(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
RUGĂCIUNI. Icoane. MoaşteNr. vizualizari: 259

Să socotiţi rugăciunea primul lucru în viaţa voastră şi să purcedeţi la ea ca la lucrul cel dintâi

Tags: Sfintele Pasti; rugaciune; trezvie; dragostea;
 

Revista Familia Ortodoxa/ Mai 2021:

Părintele Teofan Munteanu,

duhovnicul Mănăstirii Nera

 „Fiecare întâlnire cu Domnul trebuie să ne fie Paşte”

Citim multe cărți și articole ‒ cei care o mai facem, desigur ‒ și, de cele mai multe ori, ne înflăcărăm preț de o clipă, ca apoi să ne urmăm același curs al vieții noastre căzute. Ne mirăm că astfel de cuvinte ale Părinților duhovnicești nu mai au putere să lucreze înlăuntrul nostru, dar ne-am gândit vreodată că poate nu citim cum trebuie? Poate nu știm să ajungem, dincolo de rânduri, la acea împărtășire din duhul celui care ne vorbește, și în felul acesta să ne transfigurăm cu adevărat existența? Nu citind, ci sorbind cuvintele lui, asimilându-le în noi, altoind viața din ele în moartea noastră.

Dincolo de toate cuvintele cele frumoase ale Părintelui Teofan de la Nera, să căutăm să ne alipim de duhul său, pentru a dobândi și noi smerenia cu care se pune în rândul păcatelor noastre, și dragostea cu care se pogoară până la iadul din noi, asemenea Domnului Dumnezeului celui Viu. (A.S.)

Rugaciunea

– Părinte Teofan, vă rugăm să ne spuneți cum să stăm în faţa Domnului, în rugăciune, după cuvântul Sfântului Teofan Zăvorâtul: „Să socotiţi rugăciunea primul lucru în viaţa voastră şi să purcedeţi la ea ca la lucrul cel dintâi”.

– De vreme ce ai adus cuvântul Sfântului Teofan înainte, poate de la acesta ar trebui să începem. Dacă noi am socoti că cea dintâi lucrare pe care o avem de făcut este a trăi, clipă de clipă, în prezența Domnului, atunci am reuşi, încet-încet, să ajungem să ne şi devină cu adevărat cea dintâi lucrare a noastră, cea dintâi grijă a noastră, cea dintâi preocupare a noastră.

Unul dintre felurile în care Părinții definesc trezvia este şi acesta: a trăi cu conştiinţa faptului că ne aflăm înaintea Domnului, în faţa ochilor Lui, în prezenţa Cuiva care ştie toate şi ne ştie deplin. Dar felul în care ajungem să trăim cu adevărat acest lucru ca fiind cel dintâi în viața noastră rămâne un deziderat, şi întreaga noastră strădanie ascetică este o adâncire în felul în care ne raportăm la lucrarea aceasta şi în felul în care o trăim. A încerca să etapizăm, să descriem, să analizăm cum se petrece lucrul acesta cu fiecare suflet în parte nu ar avea acoperire, pentru că e vorba de taina întâlnirii fiecăruia dintre noi cu Domnul şi de felul în care fiecare dintre noi reușește să se adâncească în această lucrare a Domnului cu noi.

– Dacă rugăciunea este prima lucrare, cum ar putea să ne devină şi obişnuinţă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat” I Tesaloniceni 5:17?

– Aş spune mai degrabă „deprindere” decât „obiş­nu­inţă”. Îmi aduc aminte că, în tinereţe, la începuturile intrării mele în Biserica Dumnezeului celui Viu, mi-a fost foarte drag, printre alţi Părinţi, şi Părintele Cleopa. Dar adevărul este că păstram o doză de scepticism în prostescul meu orgoliu de tinereţe şi eram destul de rezervat în privinţa aprecierii învăţăturilor Părintelui legate de practica rugăciunii. Căci spunea Părintele Cleopa, între multe altele, că „întâi cantitatea şi după aceea calitatea”. Dar el o spunea ca un mare ascet lucrător şi om care toată viaţa s-a străduit şi a pus strădania ascetică la temelia tuturor demersurilor sale, iar mie, ca unui visător şi închipuit căutător de cele duhovniceşti, mi se părea că trebuie să fie mai întâi calitatea, aruncând în derizoriu cumva strădania ascetică a cantităţii. Iar acum, cu relativa cuminţire a unei oarecare maturităţi, fie ea şi numai psiho-biologică, pot să spun că mă bucur de orice strădanie mai temeinică şi de orice demers ascetic în privinţa unei lucrări statornice.

Ca ceva să devină deprindere, acel lucru trebuie lucrat foarte serios! Printre multe altele – şi aceasta este una dintre metehnele vre­murilor noastre –, deşi ni se întâmplă multora dintre noi să fim cât de cât râvnitori, cel puţin pentru citirea învăţăturilor Părinţilor, când vine vorba de a pune în practică o strădanie mai serioasă, avem tot felul de inerţii şi de justificări. Dar aceasta nu se rezolvă tor­tu­rându-ne duhovnicul cu întrebări de genul: „Ce să facem ca să…?”. Mie, acum, ca duhovnic, mi-e mult mai uşor să lucrez cu cineva care se străduieşte şi face şi cere de la Domnul luminare, ca să descoperim împreună care ar fi următorul pas, decât cu întrebătorul care, din punct de vedere intelectual cunoaşte multe lucruri despre învăţăturile Părinţilor, despre rugăciune, despre strădaniile ascetice, dar în viaţa de zi cu zi nu implementează decât rar, sporadic şi prea puţine din ele.

Deci, concret, ca să devină o deprindere, acel lucru trebuie implementat în viaţa noastră cu sârguinţă, cu seriozitate, cu osteneală. Sigur că duhovnicul, prietenii, familia trebuie să fie împreună-slujitori şi monitori ai strădaniilor noastre, dar pe de altă parte, noi înșine suntem cei care trebuie să facem ceva. Să ne urnim şi să facem mai mult. Situații neprevăzute, ca această pandemie care ne-a luat multora dintre noi proptelele pe care ne sprijineam nelucrarea noastră duhovnicească, rămânând fără Spovedanie şi fără Sfânta Împărtășanie, fără slujbe, fără contextul nostru religios și moral obişnuit, în spatele căruia ne ascundeam goliciunea, ar trebui să le luăm în serios ca semne de la Domnul, ca atenționări că ar trebui să începem mai temeinic o lucrare cu noi înşine.

– Aţi întâlnit oameni pentru care rugăciunea a devenit o deprindere?

– Da, slavă Domnului! Numai că de aici şi până la ceea ce ar trebui să fie rugăciunea în viaţa noastră e cale lungă. Firescul la care au ajuns anumiţi oameni care s-au dăruit rugăciunii mai mult decât marea majoritate e destul de îmbucurător pentru noi, numai că adevărata şi deplina noastră trăire va fi atunci când o să ne strămutăm dincolo, când oglinzile vor fi sparte şi vederea noastră nu va mai fi „ca-n oglindă” cf. I Corinteni 13:12 , ci va străbate nemijlocit către Domnul Dumnezeul pe Care-L căutăm şi după Care tânjim. Am întâlnit, din mila Domnului, oameni care s-au dăruit rugăciunii, am întâlnit oameni care m-au ruşinat cu măsura rugăciunii lor, oameni care au ajuns la firescul în care relaţia lor cu Domnul curgea prin rugăciune într-un mod cât se poate de patristic. Și l-am întâlnit, de cele mai multe ori, la oameni simpli, care nu au ajuns de prea multe ori la textele patristice, dar care, în frământările existenţiale ale vieţii de zi cu zi, L-au trăit pe Domnul, I-au simțit prezența într-un mod care mă și bucură, mă și rușinează deopotrivă.

„Nu căutăm altceva decât pe Domnul!”

– De ce ne simţim inima rece în rugăciune şi cum să facem s-o aprindem din nou?

 Faptul că simţim că-i rece poate e printre ultimele indicii că n-am murit cu totul. Bine că mai simţim ceva! Câtă vreme dăruirea noastră către Domnul nu a ajuns la acea măsură la care să fie cu adevărat o ardere, e normal ca inima noastră să fie rece. Chiar m-am gândit şi, la un moment dat, m-am testat şi ne-am testat cu cei mai apropiaţi ai mei, care sunt lucrurile pe care le facem din toată inima. Câtă vreme noi facem de multe ori, din toată inima, orice altceva numai rugăciune nu, şi ne dăruim cu toată inima uneia sau alteia dintre activităţile noastre zilnice, navigării pe internet, accesării a tot felul de site-uri, împrăştierilor, e normal ca resursele cu care ne dăruim după aceea rugăciunii să fie unele care presupun, printre altele, inclusiv o inimă rece.

Mie mi-e drag un mic exerciţiu ascetic pe care îl recomandă unii Părinţi. Pentru faptul că mulţi dintre noi, din felul în care ne trăim viaţa, din activităţile de zi cu zi, nu dăm dovadă de un creştinism asumat şi responsabil, ci ne împrăştiem într-o groază de lucruri care de care mai vătămătoare, trecerea noastră către o rugăciune mai adevărată şi o stare mai adevărată înaintea Domnului nu se poate face dintr‑odată. Părinţii recomandă acest exerciţiu ca pe o etapă intermediară între împrăştierea din viaţa de zi cu zi şi începutul pravilei noastre de rugăciune. Pur şi simplu, să stăm şi să ne analizăm puţin: ce urmează să fac, cui urmează să mă adresez, ce înseamnă această rugăciune, care-i postura din care Îl chem pe Dumnezeul cel Viu? Suntem nişte osândiţi, nişte condamnaţi, nişte netrebnici, nişte nevrednici, dar nu căutăm altceva decât pe Domnul! Cu această mică pregătire, care este o strădanie, sigur, omenească, dar care ne aşază totuși într-o altă postură, intrăm altfel în nevoința rugăciunii. Pe când, dacă ne repezim la pravilă ‒ de multe ori doar cu dorinţa de a scăpa cât mai repede de această corvoadă numită „pravilă”, „canon”, „rânduială” ‒, sigur că inima noastră n-o să facă decât să-și urmeze cursul în care s-a obişnuit peste zi, împrăştiată, rece, împietrită, făţarnică, mânată de patimi, peşteră de tâlhari, care va sta înaintea Domnului atât cât poate să stea, aşteptând să se termine corvoada, să se întoarcă la lucrurile care-i sunt dragi, cele pe care le face ea cu mobilizare maximă, cu dăruire maximă, lucrurile cu care ne otrăvim existenţa de zi cu zi.

Dagostea

– Dacă ne uităm în adâncul sufletului, vedem că nu avem dragoste nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Care sunt primii paşi pe calea dragostei?

– Pentru mine, răspunsul la această întrebare a fost cuvântul Maicii Siluana Vlad despre dragoste. Intuiam adevărul fără să mă mobilizez a-l şi trăi mai bine, dar mi-a fost de mare ajutor cuvântul Maicii, care spune că dragostea reprezintă, în primul rând, un demers al voinţei noastre. Vreau să iubesc în măsura în care nu înţeleg dragostea ca pe dragul pe care îl am faţă de cineva sau de ceva, ci ca pe felul în care încerc să mă raportez responsabil şi conştient la existenţa celuilalt, ca pe grija pe care vreau să o manifest faţă de existenţa celuilalt. Pe mine m-a ajutat foarte mult să înțeleg că această grijă se manifestă prin rugăciunea pe care o fac pentru el sau prin gesturile de ocrotire, de întrajutorare care simt că ar trebui lucrate faţă de celălalt, ca temelie a acestei strădanii legate de dragoste.

Eram puţin blocat în faţa ne-dragostei mele şi a ne-dragostei noastre faţă de celălalt şi nici nu întrezăream vreo soluţie în orizontul apropiat. Pe când Maica, iată, ne pune înainte o definiţie a dragostei mult mai la îndemână pentru noi şi pentru măsura noastră, o definiție care ne oferă şi posibilitatea unei lucrări imediate: aceea de a ne asuma responsabil existenţa celuilalt şi grija pentru el. Grija aceasta, care se manifestă în primul rând prin a nu-i face rău şi în al doilea rând prin a-i face bine celuilalt, prin a-i purta de grijă, prin a fi delicaţi, prin a fi strădalnici în a ne manifesta preocuparea pentru existenţa lui, este prima formă în care ne putem lucra chemarea pe care Domnul ne-a făcut-o de-a ne iubi unii pe alţii. Pur şi simplu, să încetăm ca celălalt să ne mai fie indiferent şi să ne preocupăm, în sensul bun şi profund al cuvântului, de existenţa lui.

„Domnul Se coboară pentru noi, iar noi Îl refuzăm discret”

– Se apropie Sfintele Paşti. Cum să ne pregătim pentru întâlnirea cu Domnul în Taina Spovedaniei şi a Împărtăşaniei?

– Uite, mă gândeam zilele trecute ce lucrare are Duhul Sfânt cu noi, Biserica, mai ales acum, la sfârşitul acesta de veac. Ce-ar fi fost dacă Sfinţii Părinţi nu rânduiau existenţa Postului Mare şi rânduiala de-a ne spovedi mai ales în Postul Mare? De ce să ne pregătim de întâlnirea cu Domnul doar acum, de Sfintele Paşti? Doar citim la Părinţi că Paştele e în fiecare zi în care ni s-a dat a vedea lumina zilei. Iată, a îngăduit Domnul ca anul trecut să ne fie furat și Paştele! Dar poate și acesta a fost un semn de la Domnul, printre multe altele, că prea am idolatrizat acest praznic şi ne-am închinat la el mai rău decât se închinau stră-stră-bunicii noştri la Sâmbătă. Ar fi cazul să ne întoarcem la învăţătura Părinţilor, că fiecare întâlnire cu Domnul, mai ales în Dumnezeiasca Liturghie, trebuie să ne fie Paşte. Nu mai zic de fiecare duminică, care este praznicul Paştelui din fiecare săptămână! Aşa că, mă gândesc: dacă am reuşi să ne pregătim mai adevărat pentru Paştele imediat, pe care-l avem la îndemână, dacă am trăi Paştele ca pe strămutarea noastră din necredinţă la credinţă sau dintr-o puţinătate de credinţă într-o credinţă mai adevărată, mai conştientă şi mai asumată, atunci am reuşi să ne pregătim din Paşti în Paşti, din duminică în duminică, din Liturghie în Liturghie mai adevărat, ajungând şi la praznicul Sfintelor Paşti, aşa cum îl cunoaştem şi-l avem printre rânduielile noastre bisericeşti, să trăim mai adevărat prăznuirea lui.

– Ce le-aţi spune acelora care gândesc: „Nu sunt vrednic să mă împărtăşesc aşa de des; oare nu mă împărtăşesc spre osândă”?

– Eu am rezolvat pentru mine însumi problema asta demult, nu neresponsabilizându-mă pentru felul în care mă prezint în fața Domnului, ci dându-mi seama că, dacă nu m-ar ţine iubirea Domnului, eu m-aş prăbuşi cu totul. Judecând lucrurile pe linia unui demers ascetic de felul celui enunțat de tine, te întreb: cum ai putea să deschizi gura și să te adresezi Domnului, dacă aplici acest principiu? Dacă nu sunt vrednic să mă înfăţişez înaintea Domnului, înseamnă că trebuie să renunţ la rugăciune şi să rămân în continuare să mă uit la televizor. Dacă postul meu nu este primit, atunci mănânc în continuare hotdog. Dacă mersul meu la biserică este unul spre osândă, că acolo stau cu mintea împrăştiată şi grija mea e pentru ce face unul şi celălalt, atunci mai bine stau acasă. În felul acesta, dacă aplicăm acest principiu la toate ipostazele vieţii noastre creştine, ar trebui să facem un pas înapoi întotdeauna, din toate demersurile noastre, pentru că toate, dacă este să le analizăm cu criterii minime de seriozitate, sunt lucruri care ne descalifică din calitatea noastră de creştini.

Adevărul e că fiecare trebuie să-și rânduiască lucrurile acestea cu propriul Părinte duhovnicesc şi cu propria comunitate în care-L primeşte pe Domnul. Dar, dacă e să gândim aşa, încă o dată zic, ar trebui să ne excludem din toate demersurile noastre ascetice şi mistice, pentru că adevărul este că în lumina Domnului vedem lumina, prin El, împreună cu El, păşind împreună cu El spre El, Care este Calea, ajungem la El. Altminteri, cădem în înșelări pe care putem să le analizăm chiar din punct de vedere al sectologiei, cădem în reminiscenţa unei forme de pelagianism, a celor care credeau că se pot mântui prin propriile eforturi, fără harul lui Dumnezeu ‒ concepție pe care Biserica a lepădat-o demult, ca fiind mare, mare rătăcire. Şi ştim prea bine că Sfânta Împărtășanie nu e premiu pentru bună purtare şi pentru bună strădanie, ci este leac al nemuririi, medicament împotriva nesimţirii, scăpare din tot haosul existenţei noastre. Dar nu e de judecat nimeni, în nici un fel. Dacă cineva alege să trăiască relaţia lui cu Domnul departe de Sfânta Împărtășanie şi duhovnicul blagosloveşte înseamnă că asta-l hrăneşte pe el, şi asta-l zideşte, şi asta îl formează ca om de caracter, ca creştin. Poate că primeşte harul în alt fel. Eu, personal, n-am ce să spun decât că mi-ar fi greu să vii cu mine la masă în trapeză, eu să stau să mănânc, iar tu să stai să te uiţi politicos, că nu eşti vrednică să stai cu mine la masă sau să mâncăm amândoi din aceeaşi mâncare. N-aş reuşi să mă „configurez” confortabil.

La fel și Domnul, când vine, Se coboară pentru noi, în mijlocul nostru, iar noi, din „politeţe”, din „decenţă ascetică”, stăm cuminţi şi-L refuzăm discret. E libertatea fiecăruia, e înţelegerea fiecăruia și nu-i de judecat, dar e de urmărit dacă ceea ce alegi şi mărturiseşti că îţi este calea ascetică şi viziunea ascetică este în conformitate cu crezul tău şi nu e o fugă de la faţa Dumnezeului celui Viu. Spun asta cât se poate de personal: mi-e mai confortabil să particip la o astfel de Liturghie dacă nu mă împărtăşesc, doar să asist, că am mâncat mai târziu şi nu m-am spovedit sau nu mi‑am făcut pravila, decât să trebuiască să stau cu grijă la acea Sfântă Liturghie, la capătul căreia trebuie să mă împărtăşesc cu Domnul Dumnezeul cel Viu şi să nu-mi permit împrăştieri şi neseriozitate, să n-am unde să mă ascund în goliciunea mea de la faţa Dumnezeului celui Viu, să trebuiască să-L primesc pe Cel a Cărui dragoste am călcat-o în picioare, pe Care L-am ignorat de-atâtea ori, pe Care L-am minţit de-atâtea ori, a Cărui dragoste am profanat-o de atâtea ori! Mi-e mult mai drag şi mai greu să mă pregătesc de Sfânta Împărtășanie şi mi-e mult mai uşor ‒ dar numai psihologic ‒, să spun că „sunt păcătos” şi „nu sunt vrednic” şi să-mi văd de somnul meu, că astăzi nu mă pregătesc pentru Sfânta Împăr­tă­șanie. Dar, încă o dată zic: fiecare-şi rânduieşte cu Părintele lui propriul traseu ascetic.

„Să ne asumăm condiţia de fii ai lui Dumnezeu”

– Cum să înţelegem cuvintele: „Dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine”?

– Iată, acest tropar al Paştilor, pe care-l rostește preotul atunci când pune celelalte părticele care s-au scos la Proscomidie în Sfântul Potir, ale sfinţilor, este strigătul mădularelor pămân­teşti ale Bisericii care tânjesc după o împărtăşire mai deplină. „Mai adevărat” se referă la nedeplinătatea felului în care ne împărtăşim de Domnul, că, de-ar fi deplină împărtăşirea, ar fi de ajuns o singură Dumnezeiască Liturghie, la care să ne unim printr-o legătură veşnică cu Domnul Dumnezeul cel Viu.

Din păcate, viaţa noastră pământească, în felul în care curge, necesită împărtăşirea noastră de Domnul din treaptă-n treap­tă, pe măsură ce ne maturi­zăm şi ne adâncim. Chiar citeam zilele trecute un cuvânt de la Sfântul Nicolae Velimirovici, că „neprihănirea Preacuratei nu însemna şi atotştiinţa Preacuratei, că Preacurata, în vremea aceea şi în veşnicie, a avut de învăţat de la Fiul ei”. Felul în care creşte acest mic dumnezeu care este omul, această odraslă a Dum­nezeului celui Viu, este unul gradual, din treaptă în treaptă, şi lucrul acesta face ca şi împărtăşirea noastră de Domnul să se facă tot mai adevărat, pe măsură ce devenim mai conştienţi şi mai respon­sabili. Dar, în hotarele acestei vieţuiri pământeşti, este un har care trebuie să se primenească împreună cu noi din Liturghie în Liturghie, după măsura dăruirii noastre şi a căutărilor noastre.

Deci asta înseamnă „mai adevărat”‒ nu că e neadevărată împărtăşirea noastră, ci mai deplină, mai conştientă, într-o măsură mai mare şi mai responsabilă din partea noastră, într-o măsură în care înțelegem mai mult că trebuie să lucrăm şi noi cu harul pe care-l primim, că este insuficientă lucrarea Domnului. Nu poate să facă Domnul nimic dacă nu lucrează şi libertatea noastră cu El. El ne-a dat această libertate, El Însuşi neputând să treacă peste această libertate pe care ne-a dăruit-o. „Mai adevărat” în­seamnă că noi devenim mai adevăraţi şi mai res­ponsabili, mai maturi, mai asumându-ne condiţia de fii ai lui Dumnezeu cu fiecare Dumnezeiască Liturghie.

– Cât de mult trebuie să murim ca să dobândim o înviere deplină?

– Slavă Domnului, ne-au spus Părinţii noştri: „Cu cât mai deplină chenoza şi pogo­rârea noastră la iad, cu atât mai deplină învierea”.

– Şi cum poate deveni Învierea o realitate lucră­toare în zilele noastre?

– Uitându-ne la moartea din viaţa noastră, aşa poate deveni Învierea o realitate mai pregnantă, mai deplină, mai dorită, mai tânjită. Zicea Părintele Nicolae Steinhardt că, pe undeva, îi înţelege pe atei, pe cei care nu cred în Dumnezeul cel Viu, dar a nu crede în dracul, când răsuflarea lui îţi este în ceafă tot timpul, asta n-o mai înţelege! Aşa zic şi eu, la câtă moarte avem în viaţa noastră, ce alt semn al prezenţei Învierii mai vrem, în afară de tânjirea noastră după ea, cufundaţi în atâta moarte fiind? Dacă reuşim să ne asumăm mai deplin moartea în care ne aflăm, de aici se deschide şi părtăşia noastră la Înviere.

– Vă rugăm să ne dați un cuvânt de Paşte pentru poporul care este atât de mort duhovniceşte…

– Nu ştiu ce aş fi răspuns dacă nu aveam de străbătut împreună cele pe care le-am avut de străbătut în ultimele treisprezece luni, dar urarea mea este un mesaj de bucurie, că, dacă trecem prin ceea ce trecem, înseamnă că Domnul încă mai are nădejde că se poate schimba şi că se va schimba ceva în noi. Bazaconiile prin care trecem sunt semn că Dumnezeu este Viu şi lucrător. Şi atunci, dacă Dumnezeu este Viu şi lucrător, şi Domnul Dumnezeul nostru este cu noi şi încă nu ne-a părăsit, de ce avem a ne teme? Doar de noi înşineDoamne, scapă-ne de noi înşine!

Interviu realizat de

Ioana Maxim

 

07-05-2021
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu