Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 202

Icoana în Biserica Ortodoxa si sensul ei sacru

Laurențiu Cosmoiu
Tags: icoana; Biserica Ortodoxa; sfintenie; rugaciunea;
 

Este un obiect material, tangibil, ce ni se adresează. Icoana este apropiată nouă, oamenilor, și poartă cu ea complementar o pondere spirituală deosebită. Ea este o fereastră ce dă într-o ­altă lume, în lumea dulcelui Acasă. În cadrul Bisericii Ortodoxe ocupă un loc central, fiind obiectul de cult fără de care nu poate avea loc actul liturgic. Ea poartă imagistic mesajul evanghelic, îmbogățind vizual atât trăitorul prezent în mijlocul Bisericii, cât și Biserica însăși. ­Astfel, viața creștină capătă sens, întregindu-se în ansamblul ei. Biserica are rolul de a practica, ­fixa și transmite mai departe credincioșilor expresivitatea și spiritualitatea icoanei, dar și minunile ei, ca un prețios dar lăsat de Dumnezeu pe pământ, pentru a împlini lucrarea Sa, de mântuire a omului.

Însă Dumnezeu a lăsat omului libertatea de percepție și de relațio­nare cu icoana. Și nu întâmplător! În primul rând, ea nu se adresează oricărei stări interioare, ci vorbește numai celui care pune ceva de la el. Cu cât mai mult, cu atât mai vie și icoana. Cu cât mai deschisă inima, cu atât mai deschis și canalul de comunicare prin ea cu Dumnezeu și sfinții Lui. Făcând o scurtă paralelă actuală: telecomanda nu ne e de nici un folos dacă în ea nu punem baterii. Așijderea, icoana este un instrument, fără doar și poate, pentru care e nevoie de „baterii” înainte de a o utiliza, iar bateriile în cazul de față sunt: credința, pocăința, smerenia și dragostea. Sau mai simplu spus, evlavia. Percepția ei diferită ne-o impunem singuri sau nu, beneficiind de liberul arbitru - minunatul dar de la Dumnezeu. Așa devine icoana pentru unii dintre noi o simplă bucată de lemn, pentru alții o pictură frumos executată ce înzestrează intelectul, iar pentru ceilalți o imagine a sacrului, propice pentru desăvârșire și comunicarea cu lumile superioare, cu Dumnezeu. Ei bine, pentru aceștia din urmă, icoana se deschide, mișcând lăuntric, chiar și la cel mai scurt contact vizual. Astfel ea își asigură netăgăduit sensul sacru. Purtând în ea capacitatea de a transcende lumea aceasta și de a stabili o comunicare directă sau indirectă cu Dumnezeu, icoana devine un element extrem de important din interiorul Bisericii noastre - locul de întâlnire cu Dumnezeu. În interiorul sfântului lăcaș găsim numeroase bogății: instrumente materiale (printre acestea numărându-se și icoana - imaginea dumnezeirii), precum și trăirile lăuntrice, spirituale, așa cum nu găsim în altă parte. Prin icoană avem către ce ne îndrepta ritualic și lăuntric, palpabil și imaterial deopotrivă. Prin ea ne putem adresa direct Lui: „Ascultă, Doamne, rugăciunea mea şi ia aminte la glasul cererii mele” (Ps. 85, 5), atunci când, desigur, avem în față icoana Mântuitorului sau chiar a Sfintei Treimi. Dar și indirect, atunci când avem în față icoana unui mijlocitor, precum a Maicii Domnului, a unui înger sau a unui sfânt.

Rugăciunea și icoana

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1). Așadar, orice relație a noastră cu Dumnezeu nu poate începe decât prin cuvânt sau rugăciune. Este forma primordială de adresare a omului lui Dumnezeu. Rugăciunea purta la început doar lăuntric imaginea Lui, destul de abstractă, adesea îndepărtată și neînțeleasă. Bunăoară, în Vechiul Testament manifestarea concretă a lui Dumnezeu către poporul său se petrecea doar prin sunet, prin cuvânt și rareori prin imagine: în chip de rug aprins, de lumină orbitoare sau ca în cazul apariției de la stejarul Mamvri, în chip de „trei Oameni”. Iar asta extrem de rar și numai unora anterior intens pregătiți spiritual (ex. Moise, Avraam).

Omul a dorit astfel o descărcare în concret. Care să suplinească întrucâtva această opacitate de manifestare a Lui, simțind permanent și negreșit, conștient sau nu, că lipsa accesului la Adevăr îl separă de starea originară. Drumul spre icoană a fost sinuos și nu lipsit de derapaje, dar prin cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic s-a stabilit ca dogmă fundamentală a Bisericii creștine cinstirea icoanelor lui Iisus Hristos, a Fecioarei, ale îngerilor și ale sfinților, ele nefiind altceva decât mărturisirea fără echivoc a întrupării lui Dumnezeu pe pământ. Cu acest moment și omul s-a întărit, având un temei mult mai apropiat de firea lui. Iar icoanele și-au reluat rolul de izvoare nesecate de minuni, sprijinind credința.

După cum spunea Sfântul ­Simeon Noul Teolog: „Toate cuvintele noastre și toată relatarea noastră se face astfel nu despre niște lucruri lipsite de subzis­tență reală sau nearătate, ci despre lucruri deja făcute sau care se vor face și că ele se fac mai degrabă plecând de la vederea și contemplarea lor”. Icoana devine astfel instrument de mijlocire esențial. Văzând și crezând. Și spune iar Sfântul Simeon: „O casă, sau o cetate, sau un palat… are neapărată nevoie să vadă mai întâi și să afle cele care se găsesc în ele și abia apoi să grăiască în chip plauzibil și cu judecată despre cele pe care are să le spună. Căci dacă nu le-a văzut mai întâi, ce ar putea spune de la el? Deci dacă nimeni nu poate spune sau relata ceva despre lucruri văzute și pământești dacă nu s-a făcut mai înainte el însuși văzător al acelui lucru, cum va putea cineva spune sau relata despre Dumnezeu și despre lucrurile dumne­zeiești, despre sfinții și slujitorii lui Dumnezeu și în ce fel este vederea lui Dumnezeu de care aceștia se bucurau în chip negrăit?”. Altfel spus, rugăciunea noastră sprijinită de icoană devine mai completă și concretă, mai întemeiată și încredințată. Căci icoana ne este revelată prin Duhul Sfânt, Mângâietorul.

Despre apariția și temeiul icoanei

Cinstirea icoanei are ca fundament dogmatic întâia imagine dumnezeiască imprimată sau Sfânta Mahramă. În sânul Bisericii astăzi ne este amintită, pe de o parte prin sărbătoarea Sfintei Fețe, iar pe de alta prin sărbătoarea biruinței Ortodoxiei asupra iconoclasmului, atunci când icoana iese triumfătoare și, odată cu ea, dogma întrupării dumnezeiești. Este suficient să ne amintim despre canonul scris de către Sfântul Teofan „Scrisul”, care a trăit în a doua perioadă iconoclastă, pentru a înțelege importanta relație dintre icoană și întruparea lui Dumnezeu: „Cuvântul Tatălui cel necuprins din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins, întrupându-Se; Și chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci mărturisim mântuirea, îl închipuim cu fapta și cu cuvântul”. Vestitul teolog Leonid Uspensky interpretează acest condac în cunoscuta sa lucrare Teologia icoanei în chip lămuritor: „Prima parte… exprimă pogorârea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi și, prin aceasta, temeiul hristologic al icoanei. Cuvintele care urmează dezvăluie sensul întrupării, realizarea planului dumnezeiesc cu privire la om și, prin urmare, la univers. Putem spune că aceste două prime faze explicitează formula patristică: «Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca omul să devină dumnezeu». Finalul condacului exprimă răspunsul omului către Dumnezeu, mărturisirea de către noi a adevărului mântuitor al întrupării, acceptarea de către om a iconomiei divine și participarea lui la lucrarea lui Dumnezeu, prin urmare, realizarea mântuirii noastre”.

Desigur că teologia din spatele acestei revelații dumnezeiești pe care am primit-o prin grija nețăr­murită a lui Dumnezeu comportă vaste interpretări și elemente dogmatice. Însă icoana este până la urmă un instrument simplu, ce ne aduce negreșit mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de starea noastră inițială. Ea este imaginea edificatoare și mijlocitoare a ceea ce devine omul în „stare de rugăciune sfințită prin har”. Așa putem înțelege dubla ei natură: pe de-o parte a sim­plității, iar pe de alta a măreției. O natură de contrast: apariția ei smerită, ce trimite la lumile superioare. O natură materială, pământească, dar și una spiritualizată, ridicată. Prin urmare, mai rămâne să ne asumăm că icoana aparține tuturor oamenilor și nu numai celor sfinți. Numai să vrem să o experimentăm așa cum se cuvine, fie pictând-o, fie utilizând-o în rugăciune și în actul liturgic.

Ziarul Lumina

07-07-2022
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Icoana, Biserica Ortodoxa, Sfintenie, Rugaciunea,