(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 279

Se pot savarsi slujba Inmormântării si pomeniri pentru crestinii carora li se incinereaza trupul dupa moarte?

Tags: incinerare; Sfanta Traditie;
 

Incinerarea sau cremaţia este un procedeu care presupune arderea trupului uman mort, la temperaturi de peste 900º C, în cuptoare speciale, pentru combustie fiind folosite diverse substanţe inflamabile: ulei, motorină, cocs, gaz metan sau alţi compuşi chimici (propan etc.). Procesul de ardere durează între 1 şi 2 ore, rezultând cca 2-3 kg de cenuşă, care este apoi râşnită pentru a se obţine o granulaţie cât mai fină. Cenuşa se poate păstra în urne funerare, care se depozitează în locuri special amenajate, numite „columbare” sau „dumbrăvi de urne”. Unele persoane ţin aceste urne acasă, pentru a „simţi” că defunctul incinerat este „aproape de cei dragi”. În anumite spaţii culturale din Orient, această cenuşă este împrăştiată în ocean, pe ape curgătoare sau în grădini, pe flori ori direct pe iarbă.

Incinerarea sau cremaţia este o practică funerară de sorginte precreştină, care, în vechime, era uzitată îndeosebi în Extremul Orient, în spaţiul budist, iar în Europa, sporadic, de către greci şi romani şi, ceva mai nou, de către triburile germanice. Istoricii şi antropologii consideră însă că cea mai veche şi mai răspândită practică funerară, existentă în toate etapele istoriei, la toate popoarele, în toate culturile şi religiile este înhumarea trupului omului decedat. Ca şi în iudaism, în creştinism, după decesul unui om, se procedează la înmormântarea trupului ca formă finală de cinstire a persoanei umane, pe temeiul teologic al valorii omului - creaţie a mâinilor lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, incinerarea corpului uman a străbătut prin secolele creştine ca o alternativă la ritualul înmormântării. Sociologii consideră că tendinţa de a refuza înhumarea şi de a accepta distrugerea trupului celui decedat prin foc sau aer fierbinte s-a accentuat în Europa şi în întreaga lume începând cu finalul secolului al XVIII-lea, sub influenţa ideilor iluministe, devenind deja, în prima parte a secolului XX, un „trend” legat de sfârşitul pământesc al omului. S-a afirmat adesea şi că execuţiile publice, prin ardere pe rug, pe care Inchiziţia le-a practicat mai bine de patru secole, pentru sute de persoane, au inculcat în mentalul occidentalului ideea incinerării. De asemenea, nefastul experiment nazist al lagărelor de exterminare de la Auschwitz Birkenau, Dachau ş.c.l., folosind moartea prin gazare, înfometare, muncă epuizantă sau experimente medicale, apoi incinerarea pentru milioane de oameni, a arătat lumii de la jumătatea secolului XX că aberaţiile pe care le generează ideologia rasismului culminează cu anularea valorii persoanei umane. Această pagină tristă din istoria modernă a fost urmată de alta, susţinută pe precepte atee sau nihiliste. Mai mult de şase decenii de comunism, în unele ţări din estul Europei, între care şi România, au adus, pentru nomenclaturişti, „moda” refuzului înmormântării creştine şi a ducerii la crematoriu a trupurilor fără viaţă. Astfel se explică cum ideea a subzistat şi practica a proliferat, făcând ca în postmodernitatea începutului de secol XXI incinerarea să fie nu doar acceptată, ci chiar solicitată de multe persoane.

În prezent, în ţări precum Suedia, Danemarca, Marea Britanie, Cehia, Ungaria şi pe continentul australian, incinerarea morţilor este solicitată în peste 70% dintre cazuri. În SUA, unde funcţionează în prezent 2.612 crematorii, se apelează la arderea trupurilor la mai mult de 50% dintre cei decedaţi; în state americane precum Washing­ton, peste 75% dintre persoane optează pentru incinerarea trupului, după moarte. În alte ţări europene, precum Slovenia şi Elveţia, procentul acestui segment de populaţie depăşeşte deja 85%. În Extremul Orient, acceptarea cremaţiei este un element de bază, de pildă, pentru credinţa unui bun „hindi”, iar prin religie tradiţia arderii trupului mort a devenit, de peste trei milenii, parte din cultura acestui areal. În Japonia, unde funcţionează peste 1.520 de crematorii, 99,96% dintre trupurile celor care mor sunt arse; în Singapore şi Hong Kong, peste 77% dintre persoanele decedate sunt incinerate.

În ţările respective, incinerarea este susţinută de o legislaţie specifică, preluată şi aplicată, cu acomodări şi particularităţi, la nivel internaţional. Având pretenţii etice, această legislaţie este susţinută şi promovată de unele organisme precum „Federaţia Internaţională de Incinerare” şi este motivată de o întreagă literatură, care se încadrează în genul „death studies” şi care susţine implementarea, generalizarea şi normalizarea ideilor cremaţioniste în mentalul colectiv. 

Practica incinerării în România, în trecut şi prezent

În România nu a existat niciodată şi nu există nici astăzi o preocupare semnificativă pentru incinerare. Nici construirea crematorului „Cenuşa” din Bucureşti (1928), nici existenţa altor câteva instituţii similare în ţară (Vitan-Bârzeşti, Oradea, Moldoveneşti-Cluj), nici opţiunea unor personalităţi (precum Garabet Ibrăileanu, Anton Holban, Eugen Lovinescu, Grigore Antipa, Silviu Brucan, de curând Sergiu Nicolaescu şi Cristina Ţopescu) de a-şi da, testamentar, după moarte, trupurile spre ardere nu au reuşit crearea unei neo-tradiţii favorabile cremaţiei, în detrimentul ritualului creştin al înmormântării. Statisticile arată că, din 1928 şi până în prezent, în România au fost incinerate corpurile a peste 70.000 de persoane, creşterea semnificativă a numărului de opţiuni pentru acest procedeu (de la 348 la 1.698 pe an) înregistrându-se în perioada 1948-1988. Totuşi, sub presiunea unei societăţi care se îndepărtează de izvoarele creştine şi reînvie tradiţii ancestrale păgâne, prin influenţa subculturală şi anticreştină a unei părţi din mass-media, se întrevăd schimbări îngrijorătoare de mentalitate şi la noi în ţară. Statisticile arată că, în prezent, anual, în România sunt duse la crematoriu şi arse trupurile a peste 1.000 de persoane. Este previzibil deci că, în viitor, pe fundalul unei secularizări tot mai evidente a societăţii în care trăim, multe persoane vor apela la serviciile crematoriilor.

Care ar fi argumentele pro-incinerare?

Argumentele pro-incinerare ţin mai mult de raţiuni pur omeneşti şi de calcule materiale. Primul dintre ele ar fi acela că, poate, costurile sunt mai reduse, în comparaţie cu cât cheltuieşte o familie pentru înmormântarea unei rude. Pachetele de servicii pe care le oferă crematoriile arată însă că nu este deloc aşa. Costurile unei cremaţii sunt asemănătoare sau, adeseori, pentru servicii „de lux” sunt chiar mai mari decât cele pentru o înmormântare decentă. Al doilea argument invocă criza de spaţiu din cimitirele tradiţionale şi consumul prea mare de timp şi energie pentru amenajarea şi întreţinerea unui mormânt. La acest facil pretext se poate răspunde cu o întrebare retorică: oare cei dragi din familiile noastre nu au nici măcar dreptul, după moarte, la un loc de odihnă în pace şi nu pot beneficia de dragostea noastră, care se manifestă concret prin rugăciune la crucea mormântului, prin tămâieri şi lumânări aprinse şi printr-o floare plantată şi plivită din când în când? Al treilea argument al adepţilor incinerării ar fi acela că, trupurile celor decedaţi, prin procesul de descompunere, ar vicia atmosfera şi ar infecta pânza freatică, transformând cimitirele în surse pentru boli şi epidemii. Specialiştii afirmă, dimpotrivă, că trupul uman care se aşază în ţărâna mormântului sau chiar în cavouri, prin prefacerile chimice pe care le cunoaşte în mod natural, nu afectează nici aerul, nici apa; pământul reavăn, viu, este cel mai bun „filtru” şi „purificator” pentru toate substanţele eliberate de procesul de descompunere. Dimpotrivă, cimitirele sunt locuri încărcate de sacralitate şi, prin monumentele funerare pe care le adăpostesc, intră în patrimoniul cultural local (de exemplu „Eternitatea” - Iaşi), naţional (de exemplu „Bellu” - Bucureşti) şi chiar universal (de exemplu catacombele romane); ele sunt şi locuri de linişte şi meditaţie, adevărate oaze de pace sufletească în tumultul lumii în care trăim. Al patrulea argument invocat de pro-cremaţionişti se referă la libertatea oricărui om de a alege modul în care să vieţuiască şi ce se întâmplă cu trupul său după moarte. Dacă vorbim de o libertate neexersată din punct de vedere spiritual şi de o persoană care a fost departe de credinţă şi Biserică în viaţa sa, alegerea şi consecinţele ei (lipsa slujbei de înmormântare şi a pomenirilor) trebuie asumate şi de cel ce optează pentru incinerare, şi de familia sa. Un ultim pretext, extrem de subiectiv, îl constituie şi dorinţa unor familii de a păstra în casă cenuşa rezultată prin arderea corpului defunctului. Sinistră şi greu de explicat, această situaţie generează adesea o atitudine de fetişizare a urnei funerare şi de insensibilizare sufletească a respectivei familii care o acceptă.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe, care respinge vehement practica incinerării, se fundamentează pe argumente scripturistice. În Vechiul Testament, incinerarea nu a fost niciodată o practică. Textul biblic prezintă mai multe situaţii în care Dumnezeu pedepseşte cu foc pe oamenii care au lepădat credinţa şi viaţa bineplăcută Lui şi au încălcat Legea: distruge cetăţile Sodoma şi Gomora (Facere 19, 24-25, 28), mistuie trupurile fiilor lui Aron, Nadab şi Abiud, aducătorii de tămâie mincinoasă (Levitic 10, 1-2), îngăduie moartea prin ardere, ca pedeapsă pentru cazuri de imoralitate gravă, precum incestul (Levitic 20, 14). „Arderile cu foc” (şi altele asemănătoare) nu sunt nicidecum argumente în favoarea cremaţiei, ci situaţii excepţionale, fiecare unică în istoria umanităţii, prin care Dumnezeu intervine pentru a restaura rânduiala Legii Sale. Dimpotrivă, în cultura iudaică, arderea trupului unui om era considerată „nelegiuire” (Amos 2, 1-2), pe când înhumarea era practica generală care centra cultul morţilor. În sprijinul acestei afirmaţii vine atitudinea de cinstire pe care poporul ales a arătat-o mereu, în istorie, rămăşiţelor omeneşti ale străbunilor şi locurilor de odihnă (mormintele) acestora. De altfel, eshatologia iudaică, preluată în mare parte şi în teologia creştină, aminteşte de chemarea la Judecata universală a omului integral - suflet şi trup recompus din rămăşiţele mormântului şi spiritualizat (Iezechiel 37, 1-9).

Această învăţătură se sprijină pe valoarea pe care Sfânta Scriptură arată că o are persoana umană, în integralitatea ei. În cheie teologică creştină, gestul creator special şi unic al Ziditorului, Care-l plămădeşte pe Adam luând „ţărână din pământ” şi îi dă „suflare de viaţă” (Facere 2, 7), indică vocaţia omului de „împărat al Cosmosului”, despre care vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare. Aceasta înseamnă că trupul şi sufletul, care ţin de fiinţa omului, au valoare inestimabilă. Incinerarea denotă, în fond, desconsiderarea şi distrugerea operei divine, care este trupul omului, pe care Sfântul Grigorie de Nyssa îl consideră „diadema Creaţiei”. Arderea trupului unui decedat descoperă o formă de maniheism care, şi în istorie, şi în actualitate, ascunde dispreţul suveran al omului faţă de Dumnezeu-Creatorul şi desconsiderarea marii Sale opere, persoana umană, trup şi suflet. Ruperea legăturii cu Dumnezeu şi nemaiînţelegerea menirii şi valorii vieţii omului pe pământ conduc la astfel de acte reprobabile. Numai astfel s-ar putea explica de ce să vrea cineva să distrugă chipul, trupul cu valenţe de sacralitate (botezat, miruns, împărtăşit) al mamei, al tatălui, al unui prieten? Înţelegem că îndepărtarea de Dumnezeu îl slăbeşte spiritual pe om şi îl face capabil să renunţe la orice, să distrugă orice şi pe oricine. Arderea trupului este, de fapt, distrugerea unei părţi însemnate a „templului Duhului Sfânt” (I Corinteni 3, 16-17) din persoana decedată, care a fost, adesea, cea mai iubită. Alegerea incinerării arată că omul îşi poate nega şi lepăda (vai!) şi Părintele Ceresc, şi părinţii pământeşti, şi fraţii, şi prietenii. Şi se poate şi autodistruge!

Opţiunea arderii pentru trupul celui mort indică şi o lipsă de perspectivă eshatologică asupra vieţii. Referindu-se la aceasta, Sfântul Apostol Pavel nuanţează alegoria ioaneică a bobului de grâu care moare pentru a învia (Ioan 12, 24) şi învaţă: „Nu vă lăsaţi înşelaţi. (…) Aşa este şi învierea morţilor. (Trupul, n.n.) se seamănă întru stricăciune şi înviază întru nestricăciune. Se seamănă întru ne­cinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 33; 42-44). În legătură cu acest text, Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte în omilia sa: „Să nu-i plângem pe cei plecaţi dintre noi. Că nici agricultorul nu geme văzând că putrezeşte sămânţa, ci atunci se teme, când vede că îşi păstrează tăria; de putrezeşte, îndată se bucură. Căci acesta este începutul rodirii seminţei, putrezirea. Aşa să facem şi noi, să ne bucurăm când se năruie locuinţa aceasta stricăcioasă şi se sădeşte omul ca sămânţa. Nu vă miraţi că apostolul numeşte însămânţarea îngropare, care e mai de preţ decât sădirea seminţelor”.

Negarea şi nimicirea prin foc a trupului omenesc, investit cu pecete anastasică, sunt şi un dochetism mascat, infirmând însăşi realitatea Învierii cu Trupul a Mântuitorului Hristos şi susţinând de fapt, aberant, că omul, deşi „mădular” al acestui Trup hristic, nu mai poate fi chemat la Înviere, pentru că a ales haosul, neantul. Sfântul Simeon al Tesalonicului îi încredinţează pe creştini că „însemnând trupul cu crucea şi vărsând peste el, cruciş, untdelemn din candelă şi pământ, propovăduim Învierea”, pentru că cel ce „se îngroapă va învia precum a înviat Mântuitorul nostru”.

Din învăţătura de credinţă ortodoxă se desprind şi alte argumente care reliefează valoarea persoanei umane, a trupului în speţă. De la înţelepţii Bisericii aflăm că „trupurile lipsite de viaţă se învrednicesc de o înmormântare frumoasă, ca să nu jignim cu nimic sufletul care a locuit în acel trup, aruncând sau arzând fără grijă trupul, după ieşirea sufletului din el” (Origen). Ba, prin arderea trupului omenesc se manifestă o „adevărată cruzime” (Tertulian), pentru că omul, în trup, este menit pentru împărtăşirea de harul dumnezeiesc în urcuşul spre sfinţenie şi îndumnezeire (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Această realitate se vede, lămurit, în trupurile proslăvite ale sfinţilor care ne-au lăsat în Biserică odorul de mult preţ al Sfintelor lor Moaşte.

Punând punctul pe „i”, într-un articol publicat în „Telegraful Român”, în anul 1940, părintele Dumitru Stăniloae arăta că un creştin ortodox nu poate accepta incinerarea, pentru că „în arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din acel suflet, pentru că actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic”.

(Va urma)

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra pentru Ziarul Lumina)

06-07-2021
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu