mijloc sunt la un nivel atât de scăzut, încât au trecut de pragul «neinformat», l-au depăşit şi pe cel de «informat greşit», iar acum sunt în cădere liberă spre «în eroare într-un mod agresiv». Oamenii nu numai că dau crezare unor aberaţii, ci se împotrivesc învăţării în loc să renunţe la convingerile lor. Nu am trăit în Evul Mediu, aşa că nu pot spune că această situaţie e fără precedent, dar nu îmi amintesc să mai fi văzut ceva asemănător” (p. 10). Dacă adjectivăm substantivul la plural „cunoştinţele” cu termenul „religioase” şi înlocuim expresia „american de mijloc” şi punem numele domnului Cristian Tudor Popescu, pe care nu îl pot suspecta în niciun fel ca fiind lipsit de inteligenţă, îl regăsim perfect descris în rândurile de mai sus: avem imaginea unui personaj cu multe carenţe în ceea ce priveşte cultura religioasă, fapt care îl determină, probabil, să se pronunţe apodictic pe teme, pe care nu le stăpâneşte în mod adecvat, precum şi să se comporte extrem de agresiv şi jignitor la adresa creştinilor ortodocşi. Aş îndrăzni să îl consider un fel de „hamas” logoreic ateu, în mod permanent, încruntat împotriva creştinilor şi a sfintelor moaşte.

Ceea ce nu ştie domnul Cristian Tudor Popescu este faptul că ortodocşii, nu numai cei români, nu se închină la „un mort, cadavru, care poate să te vindece sau să-ţi rezolve nişte probleme, să faci rost de bani, să ieşi dintr-o situaţie” („CAP la CAP. Tentaţia extremismului”, postată pe canalul youtube „Recorder Talks”, minutele 27:41-27:57), ci sunt cinstite persoane, care au dus o viaţă în concordanţă deplină cu învăţăturile Evangheliei. În limbaj bisericesc aceste persoane se numesc sfinţi, adică cei care L-au interiorizat pe Hristos la modul cel mai profund şi autentic în inimile lor, răstignindu-şi, adică biruind, lăsând fără „viaţă”, fără putere păcatul şi viciile din trupul lor. Hristos, Cel fără de păcat, a răstignit/crucificat pe Cruce, prin jertfa Sa, păcatul omului. De aceea, Sfântul Apostol Pavel le spune galatenilor, fără să fi murit deja, că „m-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”; „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Galateni 2, 20; 6, 14).  Cinstirea este acordată datorită faptului că întreaga existenţă a sfântului este o conformare permanentă, deplină şi autentică a  vieţii sale, cu cea a lui Hristos. Viaţa sa este o răstignire a patimilor şi răului, tentaţii ale oricărui muritor. De aceea, sfinţii sunt numiţi hristofori, adică purtători de Hristos, pentru că au făcut ceea ce El a făcut pentru noi: au desfiinţat/au crucificat puterea păcatului, ca să poată trăi în comuniune cu Iisus Hristos. Aşa se explică, ceea ce nu poate asimila domnul Cristian Tudor Popescu, faptul că ortodocşii cinstesc moaştele sfinţilor, făcându-şi cruce, fără să fie „o jignire, o desconsiderare la adresa lui Iisus”. Crucea este legată indisolubil de răstignire/crucificare. Astfel, un creştin ortodox, făcându-şi cruce în faţa moaştelor, de fapt, mărturiseşte şi el sau este ca un fel de memento că şi el îşi va răstigni patimile şi răutatea, ca să poată trăi în Hristos, pentru a folosi cuvintele Apostolului Pavel din Noul Testament. De aceea, biruind răul din firea lor şi fiind în comuniune cu Dumnezeu, trupurile sfinţilor se umplu de har, de energiile dumnezeieşti, şi nu mai intră în stare de putrefacţie. Aceste trupuri pline de har se numesc moaşte, nu „cadavre”, nici „oase”, cum peiorativ se exprimă domnul Cristian Tudor Popescu. Nici măcar despre trupurile celor care, nefiind sfinţi, au trecut pragul acestei vieţi în lumea veşniciei, nu le spunem că sunt „cadavre” sau „oase moarte”. Nu am auzit pe nimeni, în afară de situaţiile în care cineva doreşte să fie eruptiv prin ireverenţă şi agresivitate verbală, cum, din păcate, este setat protocolul mental al domnului Cristian Tudor Popescu, să vorbească despre un prieten sau o rudă apropiată sau chiar despre necunoscuţi ca fiind „cadavre” sau „oase moarte”. Prin urmare, terminologia este foarte precisă: creştinii cinstesc trupurile pline de har ale Sfinţilor, nu se închină la ele – este o confuzie de termeni să rosteşti o asemenea inepţie teologică: „a te închina la moaşte este anticreştin” („CAP la CAP. Tentaţia extremismului”, postată pe canalul youtube „Recorder Talks”, minutele 31:26-31:29) –, iar aceste trupuri sunt moaşte, nu „cadavre” sau „oase moarte”. Însăşi etimologia cuvântului moaşte este cea care lămureşte aporia neteologică a domnului Cristian Tudor Popescu. Cuvântul în discuţie provine din limba slavă veche şi înseamnă putere. Pe cale de consecinţă, moaştele nu sunt simple relicve sau rămăşiţe, ci sunt puterea  spirituală, harică a trupurilor sfinţilor, iar ele sunt cinstite prin sărutare, pentru că sunt persoane. În acest context, probabil suntem îndreptăţiţi să considerăm că domnului Cristian Tudor Popescu îi pot fi aplicate cuvintele lui Ludwig Wittgenstein: „Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele” (Tractatus Logico-Philosphicus 5.6, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 102).

Legat de prezenţa cultului cinstirii moaştelor în Scriptură, acelaşi jurnalist cu grave lacune teologice şi biblice, precum nu mă pricep eu la literatură Science Fiction, deşi citesc din când în când şi îi las pe cei competenţi să se pronunţe, tună şi fulgeră, vituperând marota fără niciun fundament: „Nu există în Biblie niciun rând despre cultul moaştelor, despre îndemnul la cultul moaştelor. Nu există aşa ceva”(„CAP la CAP. Tentaţia extremismului”, postată pe canalul youtube „Recorder Talks”, minutele 28:20 -28:35). Şi pentru ca pintenul letal să fie deplin înfipt în coasta ortodocşilor „pupători de moaşte”, domnul Cristian Tudor Popescu scoate din buzunarele minţii sale „apodictica” frază: „Deşi, dacă ai fi un creştin adevărat, care a citit rând cu rând şi crede în Sfânta Scriptură, n-ar trebui să atingi cadavrul, căci Vechiul Testament numeşte această faptă necurăţie, întinătoare pentru 7 zile” (Cristian Tudor Popescu, O jignire adusă lui Iisus, postare pe pagina sa personală de Facebook). Această cheie de lectură îmi aduce aminte de o expresie a lui Marx – „Nimic mai uşor decât a da o spoială socialistă ascetismului creştin” –, pe care îmi permit să o adaptez contextului de faţă în felul următor: nimic mai uşor decât a da o spoială progresistă interpretării textelor biblice.

În ciuda faptului că domnul Cristian Tudor Popescu pare să fie selectiv în alegerea textelor biblice doar pentru a-şi susţine ideologia anticreştină/antiortodoxă sau  pare să absolutizeze autoritatea spirituală a Vechiului Testament, fapt care poate induce ideea respectării ad-litteram a unor precepte morale, care au fost abolite de Însuşi Hristos în Noul Testament, totuşi nici măcar textele aduse în discuţie nu sunt conotate în maniera contextuală a Bibliei. Dacă ar fi să ţinem cont de toate preceptele morale vechi testamentare, atunci ar fi bine ca domnul Cristian Tudor Popescu să se problematizeze de ce nu se mai respectă astăzi recomandarea „De va lovi cineva un om şi va muri, acela să fie omorât” (Levitic 24, 17)? Implicit, ar trebui să susţinem pedeapsa capitală pentru anumite delicte morale, ceea ce este complet necreştinesc. Iisus, Cel care a spus „Să nu socotiţi că am venit să stric/să distrug Legea  sau prorocii (Vechiul Testament); n-am venit să stric, ci să o plinesc” (Matei 5, 17), adică o desăvârşeşte, o completează, ne cere, chiar dacă pare imposibil, să ne iubim vrăjmaşii, să le facem bine celor care ne urăsc sau să ne rugăm pentru cei care ne jignesc sau ne calomniază (Matei 5, 44).

Mai mult, conform gândirii nou-testamentare, aşa cum i-a descoperit Dumnezeu Apostolului Petru, care a avut o viziune, în care i s-a cerut să mănânce din carnea animalelor cu patru picioare, animale considerate pentru evrei necurate („Din toate fiarele cu patru picioare, cele care calcă pe labe sunt necurate pentru voi şi tot cel ce se va atinge de stârvul lor, necurat va fi până seara” (Levitic 11, 27): „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate” (Faptele Apostolilor 10, 15).

În gândirea veterotestamentară a deveni necurat prin atingerea de anumite obiecte sau persoane nu coincidea cu a fi considerat un păcat, ci, pur şi simplu, oprea accesul la rugăciunile din Templu. De aceea este menţionat în cartea Numerii 19, 11 faptul că „cel care se va atinge de trupul mort al unui om să fie necurat şapte zile”. Evident că niciun creştin al zilelor noastre nu consideră că prin atingerea de un mort devine necurat şi că astfel are nevoie de ritualul purificării. Sau, probabil, pentru a fi puţin ironic, domnul Cristian Tudor Popescu, atunci când se apropie de coşciugul unui apropiat, la înmormântarea căruia participă, se consideră necurat şapte zile şi caută să se purifice – „Deşi, dacă ai fi creştin adevărat, care a citit rând cu rând şi crede în Sfânta Scriptură, n-ar trebui să atingi cadavrul, căci Vechiul Testament numeşte această faptă necurăţie, întinătoare pentru 7 zile” (O jignire adusă lui Iisus, postare pe pagina sa personală de Facebook). Pentru orice creştin „adevărat”, este normativ cuvântul Apostolului Pavel: „Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este” (Romani 14, 14).

Legat de o altă frază a domnului Cristian Tudor Popescu, care susţine vânjos că „nu există nicio frază în Biblie care să îndemne sau măcar să spună ceva cu privire la cultul moaştelor” (Cristian Tudor Popescu, O jignire adusă lui Iisus, postare pe pagina sa personală de Facebook), pe lângă textul din cartea IV Regi 13, 21 – un text care stârneşte alergie unora – , şi în care ni se spune că, prin atingerea de oasele lui Elisei, un mort, aruncat în mormântul profetului, a înviat, există un alt text din cartea Facerii, unde se relatează faptul că prorocul Moise „a luat cu sine oasele lui Iosif; căci Iosif legase pe fiii lui Israil cu jurământ, zicând: «Are să vă cerceteze Dumnezeu şi atunci să luaţi cu voi oasele mele de aici» (Ieşire 13, 19), În mod paradoxal, rămăşiţele patriarhului Iosif sunt purtate de către israeliţi pe toată durata călătoriei înspre Ţara Făgăduinţei, fără să fie considerate ca fiind o întinare. Apoi, acestea sunt îngropate în Sichemul Canaanului (Iosua 24, 32). Cum a fost posibil acest lucru, de vreme ce exista un precept care interzicea atingerea de oasele unui mort? Patriarhul Iosif nu era orice om din poporul lui Israil. El era considerat un om drept şi cu o viaţă sfântă. Trupul fără viaţă al lui Iosif nu însemna nişte „oase moarte”, ci persoana acestui mare patriarh biblic, încărcată de har şi putere spirituală. Prin urmare, cinstirea moaştelor înseamnă cinstirea persoanelor care au transformat trupurile lor în „temple ale Duhului Sfânt”, în care locuieşte Dumnezeu-Treimea (I Corinteni 3, 16). Ulterior, Tradiţia Bisericii a cultivat, în slujirea ei liturgică, exemplul de cinstire a sfintelor moaşte, care, conform unui cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, un mare predicator al Bisericii creştine de la sfârşitul secolului al IV-lea, „nu fac numai minuni, ci ne şi îndeamnă la un mod de viaţă creştină autentică”.

Este redundant să precizăm faptul că termenul Tradiţie nu poate fi echivalat cu ideea de cutumă sau obiceiuri, cum eronat se poate crede atunci când domnul Cristian Tudor Popescu afirmă, fără să deţină nuanţele teologice ale acestui concept, că „tradiţia este inventată după Biblie” („CAP la CAP. Tentaţia extremismului”, postată pe canalul youtube „Recorder Talks”,minutele 28:37-28:39). Dimpotrivă, Tradiţia este conţinutul de credinţă apostolic, revelat prin Iisus Hristos, transmis pe cale orală şi apoi transpus în scris, dând naştere Sfintei Scripturi. De aceea, se poate spune că Tradiţia „a inventat” Scriptura, având în vedere că prima Evanghelie a Noului Testament, a lui Marcu, a fost scrisă după aproape 40 de ani (anul 63) după Răstignirea Domnului. Deci, „Scriptura însăşi este Tradiţia apostolică”, după expresia unui mare teolog al Bisericii (Georges Florovsky).

Pe cale de consecinţă, îi recomand domnului Cristian Tudor Popescu mai multă prudenţă şi smerenie, atunci când dezvoltă subiecte sau teme, care presupun niţică lectură teologică şi studiu mai adecvat al Sfintei Scripturi.

Aş fi extrem de bucuros dacă toate aceste rânduri ar fi citite în spiritul titlului unei cărţi a lui Francis Fukuyama: „Identitate. Nevoia de demnitate şi politica resentimentului”, pe care l-aş aplica contextului de faţă în felul următor: „nevoia de demnitate” în ceea ce priveşte cultura creştină şi respingerea „politicii resentimentului” din ideologia progresistă.

Sursa: episcopiahusilor