Tema luniiACTUALITATEA religioasăORTODOXIA (dreapta credinţă)Sfânta ScripturăSfânta Tradiţie şi ereziilePredici. Cateheze. PastoraţieORTOPRAXIA (dreapta trăire)Viaţa duhovnicească. MilosteniaMisiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorRUGĂCIUNI. Icoane. MoaşteBISERICA si lumeaFamilia. Copiii. Educaţia. VocaţiaBiserica. Neamul. Politica. LumeaRenasterea satului, a scolii si a comunitatii crestineStiinţă. Medicină. Cultură. ArtăCĂLĂTOR prin ţara meaEvenimente. Apeluri. PetitiiCĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTIIArhiva REVISTE (articole) 1998-2011Calendar
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 5135
Adaugati un comentariu:
Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu maica Siluana şi Picu Ocoleanu (9). Despre Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească.
Monahia Siluana Vlad09 Mestesugul bucuriei - 7 decembrie 2006 - Maica Siluana
Bună ziua, stimaţi ascultători. Bun venit la o nouă ediţie a emisiunii Meşteşugul bucuriei vă spun, ca de fiecare dată, maica Siluana şi Picu Ocoleanu. Continuăm introducerea pe care v-am propus-o încă de la prima ediţie a emisiunii noastre, introducerea în cealaltă logică, logica împărăţiei lui Dumnezeu. Continuăm catehismul nostru trăit, continuăm, altfel spus, să învăţăm, să învăţăm ceva absolut nou. Să învăţăm, iată, gramatica, sau altfel spus, abecedarul acesta al bucuriei împărăţiei lui Dumnezeu. Am discutat noi despre Dumnezeu, atât cât am putut şi noi, cu limitele raţiunii noastre şi cu limitele credinţei noastre, atât de puţină cât este. Şi am discutat noi şi despre alte minunate taine, cum sunt taina aceasta a lucrării Duhului Sfânt, sau taina providenţei lui Dumnezeu. Vă propunem în emisiunea aceasta să continuăm discuţia noastră despre Sfânta Biserică. Pentru că , iată, noi de fiecare dată spunem la emisiunea noastră noi. Cine suntem noi? Cine este acest plural: noi? Şi dacă ne vom întreba aşa, vom ajunge la concluzia că suntem noi, oameni adunaţi în Sfânta Biserică. Noi cei care am fost botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi-al Sfântului Duh . Dar aceşti noi , acest plural, are şi un nume. Acest plural se cheamă biserică. Iată, în simbolul credinţei ni se spun câteva cuvinte despre biserică. Zicem aşa: credem şi-ntr-una sfântă, sobornicească şi apostolească biserică. Mai mult nu ni se spune. Şi vom încerca în cele ce urmează să vedem ce înseamnă una, ce înseamnă sfântă, ce înseamnă apostolească. Pentru că de foarte multe ori noi rostim Crezul la Sfânta Liturghie sau la Botez, atunci când se botează un prunc, dar de foarte puţine ori ne gândim mai adânc la ceea ce înseamnă cuvintele acestea. Ce ar însemna biserica cea una, maică Siluana?
Pentru mine, înseamnă singurul loc în care eu mă simt una cu ceilalţi. Adică durerea mea ca om a devenit foarte de nerăbdat în clipa în care m-am simţit în opoziţie, în divorţ, în adversitate cu toţi cei din jurul meu, chiar şi cu mine însămi. Şi când am venit la Domnul, când m-am întors acasă, când m-am întors în Biserică, am căpătat bucuria şi o stare de bine care mă trezea la un dor de mai bine şi pornisem spre dorul inimii mele. În sfârşit îl găsisem, făcând câte ceva. Nu mă gândeam. Şi încet, încet, spunând Crezul, auzeam bucăţele din el, şi îmi aduc aminte că a avut sens pentru mine, deşi citeam, eram un intelectual şi am rămas un intelectual şi citeam şi nevoia mea de a înţelege ce se întâmplă acolo era mare şi citeam, slavă Domnului, părintele duhovnic mă ajuta, îmi recomanda ce să citesc, dar înţelegeam cu mintea, nu trăiam în… şi-mi amintesc că m-a izbit această credinţă în Biserica una, sfântă, apostolească, după ce am trăit efectiv că aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Brusc, era într-o zi de Rusalii, Pogorârea Duhului Sfânt, când am spus Crezul eu am simţit că eu aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie şi că nu-i o aşteptare aşa, ca-n gară, sau cea de tramvai, o veni sau n-o veni, ci o aşteptare totală, profundă, definitivă, nerăbdătoare şi îndelung răbdătoare. În clipa aceea n-a mai contat cât va dura această aşteptare şi ce-o să pătimesc eu în ea. Pentru că aşteptam. Eram în aşteptare. Şi apoi, am tot spus Crezul o vreme, cred că a fost prima dată când am început să spun Crezul ca rugăciune. Până atunci îl spuneam că aşa trebuia, aşa se cerea, nu eram conştientă că este o rugăciune. Şi atunci când după asta, deci când am început să mă rog, să spun Crezul ca rugăciune, când am spus Biserica e una, am simţit că e singurul loc în care eu însămi sunt un loc, că sunt cât toată Biserica, eu sunt întreaga Biserică şi că sunt o părticică din ea şi că eu însămi sunt Biserica. Că ea nu poate să fie ruptă şi împărţită aşa cum eu nu pot să fiu ruptă şi împărţită în mai multe părţi. N-am mers cu gândul mai departe şi nu am simţit nevoia să merg mai departe nici măcar atunci când gândul iscoditor mă întreba: da’ de ce sunt două biserici? de ce sunt trei? de ce sunt patru? că e catolică, că-i protestantă, că e… De fiecare dată când gândul meu m-a întrebat asta, am încercat să văd ce aşteaptă credincioşii protestanţi, ce aşteaptă credincioşii catolici, ce îşi oferă ei unul altuia şi cei care-i îndrumă şi-i păstoresc, ce le oferă în această arenă de aşteptare şi întotdeauna am avut o recunoştinţă profundă că sunt ortodoxă, că m-am născut ortodoxă şi o siguranţă lăuntrică că atunci când oamenii vor trăi asta, că aşteaptă învierea morţilor, vor deveni ortodocşi şi că vor simţi că Biserica e una. Să mă ierţi, nu ştiu să spun mai mult.
Nu-i vorba nici de iertare, nu e vorba nici de a spune mai mult. E vorba de această pace la care eu am ajuns ascultându-te, maică, pacea aceasta la care trimite unitatea Bisericii. Biserica nu e una în sens matematic: e una şi nu mai e a doua, nu e una în sensul că exclude alte comunităţi, ci este una în sensul că în Biserica aceea ajung la acea pace, nu mai sunt în ruptură cu mine însumi, nu mai sunt în ruptură cu lumea, nu mai sunt în primul rând în ruptură cu Dumnezeu. Sunt una cu mine, una cu ceilalţi, una cu Dumnezeu. Ori în felul acesta Biserica este biserică, nu numai că e o biserică, dar biserica este biserică, dacă am înţeles bine, pentru că aduce această pace, pentru că aduce această împăcare fundamentală cu tot ceea ce eram eu până atunci, până la momentul de a deveni mădular al bisericii, în discordanţă. Ori, pe mine personal m-a impresionat întotdeauna Ectenia cea mare, peste care de multe ori se trece cu vederea . De regulă, ecteniile sunt, par a fi, aş un lucru de umplutură, ceea de fapt nici nu sunt.
Nu sunt, nu sunt.
Nu sunt nicidecum. Multă lume, ţin minte chiar aveam colegi protestanţi şi chiar vechi orientali care erau uluiţi că în Liturghia noastră tot spunem Doamne miluieşte, Doamne miluieşte şi ziceau: da’ nu-i de ajuns o dată să ziceţi Doamne miluieşte?
Da (râde).
Şi atunci a durat puţin până să le explic că de fapt acest Doamne miluieşte e o înainte epicleză, o invocare a lui Dumnezeu permanentă, e chintesenţa aceasta a rugăciunii. Şi pe de altă parte a durat destul de mult şi pentru mine să înţeleg sensul profund al Ecteniei celei mari, de pildă, acolo unde este vorba despre pace. De la început până la sfârşit, ne rugăm mai întâi pentru pacea locului acestuia, a comunităţii acesteia, nu? a bisericii acesteia, a oraşului acestuia, a ţării acesteia, apoi a poporului, cercul se lărgeşte, apoi până şi a puterilor cereşti, pentru pacea întregului Cosmos. Şi poate că de multe ori nouă ni se pare ciudat, nu? Pace. Suntem, mai ales noi care am prins comunismul, puţin şi marcaţi de devalorizarea cuvântului acesta.
Lupta pentru pace.
Lupta pentru pace. Ceauşescu pace. Şi atunci nu prea mai ştiam ce înseamnă pacea, adică ajunsese să însemne aşa un soi de…
Mai lasă-mă-n pace.
Mai lasă-mă-n pace. Da (râde). Sau un soi de propagandă comunistă. Dar în nici un caz nu mai ştiam ce înseamnă, de fapt, pace. În cel mai bun, să zicem, caz, am asociat cuvântul acesta cu războiul fizic şi atunci pacea însemna: dacă nu e război, atunci e pace. Ori, cuvântul pace pe care îl sugerai în trimiterea la unitatea aceasta, la depăşirea discordanţei, cuvântul pace e un cuvânt profund teologic. Un cuvânt profund teologic, care trimite la pacea Împărăţiei lui Dumnezeu, trimite la unitatea aceasta, este acel Shalom care devenise în Vechiul Testament chiar salut. Noi de foarte puţine ori ne gândim că de fapt salutul înseamnă ceva mult mai mult decât o simplă convenţie. În greceşte, atunci când oamenii se salutau, spuneau: bucură-te! Deci avem şi la Magnifica, în Imnul Maicii Domnului: bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!. Iar evreii spuneau: pace! Faptul de a saluta pe celălalt înseamnă, nu? mult mai mult decât, aşa, a spune un cuvânt de formă, înseamnă a-i dori ceea ce este mai bun. Iar pacea aceasta era lucrul cel mai bun cu putinţă, era pacea aceasta a Împărăţiei, pacea aceasta sufletească pe care, iată, o primim în Sfânta Liturghie,o primim în Sfânta Biserică.
Şi o trăim cumva înainte de a-i spune pe nume. Ea vine, e rostită de cei dinaintea noastră, de cei care săvârşesc înaintea noastră Sfânta Liturghie, chit că nu aveam două luni, dar eram nou născută, întoarsă acolo şi nu pricepeam, ca şi un copil care e adus după Botez în biserică. Şi încet, încet îl creşti acolo şi aude pace, aude cântarea şi rugăciunea Bisericii şi o trăieşte şi ajunge într-o bună zi să-i spună pe nume şi să recunoască numele. De aceea nici nu sunt îngrijorată că mulţi creştin ortodocşi nu cunosc învăţătura în sensul că n-au făcut Facultatea de Teologie, nu? Dar sunt îngrijorată atunci când n-am trăit ceea ce cântă învăţătura în noi, ceea ce…
N-am înainte trăit, cumva…
Exact! Exact!
N-am simţit-o chiar înainte de a o rosti.
Slujbele noastre sunt cuvânt, sunt învăţătură şi dacă le primim în noi şi le lăsăm să sune în noi, ele formează în noi o realitate care singură ştie să spună pe nume. Deci se naşte, pur şi simplu se naşte în noi. Cred că Biserica e cea care mă naşte şi mă creşte. Cresc acolo şi mă nasc şi în pacea asta, în leagănul ăsta al păcii care e în ea şi care nu mai poate fi luat de la mine, indiferent câte nelinişti aş avea. Şi mai ales uite, eu, de la mine doar, mă cunoşti şi toată lumea ştie cât sunt de agresivă cumva, de, nu? o fire iute şi uneori de spaima ei, sunt oameni care se tem de mine, aşa şi totuşi, eu trăiesc într-o pace profundă, totală, definitivă şi de netulburat. Nici când îmi ies din fire, ceea ce este patima mea cea mai mare, această pace nu este tulburată. De ce? Pentru că eu, aşa furioasă, dată peste cap, ieşită din fire, eu aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, care nu poate să-mi fie dată decât în această Biserică, care e una.
Altfel spus, pacea asta nu-i o dimensiune psihologică.
Exact.
Nici pe departe.
Şi nici vulnerabilă la furtunile psihologice, asta-i uluitor.
Da, da. Este altceva.
Sigur, am trăit momente de disperare, să zicem, au fost momente de luptă duhovnicească în care am trăit la limitele deznădejdii, nu? Suntem ispitiţi, suntem aşa. Atunci uiţi de pace, nu mai eşti în contact cu ea. Însă deja ştii cum să te aperi: îţi faci semnul crucii fără să simţi, să crezi, pui mâna pe cruce sau pe Sfânta Scriptură sau te duci la icoană şi-o săruţi fără nici un pic de credinţă, fără nici un pic de nădejde, fără nici un fel de…aia este glasul păcii din tine, care spune: eşti acasă. Mintea mea nu mai judecă, mintea mea nu mai crede, ea se leapădă atunci de toată raţiunea mea, se leapădă pentru că nu mai are dovezi, n-are mângâiere, n-are…nu ştiu ce n-are. Şi totuşi, mâna mea se întinde după Sfânta Cruce, face semnul Sfintei Cruci, ori asta nu poate să ţi-o dea decât acea conştiinţă adâncă că eşti în Biserică şi că pe Biserică porţile iadului n-o vor birui. Aici e siguranţa mea, dacă vrei, dar nu-i una raţională, eu nu –mi aduc aminte atunci, în deznădejde, că porţile iadului n-o vor birui, ci pur şi simplu sunt ca atunci când sunt în casă şi afară plouă tare, cu piatră, dar eu sunt în casă şi nu mă atinge nicio grindină, deşi mi-e frică de tunete, mi-e frică c-or să se spargă geamurile, mă gândesc că chiar sunt nişte geamuri subţiri şi-o să se spargă imediat şi c-o să intre piatra numai peste mine. Şi totuşi, eu sunt în casă.
Da, asta este frica de jos, cumva sau psihologia de jos. Ori pacea aceasta, zice în Ectenia cea mare, zice „pacea de sus”. Ne rugăm pentru pacea de sus. E harul lui Dumnezeu, e darul acesta care se coboară peste noi , nu e nici pe departe o trăsătură de spirit a noastră.
Exact, nu-i a noastră!
Nici pe departe!
Dimpotrivă, noi facem tot ce putem s-o …
Şi cred că aici e important să spunem şi pentru radioascultătorii noştri, să accentuăm lucrul acesta, pentru că am auzit de multe ori persoane care asociază legătura cu Biserica sau calea către mântuire cu anumite înclinaţii psihologice. Se zice: acesta calcă a popă, de pildă.
Da, o fire mai contemplativă, mai melancolică…
Da, mai contemplativă şi atunci contemplativul ar avea mai mare acces la Împărăţie, să zicem, decât colericul sau sangvinul.
Slavă Domnului că nu-i adevărat! (râde)
Sigur (râde), nu e nici pe departe adevărat! Accesul la Împărăţie n-are de-a face cu calităţile noastre psihologice, tocmai pentru că dacă ar avea de-a face cu calităţile acestea psihologice, n-am ajunge niciodată la Împărăţie.
Exact! Exact!
Ajungem la Împărăţie pentru că ne este dată Împărăţie şi ne este dat să ajungem acolo şi pentru că pacea asta ne este dăruită.
Exact!
Mă gândesc apoi la Sf Apostol Pavel, care nici el nu era, aşa, un contemplativ şi era o fire energică, o fire foarte, ba chiar foarte energică, cred că se speriau contemporanii mai acătării decât de maica Siluana, de Sf Apostol Pavel.
Să păstrăm proporţiile! Şi care avea un dar fantastic de a-şi face duşmani. Şi astăzi are mulţi duşmani.
Da. E foarte interesant, e foarte interesant !
Da şi foarte mulţi sunt porniţi pe el.
Da, e foarte interesant că Mântuitorul poate are duşmani, mă gândesc cel puţin lumea culturală, mai puţini decât are Sf Pavel. Ciudat.
Mi se pare firesc, mi se pare firesc aşa. Ştii de ce? Pentru că Mântuitorul poate fi privit ca un om excepţional, dar să fie mărturisit de cineva, înţelegi, este o dovadă că EL e Dumnezeu. Dacă Pavel nu mai este Saul, este pentru că Hristos e Dumnezeu! Ori, Pavel trebuie distrus, că el e dovada!
Da, da, da, da, da, da.
Înţelegi? Altfel, orice ar face un om, dacă ar face pe Hristos, să se dea jos de pe cruce şi dacă ar face minuni…ei, a făcut, a murit, am scăpat, s-a dus! Dar dacă El continuă în Pavel, dacă continuă în Siluana, în Gheorghe, în Vasile, în Siluan, iertaţi-mă, aşa, în Sfinţii Lui, dar chiar şi în Siluana…aaa, asta nu se poate! Aici ne este frică! Deci frica de Biserica una!
Dar e mult mai subversiv!
Sigur că da!
Prezenţa lui Hristos în celălalt e mai subversivă decât Hristos istoric.
Exact! Şi lupta împotriva Sfinţilor şi a Sfintelor Icoane ne arată cât de mult nu credem noi că Hristos e Dumnezeu. Pentru că dacă Hristos e Dumnezeu, e normal ca să fie prezent în icoane, dacă Hristos e Dumnezeu e normal să-şi arate slava şi lucrarea în oameni, în Sfinţii lui. Unde să-şi arate, în bolovani pe care să-i înmulţească, în pâini ca să-i facă pofta diavolului, nu?
Da, din păcate e foarte actual ceea ce spui, maică , pentru că, iată şi trăim o nouă pornire iconoclastă. E uluitor să vezi cum în ţara asta, în anul 2006, iată, aproape 2007 în curând, în ţara asta, care are atâtea şi-atâtea probleme, oamenii îşi bat capul cum să interzică icoana în şcoală. E foarte ciudat!
Ştii ce, mie mi se pare mai ciudat aşa, bietul omul acela a avut o idee... e bolnăvior, are o problemă, adică asta nu mă deranjează, nu mă supără faptul acesta. Mă uimeşte cum oameni serioşi au putut să-l asculte şi să-l propage în mass media
Şi să preia ideea.
Şi să facă dezbateri pe asemenea…aici este problema, înţelegi? Încolo că lu’ ăla nu-i plac icoanele, că a vrut să iasă în evidenţă, avea un complex de inferioritate, avea o problemă, da? Să facem un caz din asta? Aici e problema!
Da,da.
Şi ca să vezi cât de mult ne-am dori noi, de fapt, să ştim dacă icoanele au ce căuta s-au n-au ce căuta acolo. Că altminteri e simplu: du-te, nene şi te plimbă şi nu-ţi pune icoană în clasă şi fă ce vrei, că eşti liber.
Da. E faptul acesta de a avea o reacţie împotriva icoanei. Foarte interesant că aceleaşi persoane Îl vorbesc de bine pe Hristos, însă au o reacţie împotriva icoanei.
Da.
Au de-a face tot cu atitudinea aceasta antihristică.
Şi antibiserică, dacă vrei.
Dar împotriva lui Hristos în Sfinţii Lui.
Exact. Şi asta înseamnă antibiserică.
Biserica este cea una, Biserica este, iată , Biserica păcii, este locul acesta al păcii, este locul în care Hristos se manifestă în Sfinţii Lui. Şi am ajuns, iată, la un cuvânt, Sfinţi, la cuvântul Sfinţi. Ori, chiar din Crez, din simbolul de credinţă al Bisericii noastre, noi ştim că Biserica este nu numai una, ci şi este şi Sfântă. Ce înseamnă lucrul acesta, că e Sfântă? Pentru că de multe ori nici nu ne este foarte clar ce este sfinţenia. Şi înainte de a te lăsa să ne spui ceva, maică Siluana, ţin minte că eram mic, eram foarte mic şi l-am auzit pe tata şi am auzit-o şi pe mama spunând despre un personaj dintr-un film, ziceau uite, ăsta parcă e un sfânt! Şi m-am uitat la el, nu înţelegeam ce e un sfânt, cred că aveam vreo trei ani. Personajul respectiv era foarte sobru, foarte serios, îmbrăcat într-o geacă de piele.
(Râde)
Era un film despre legionari şi acela era un legionar. Şi era îmbrăcat aşa şi zice: uite, acesta parcă e un sfânt. Şi m-am gândit mult timp când eram copil că un sfânt trebuie să poarte o geacă de piele. (Râde). Deci, ce e un sfânt? De ce e sfântă Biserica?
Pentru că este unit, este prezent în ea Cel Singur Sfânt. Adică Sfânt înseamnă Dumnezeu, numai Dumnezeu este Sfânt! Şi a fi sfânt înseamnă a fi cum nu suntem noi, dar cum tânjeşte inima noastră să fie. De ce tânjeşte? Pentru că ştie. Ştie de la un contact cu sfinţenia, ştie ea acolo, are o experienţă pe care nu ştie s-o mărturisească, dar o are. Ei şi atunci ea e sfântă pentru că este Dumnezeu în ea, nu? Asta este, Cel Sfânt este în ea şi în ea şi în sensul de comuniune, noi una, noi toţi cei care suntem una, suntem chemaţi să fim una în… omul acela de la început care s-a ratat când s-a spart: ba nu eu, ba tu, ba el, nu eu, aşa, omul acesta s-a reunit cu jertfa şi cu harul lui Hristos şi cu lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu şi a devenit din nou un singur om, nu? Unul singur, una, aşa cum ne-a poruncit să devenim una. Şi atunci suntem una şi în sensul că suntem una între noi, că suntem un singur om şi în sensul că suntem una cu Dumnezeu. Şi e sfântă pentru că e una cu Dumnezeu fără să fie Dumnezeu în dimensiunea ei care nu este Dumnezeu.
M-a impresionat întotdeauna, apoi când am devenit student, faptul că în Biserica primară…
Erau sfinţi.
Da. Biserica se numea comunio sanctorum sau sanctorum comunio, comunitatea sfinţilor.
Da.
Şi, desigur, există mai multe interpretări. Una dintre ele zice că, de fapt, koinonia ton aghion, ton aghion s-ar referi la Cele Sfinte, la Sfintele Daruri, ar fi comuniunea sfintelor, cum se şi zice în Sfânta Liturghie, Sfintele Sfinţilor. Dar şi aici, nu?
Care sfinţi? Că ni le dă nouă. Văd că nu se duce cu ele în ceruri la cei sfinţi.
Şi ne şi zice: Sfintele Sfinţilor.
Şi noi strigăm: Unul Sfânt, Tu eşti Sfânt, Doamne! De fapt.
Ei, noi avem astăzi o reţinere, când spunem: da’ ce , eu sunt sfânt? Când spunem: iată, n-ai făcut asta şi eu zic, ca să mă apăr: da’ ce, eu sunt sfânt? Nu sunt chiar sfânt!
Ei, chiar sfânt nu suntem, dar sfinţiţi suntem.
Da, da, da.
Dar suntem sfinţiţi, deci am intrat în contact cu Cel Sfânt şi cu Sfinţenia şi ea lucrează în noi, noi ne împotrivim să o lucrăm, dar ea lucrează în noi. Îţi dai seama ce simt eu când trebuie să-mi spună cineva Sfinţia Voastră sau Sfinţia Ta, nu? Că te simţi stingherit, uitându-te la tine, nu se poate să nu… Dar noi ştim că omul se sfinţeşte prin Sfintele Taine, poate că rânduieşte Dumnezeu să vorbim şi despre asta, şi asta e posibil tocmai pentru că Biserica e sfântă. Dacă n-ar fi sfântă, ea n-ar naşte fii sfinţi, n-ar sfinţi pe nimeni şi n-ar sfinţi nimic. Nu?
Cred că e şi o anumită hermeneutică vicleană în spatele acestei autolegitimări: da’ ce, eu sunt sfânt? Cred că e o formă a noastră de a exila sfinţenia undeva în nişte sfere inaccesibile şi aşa de inaccesibile, că orice-ai face, tot n-ajungi sfânt. Şi atunci, din moment ce n-ajungi sfânt, măcar stăm aici în păcat. Ori, viclenia aceasta îi lipseşte Bisericii vechi. Lucrul acesta e uluitor, faptul că creştinii, înainte poate chiar să se numească creştini, se numeau pe ei înşişi sfinţi.
Şi ştii că se mai şi îmbătau pe la mese pe-acolo.
Da, se mai întâmplau şi lucruri de genul acesta .
N-aveau un comportament care să ne ajute să credem că a fi sfânt înseamnă a fi ce credem noi acum că trebuie să fii pentru a fi sfânt, nu?
Da. Devii sfânt, cumva, devii sfânt prin însăşi participarea la comunitatea aceasta sfinţită, prin faptul de a deveni creştin, prin faptul de a deveni parte a trupului lui Hristos.
Dacă Biserica e trupul lui Hristosşi El e Sfânt, apoi şi unghia asta căzută şi vânătă şi lovită şi degetul acesta strivit e sfânt.
Totul e sfinţit.
Nu poate să nu fie sfânt! Deci eu ca mădular al lui, ca o componentă a Bisericii, eu sunt sfântă. Dar ca persoană, eu pot să nu primesc darul acesta, eu pot să vreau să fiu împotrivă, am această libertate, această posibilitate, să aleg mai degrabă să-mi trăiesc neputinţele decât puterea pe care mi-o dă Sfânta Biserică, pe care mi-o dă Hristos. De fapt, nu este o chestiune morală, de merit şi de nemerit, ci este pur şi simplu lucrarea lui Hristos. Dacă El este capul Bisericii, dacă Biserica e trupul Lui şi dacă în ea este Duhul Sfânt şi în mine e Duhul Sfânt, eu nu am, în calitatea aceasta de templu al Duhului Sfânt şi de mădular al trupului lui Hristos, sunt sfântă. Şi ca persoană eu trebuie să lucrez ca să-mi împropriez liber şi cu întreaga mea demnitate această sfinţenie. Nu? Să vreau să ader la ea cu toate amănuntele mele.
Începând cu gândurile noastre, cu faptul acesta că suntem sfinţi, automat şi responsabilitatea noastră creşte.
Da.
Nu? Din moment ce eu sunt sfânt, deodată eu sunt superresponsabilizat, eu nu mai pot să…
Exact! Mă întreba un tânăr: ce să fac să nu mai fac păcatul… un anumit păcat… Du-te în faţa oglinzii, priveşte-te şi spune: acest trup este templu al Duhului Sfânt. Ce simţi dacă mereu îţi aduci aminte, îţi priveşti mâna şi spui: această mână aparţine trupului meu, care este templul Duhului Sfânt! Nu-i de la mine, e de la Dumnezeu acest cuvânt, câtă responsabilitate am! Dar dacă zic: astea nu mai sunt vremuri, pe vremuri erau sfinţi, atunci sigur că eu îmi ofer şansa să mă mai îndulcesc de micile plăceri sau marile plăceri ale păcatului. Pot să mă îndulcesc aşa, a la long, să spun uite, există şi reîncarnare, mai rezolvăm data viitoare…
Da, există tot felul de anestezice din acestea.
Exact!
Prin care amânăm cumva…
De ce? Pentru că ne e frică, ne e frică de moarte şi de Înviere, ne e frică de Cruce, ne e frică de viaţă. Ne e frică de viaţă.
Cred că ne e mai frică de viaţă decât de moarte.
Da. Ca viaţa să devină viaţă, ea trebuie să treacă printr-un foc care e dătător de viaţă. Ei, tocmai asta este sfinţenia Bisericii: ea e sfântă pentru că e foc care te arde în topitoarea aia te topeşte, dar noi ne temem înainte de a băga degetul în foc, nu ştiu cum să spun. Noi deci stăm pe margine şi zicem: o, ce trebuie să fie acolo în pălălaia aceea! Şi nu îndrăznim să privim focul care arde deja, noi la foc mic de la Sfântul Botez şi de când ne-am născut în Biserică.
Da, e o artă, de fapt e o anti-artă, de a privi lumea de pe margini, de a ne privi pe noi, de a privi viaţa de pe margini, de a nu trăi! Trăim, dar nu trăim.
Da. Exact!
Vedem de la depărtare. E o atitudine de spectator.
Vezi că şi oamenii aceştia ai vremurilor noastre, oamenii de ştiinţă seculari, psihologii, descoperă că, uite, subconştientul nostru e atât de agitat şi plin de balauri pentru că noi nu ne-am trăit emoţiile, nu ne-am asumat emoţiile noastre şi trăirile noastre şi le-am negat, le-am refulat şi ele de acolo de dedesubt dau de chiar şi bunul simţ acesta al observaţiei empirice sau ştiinţifice ne arată că noi refuzăm darul vieţii, refuzăm pentru că ne e teamă, pentru că nu ne place, pentru că nu corespunde scenariului pe care ni-l facem noi. Ori, a aparţine Bisericii înseamnă în primul rând a scăpa de responsabilitatea scenariului, n-o mai ai! Eram, înainte de a mă întoarce la Biserică, eram stupefiată după ce scenariu prost se desfăşoară viaţa mea. Ziceam: ce actor genial sunt şi ce scenariu idiot trebuie să joc! Nu? Şi acum, când în sfârşit am intrat în scenariul Bisericii, e minunat! E minunat! În sfârşit poate şi genialitatea mea să se desfăşoare.
Cu urarea adresată fiecăruia dintre radioascultătorii noştri de a-şi asuma acest scenariu al Bisericii într-un mod plenar, ne vedem nevoiţi să încheiem astăzi discuţia noastră, timpul ne presează şi vă invităm, totuşi, stimaţi ascultători, la o nouă emisiune săptămâna viitoare, împreună cu maica Siluana şi cu mine, desigur, cu Picu Ocoleanu. Până atunci, toate cele bune!
Bucurie sfântă!
Bucurie sfântă!
25-07-2013| Citeste si: | De acelasi autor: |
Adaugati un comentariu:
CARTI/produse despre:
Biserica, Crezul, Sfinţi, Sfânta Liturghie,
Biserica, Crezul, Sfinţi, Sfânta Liturghie,
/O exegeza a Crezului ortodox42/Fbas42.jpg)
