(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 264

Coruptia spirituala

ÎPS Bartolomeu Anania
Tags: Bartolomeu Anania; ispita; coruptie; viata duhovniceasca;

Centenarul nașterii Mitropolitului Bartolomeu Anania (1921-2021)*: 

Dintre evenimentele majore ale anului 2021, împlinirea, la data de 18 martie 2021, a 100 de ani de la nașterea Mitropolitului Bartolomeu Anania al Clujului (1921-2011) este un moment fast pentru Biserica Ortodoxă Română și pentru societatea românească de a readuce în antenție figura unică a ultimului ierarh ortodox, care a predicat în lanțuri și care s-a impus nu doar prin vocea sa respectată și ascultată, ci mai ales prin marea sa conștiință creștină.

În personalitatea Mitropolitului Bartolomeu, plecat dintre noi acum un deceniu, lumea eclesiastică poate redescoperi modelul păstorului, al celui care știe exact care sunt așteaptările turmei de la el și pe care le-a întâmpinat prin faptele și cuvintele sale. Este relevant și pilduitor curajul mărturisitorului care știe când trebuie să mustre, să îndrepte și mai ales cum să întărească în speranță lumea care privește spre el.

 

Coruptia spirituala

Mitropolitul Bartolomeu Anania: 

“E un subiect complet nou și pentru mine și pentru dumneavoastră. Întrucat Biserica speră să fie prezentă și să se implice puternic în viața spirituală a poporului, fără ca prin aceasta să se considere că are vreo obediență de ordin politic, mi-am zis să încerc ca, la propunerea ascoriștilor, să meditez asupra acestei teme și să văd dacă voi fi în stare să trec acest examen; deoarece acesta este un examen la care mă supuneți și la care mă supun.

[…] Corupție

Având în față aceste exemple, ne vom întreba: Care sunt dimensiunile spirituale ale corupției? Și cred că începem să ne luminăm. Vom aborda mai întâi câte ceva din procesul de evanghelizare și anume condițiile, principiile și criteriile ei.

Aș vrea sa vă spun aici un lucru care este mai gingaș. În definitiile pe care le gasesc în dicționare, atât pentru termenul latinesc, cât și pentru cel grecesc, cuvantul “a corupe” este foarte aproape de cel “a seduce”; uneori sunt identice. În vechile texte clasice ale limbii latine (și mă gândesc la Cicero și la alți scriitori asemenea lui) există pentru “a corupe” chiar termenul “corrumpere“. A corupe pe cineva cu bani este corupția pe care o știm noi și împotriva căreia ne propunem să luptăm. Dar la Suetoniu exista și expresia “corrumpere mulierem“: a seduce o femeie. Aici pot interveni nuanțări pe care nu le vom ocoli. Corupția clasică este aceea a funcționarului care, în schimbul unei sume de bani sau a unui altfel de venit care i se oferă, acceptă să ocolească, să întârzie, să refuze sau să accelereze executarea unei îndatoriri de serviciu pentru care el este platit cu un salariu. Așadar, e vorba de o tranzacție. Seducția însă nu este o tranzacție, ci arta de a atrage în perspectiva unui scop nemărturisit.

Când e vorba de evanghelizare, aceasta se poate face fie prin seducție, fie înlăturând seducția. Aici, practic, aproape ca nu intervine corupția, rămânându-ne doar să facem deosebirea între seducție și neseducție. Pentru aceasta e necesar să vă spun un lucru esențial: Creștinismul propus de Iisus Hristos este departe de a reprezenta o seducție, adică o momeală. Câteva exemple: El spune: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. Ce poate fi seducător în această ofertă? Apostolilor le spune: “Iată, vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor”. Ce poate fi atrăgător în aceasta ofertă? “Și de toți veți fi urâți din pricina numelui Meu”. Ce poate fi atrăgător în această făgăduință? Dragii mei, acesta este marele miracol al creștinismului: a câștigat lumea fără să ofere nimic atrăgător. “Cel ce-și iubește pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Ce poate fi seducător în avertismentul acesta? Și totuși, apostolii au acceptat să se lepede de ei înșiși, de puținul lor avut, de familiile lor, au primit să-L urmeze pe Iisus și toți, fără excepție, să moară de moarte martirică, așa cum de moarte martirică vor muri, rostind cu înfrigurare numele lui Iisus, miile și zecile de mii de martiri de-a lungul secolelor creștine.

Pe lângă aceasta, însă, există și un alt tip de “evanghelizare”, care folosește seducția, adică tot ce poate fi mai atrăgător. Se înscriu aici acele doctrine care oferă comoditatea gândirii. A fi creștin nu este deloc comod, pentru că trebuie să te deprinzi cu gândirea antinomică, adică să admiți că Dumnezeu este, în același timp, Unul și Trei, că este, în același timp, transcendent și imanent, comunicabil și incomunicabil, perceptibil și imperceptibil, că Iisus Hristos a fost în acelasi timp Dumnezeu și om, că Maria a fost în același timp, mamă și fecioară, că Biserica este, în același timp, instituție cerească și instituție pământească, că împărăția lui Dumnezeu a venit și se află în inimile noastre, dar totuși va să vină și o așteptăm. Vedeți, acesta este un mod de gândire deloc comod. Mai simplu este să fii ateu, pentru că negi, sau mai simplu este să fii liber-cugetător. Mai simplu este să elimini ființa treimică a lui Dumnezeu, s-o reduci la o monada (chiar daca este deschisă), e mai simplu s-o tăgăduiești pe Fecioara Maria, să-i elimini pe îngeri și pe sfinți, să elimini treptele desăvârșirii, să elimini asceza și contemplația, spre a oferi un creștinism comod, dulceag, adus pe tava cu acadele, cu cărți frumos colorate, cu excursii și burse în străinătate, cu tot felul de bunătăți care le preced sau le însoțesc.

Aș vrea să vă amintesc un fapt esențial. Atunci când Iisus îi trimite pe primii apostoli la propovăduire le dă porunca: “Să nu aveți nici aur, nici argint, nici bani în cingătorile voastre, nici traistă pe drum, nici două haine”. Cu alte cuvinte, să nu aveți nimic în afara cuvântului prin care să evanghelizați; singura voastră putere, dubla voastră putere de a evangheliza trebuie să fie aceea a cuvântului și a exemplului personal. În afara acestora, nici un alt mijloc! Deoarece s-ar putea ca tu, cel ce propovăduiești, să fii tentat să scoți un bănuț sau să-i oferi cea de-a doua haină sau orice fel de bun material pe care l-ai avea asupră-ți, în sprijinul propovăduirii tale.

Și acum, iubiți ascultători, vă invit să percepeți singuri diferența dintre acest mod de a trimite pe cineva la evanghelizare și acela practicat în zilele noastre de așa-zișii evanghelizatori, cei ce mai înainte promit sau oferă bunuri materiale și după aceea (sau, uneori, în paralel) induc și cuvântul învățăturii care, oricum, e strâmb). Care sunt adevărații apostoli trimiși de Iisus Hristos? aceia care conving prin adevăr, sau aceia care conving prin corupție? Iată, deci, una din forțele spirituale ale corupției.

Ispita

În Sfânta Scriptură, două mi se par momentele cruciale în care putem vorbi de corupție, prin cele două tentative ale diavolului de a corupe: ispitirea Evei și ispitirea lui Iisus. De pe acum e bine să vedem o strânsă legatură, o paralelă, între acestea două.

În ispitirea Evei, diavolul apare deghizat sub forma șarpelui. E cunoscută arta diavolului de a se travesti. Poate că, fiind vorba de o femeie, el apare deghizat sub forma șarpelui. Or, șarpele, se știe, este un animal fascinant. Mie, personal, îmi inspiră oroare (poate pentru ca în copilarie am citit prea multe povești cu balauri), dar am cunoscut în țări străine, și în special în Statele Unite, copii care le cer părinților, cu tot dinadinsul, să le aducă în casă, drept tovarăș de joacă, un șarpe. E un animal fascinant prin onctuozitatea lui, prin solzii lui, prin sclipirile lui, prin apele cu care se înfășoară, prin ochii lui, care sunt teribil de sticloși și adânci. (Se știe: când șarpele vrea să înghită o păsăruică, el încearcă să-i atragă mai întâi ochii; în clipa în care pasărea s-a întâlnit cu ochii lui, ea nu mai poate scăpa; ochii magnetici o atrag cu atâta putere încât victima se duce singură și aproape fericită în gura lui). Nu e de mirare deci, că diavolul i s-a propus Evei sub chipul fascinant al șarpelui.

Pentru a o seduce, diavolul folosește cuvintele lui Dumnezeu, dar nu în mod brutal, cum vom vedea că va face mai târziu, ci cu artă. Îi spune Evei: “Dumnezeu, a zis el oare: Să nu mâncați roade din tot pomul care este în rai?…” și lasa puncte de suspensie. Ar fi putut să ducă fraza până la capăt; dar nu, o laăa neispravită, pentru ca femeia să o preia și s-o ducă mai departe. Ceea ce și face: “Noi putem mânca din roada pomilor raiului, dar din roada pomului care este în mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Din el să nu mâncați și nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți”.

Când Dumnezeu dăduse această poruncă, Eva nu era de față, pentru că ea încă nu fusese creată. Era numai Adam. Ea o cunoștea nu direct de la Dumnezeu, ci prin intermediul lui Adam. Așadar, ar fi putut să spună: Nu știu, n-am auzit, sau n-am înțeles bine de la bărbatul meu… Aici intervine viclenia șarpelui: o obligă să preia fraza, să o reproducă, pentru ca ea niciodata sa nu se poata dezvinovăți prin aceea că nu a știut sau nu a înțeles; așadar să devina responsabilă. – Nu veți muri, insinuează șarpele, ci veți fi ca niște dumnezei. Ei bine, ce poate fi mai tentant, ce poate fi mai seducător decât oferta îndumnezeirii? Tentația reușește, omul cade, prăbușirea se produce. De ce? Pentru faptul că seducția strecoară îndoiala în adevarul spuselor lui Dumnezeu: El a spus așa; Dar dacă e altfel?…

A doua ispitire, aceea a lui Iisus, se petrece în pustiul Qarantaniei, înainte ca El să-și fi început propovăduirea, la scurta vreme după Botez. Iisus se pregătește prin post și rugăciune, nu mănâncă nimic timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți. În cele din urmă, flămânzește. Și iată că i se arată diavolul; de data aceasta, nedeghizat.

Diavolul îi face lui Iisus o ofertă directă, brutală; am zice că, într-un fel, după trecerea a mii de ani, diavolul devine mai prost; oricum, el procedează cu mai puțină artă decât o facuse ispitind femeia. Știind că Omul-Iisus, având trup și supus fiind slăbiciunilor noastre, este flămând după atâta post, îi spune: “Zi ca pietrele acestea să se faăa pâini!” La care Iisus îi răspunde: “Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Al doilea moment al ispitirii: îl duce pe aripa templului și îl invită să se arunce jos. Aici, diavolul, așa cum o făcuse și cu Eva, citează din cuvantul lui Dumnezeu, și anume din Sfânta Scriptură: “Aruncă-Te jos, căci scris este (în cartea Psalmilor): “îngerilor Săi le va porunci pentru tine și te vor ridica pe mâini, ca nu cumva piciorul tău să ți-l izbesti de piatră”. La care Iisus îi răspunde tot printr-un citat (de unde se vede că nu numai Iisus cunoștea Scriptura, ci și diavolul): Dar mai este scris: Să nu-L ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”.

(Aici aș vrea să fac o paranteză, pentru cei care eventual nu știți că termenul “ispită” nu are sensul pe care noi i-l atribuim de obicei și care ridică enorme semne de întrebare asupra Rugăciunii Domnești: “Și nu ne duce pe noi în ispită!” Cum, adică, dacă ispita este păcat, Dumnezeu ne duce pe noi în el?… Nu, ispita nu este păcat; ispita este o încercare. Ea este examenul pe care poți să-l treci sau să nu-l treci. Dacă reușești, nu intri în păcat; dacă nu reușești, cazi în păcat. Așa încât noi îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne pună la încercare, dacă se poate, să evite circumstanța de a fi încercați, pentru ca nu cumva, slabi fiind, să cădem. Este ceea ce Iisus însuși, în virtutea omenității, îi va cere Părintelui ceresc în grădina Ghetsimani: “Dacă se poate, Părinte, treacă pe-alături de Mine paharul acesta. Dar nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu“. E un moment de șovăială; îndată însă el e depășit și voința lui Iisus se acordă cu ceea a Tatalui. Tot astfel și cu rugăciunea “Tatăl nostru”: dacă se poate, Părinte, nu ne pune în împrejurarea de a fi încercați, fiindcă s-ar putea ca încercarea aceasta să fie mai puternică decât propriile noastre puteri; dar dacă Tu vrei, atunci va trebui s-o acceptăm. Închid paranteza.) Așadar diavolul îi cere lui Iisus să-L pună la încercare pe Părintele Său, o ispită pe care Iisus o respinge.

Al treilea moment: îl duce diavolul pe un vârf de munte, îi arată toate bogățiile lumii și îi spune “Pe acestea toate ți le voi da ție dacă vei cădea înaintea mea și mi te vei închina”. La care Iisus, de data aceasta mai rezolut, îi dă o poruncă, asemenea lui Dumnezeu: “Mergi înapoia Mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești-!”.

Acestea sunt cele trei momente ale ispitirii lui Iisus.

Acum, în locul oricărei exegeze de circumstanță, aș vrea să vă pun în față pagina extraordinară pe care a scris-o Dostoievski în celebrul său roman Frații Karamazov, și anume legenda Marelui Inchizitor. Dostoievski plasează acțiunea în secolul 15, în Spania, țara în care a funcționat inchiziția, și anume a doua zi după ce marele inchizitor arsese pe rug o sută de eretici ad majorem gloriam Dei.

Pe una din străzile orașului Sevilla apare din mulțime un bărbat în care nu este greu de recunoscut însuși Iisus, revenit astfel pe pământ, printre oameni. La un moment dat, marele inchizitor se găsește față în față cu Iisus. Și de aici începe extraordinara viziune a acestui mare scriitor ortodox care a fost Dostoievski. Inchizitorul îi spune:

De ce-ai venit? Ca să-mi aduci aminte ca ai respins tot ceea ce Ți s-a oferit și că rău ai facut? Ți s-a spus, atunci, în pustie: Prefă aceste pietre în pâini! Nu pentru Tine s-a spus, ci pentru întreaga omenire; pentru că Tu, făcându-te om, întruchipai întreaga omenire și întreaga ei istorie. Era vorba nu de pâinile cu care să Te saturi Tu; pentru aceasta nu era nevoie să transformi în pâine o mulțime de pietre, ci una singură, spre a-Ți potoli foamea. Nu, era vorba de pâinea pe care Tu erai invitat să le-o dai mulțimilor, pentru ca ele să se sature. N-ai facut-o. Ai plecat dintre noi fără să răspunzi acestei poftiri, și nici celor două care au urmat. Și pentru că n-ai raspuns Tu, am răspuns noi, cei care ți-am luat locul, și le-am oferit mulțimilor pâine. Oferindu-le pâine, i-am lipsit de libertate. Tu nu le-ai dat oamenilor pâine, pentru a le salva libertatea. Dar trebuie să știi că omul nu are ce face cu libertatea, mai ales atunci când o are și nu știe cum s-o folosească. Prima grijă a oamenilor, atunci când sunt liberi, e aceea de a-și găsi un stăpân căruia să i se supună. Oamenii nu pot trăi liberi, pentru că nu sunt deprinși cu liberatea și pentru că, atunci cand au libertatea, nu știu să-și împartă pâinea între ei…

(Onorată asistenta, văd în sala pe câțiva dintre colegii mei din închisoare; aceștia știu că noi, în general, evităm să vorbim despre experiențele dure prin care am trecut, pentru ca nu cumva să pară că ne lăudam cu ele sau că am vrea să pozăm în eroi. Eu, personal, nu o fac decât atunci când trebuie să demonstrez ceva; aici aș face o paranteză pentru ca să vă spun că, în acest context, se poate vorbi de situațiile-limită ale omului, ale omenirii.

În anii ’60 mă găseam în închisoarea Aiud, în secția a cincea, unde erau camere mai mari. Noi, cei mai mulți, eram bolnavi, suferinzi; ne găseam cam douazeci în aceeași cameră, cu paturi suprapuse. Rația de pâine era de 100 de grame pe zi. La o anumită oră, gardianul vâra pe vizetă doua pâini rotunde, de câte un kilogram, care veneau deja ștanțate, adică deja împărțite în câte zece felii. Coaja de pâine nu era tăiată, pentru ca feliile să se poata ține între ele.

Era o regulă a noastră, să avem în fiecare zi un coleg de serviciu. În cameră exista o banchetă și scotea de undeva, din ascuns, de sub saltea, o fostă potcoavă de bocanc, care, prin îndelungata frecare de ciment, devenise cuțitaș. Se știe că orice obiecte ascuțite erau interzise. Ce făcea colegul?: între doua felii de pâine umbla cu acest cutitaș ca să taie și coaja de dedesubt, care le ținea împreunate, și să desprinda astfel feliile, să le individualizeze. După aceea le înșira pe toate de-a lungul băncii și ne invita pe noi, colegii, să venim, în ordine alfabetică, cu urmatoarea regulă: fiecare se uita la cele douazeci de felii și-și alege pe cea care crede el că e mai mare. Ei, vă închipuiți, o sută de grame, cât poate fi diferența! Și, totuși, ochiul spune că nu pot fi toate perfect egale, pentru că nici ștanța aceea nu era foarte egală, pentru că și pâinea însăși era mai crescută, mai puțin crescută, mai coaptă, mai puțin coaptă, coaja mai groasă, mai subțire, și așa mai departe. Așadar, ochiul spune că această felie este mai mare. Și o ia. Vine următorul; din cele nouăsprezece o alege pe cea mai mare; următorul, din cele optsprezece, și așa mai departe; se presupune că ultimul trebuie să se mulțumească cu cea mai mică, iar cel de serviciu avea dreptul să strângă fărâmiturile și să le mănânce; acesta era un mare privilegiu. A doua zi, următorul și așa, prin rotație, la douazeci de zile fiecăruia îi venea dreptul la felia socotită cea mai mare și la felia rămasă cea mai mică.

Am fost martor și părtaș la acest ritual până când, într-o zi le-am spus: “Fraților, și așa oamenii aceștia ne-au privat de libertate și caută să ne animalizcze. Mie mi se pare că prin acest procedeu noi înșine contribuim la propria noastră animalizare, adică la egoism: a lua felia cea mai mare în detrimentul următorului, care o ia pe cea mai mică. Propun să inversăm situația. Primul să ia felia pe care ochiul său îi spune că e cea mai mică, și tot așa, prin rotație, ultimului revenindu-i privilegiul de a lua felia cea mai mare. În felul acesta nu se schimbă nimic, pentru că la douazeci de zile vor fi aceleași situații, numai că inversăm, spre a face un exercițiu spiritual, un exercițiu moral.”

Propunerea mea a fost acceptată cu foarte multă bucurie. S-a procedat așa vreme de o săptămână. Trebuie să menționez că aproape toți eram intelectuali. După acest timp au venit câțiva la mine și mi-au spus: “Părinte, hai să renunțăm! Asemenea Apostolului Pavel, care și-a recunoscut slăbiciunea spunând: “Nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârșesc“ (Rm. 7, 19), și eu mă surprind că, atunci când întind mâna să iau felia cea mai mică, ochiul mă trimite la cea mai mare; în felul acesta mi se pare că mă înșel pe mine însumi, îl înșel pe Dumnezeu în numele Căruia ai vorbit dumneata, și îi înșel pe camarazii mei”. Și am zis: “Bine! Revenim.” Dar toată viața voi ține minte situația-limită în care împărțirea unei felii de pâine devine o problemă de viață sau de moarte. Închid paranteza.)

Diavolul, se pare, știa ce spune (în speță, inchizitorul, pentru că acesta vorbea în numele diavolului), știa ce spune afirmând că oamenii în stare de libertate nu știu să-și împartă pâinea și că au nevoie de un stăpân, de acela care le-a răpit libertatea și care să le-o împartă. Răpindu-le libertatea și dominându-le instinctele, va fi ușor să le domine și cugetele; în felul acesta, omul va fi și va continua să rămână o făptură subjugată.

Referindu-se la al doilea moment al ispitirii, marele inchizitor spune:

“Rău ai făcut că ai respins minunea; să știi că trei sunt elementele prin care a vrut el, diavolul, să lucreze și pe care Tu le-ai refuzat: pâinea, căreia i se asociază libertatea sau lipsa de libertate; miracolul sau minunea; și autoritatea”.

Marele inchizitor îi spune: Să știi că omul e dispus să creadă nu atât în Dumnezeu, cât în minunile pe care le face, sau pe care omul le așteaptă de la El. Un Dumnezeu care nu face minuni, pentru om, aproape că nu e Dumnezeu.

Referindu-se la al treilea moment, cel in care lui Iisus I s-au oferit împărățiile lumii, cu toate bogățiile ei, inchizitorul reproșează:

“De fapt, ai respins supremul principiu al acestei lumi: autoritatea. Bogăția îți conferă putere, iar puterea îți conferă autoritate. Noi am luat autoritatea pe care Tu ai refuzat-o, ne-am întărit-o, și prin ea stăpânim omenirea. Rău ai facut că ai venit. De ce-ai venit? Să ne tulburi? Du-te în lumea Ta, și altădată să nu mai vii! Pentru că, dacă nu pleci, mâine te voi urca pe rug și vei vedea că aceștia care acum îți aclamă numele vor fi primii care să ia vreascuri uscate pe care le vor aprinde și cu care vor întreține focul. Du-te și ispășește acum ceea ce ai respins atunci; lumea aceasta nu e făcută pentru Tine, ci pentru noi. Și acum, am să-ți spun un secret, ultimul și marele secret: Noi suntem de partea “lui”, nu de partea Ta, cel care ai respins întreita ofertă!…”

[…]

Iubiții mei, Dostoievski plasează acțiunea în secolul 15, în Spania. Dostoievski însă a fost un vizionar. Alioșa îi reproșează lui Ivan că o pune pe seama catolicismului, și anume pe seama a ceea ce catolicismul a avut mai rău în el, inchizitia. Dar eu cred că Dostoievski a mers mai departe, adică mai aproape, prefigurând comunismul. Ce oare a facut comunismul decât să preia oferta făcuta de diavol și să o treacă pe seama lui, să confiște pâinea pe seama statului și, prin aceasta, să-i răpeasca omului libertatea? Pe de altă parte, i-a oferit omului “miracolul” transformării prin socialism: electricitatea, agricultura, belșugul, “raiul pe pământ“ (și aici Mircea Eliade are dreptate când spune că comunismul face parte din marile mituri; orice sistem politic din lumea aceasta nu se pretinde perfect, în afară de comunism, care se credea perfect, că el adică reprezintă treapta ultimă în evoluția politică a omenirii). Pe de altă parte, acumularea de averi îți conferă putere, iar puterea îți conferă autoritatea. Ce a însemnat autoritatea comunismului, o știm cu toții pe propria noastră piele. Dar n-aș vrea să rămân aici.

Am meditat mai adânc, gândindu-mă la vremurile noastre, dacă nu cumva procesul se prelungește, dacă nu cumva viziunea dostoievskiana a mers dincolo de comunism. Dumnezeu ne-a ajutat și am scăpat de povara comunismului, prin jertfele din Decembrie ’89, intrând într-o alta eră. Iată însă că avem o altă perspectivă: dacă ne-am confruntat cu Răsăritul bolșevic, de data aceasta ne îndreptăm cu fața către Occidentul european (care se autodefinește drept Europa însăși și ne invită să intrăm în ea, ca și cum noi n-am fi fost niciodată europeni!). Or, pentru noi, Europa este sinteza gândirii elene, a spiritualității creștine și a civilizației române. Este singura Europă pe care o recunoaștem, dar și singura Europă care ni se refuză.

Ni se propune, în schimb, o Europă construită eminamente pe economie și politică; nici cea mai mică adiere de cultură, că de religie nici nu mai vorbim.

Ce ni se propune?: Economicul – pâinea. De aici, un atentat la libertate, prin pretențiile aberante care ni se pun în față pentru a fi “acceptați” în această Europă: homosexualitate, viciu, avort, desfrâu, sexualitate, pornografie, adică tot ceea ce poate fi mai rău în viața unei societăți, niște rele pe care noi, ca popor, în frunte cu Biserica și, din fericire, în frunte cu tineretul nostru creștin ortodox, le respingem cu toata fermitatea; pentru că nu vrem ca, cu prețul “intrării” noastre în Europa, să ne pierdem sănătatea noastră morală și, prin aceasta, identitatea națională.

În al doilea rând: miracolul! Nici vorbă de vreun miracol în numele lui Dumnezeu, așa cum încerca, cel puțin, marele inchizitor. Nu, ci miracolul zborului cosmic, al calculatorului, al ingineriei genetice; un miracol perpetuu, pe care, fascinați, va trebui să-l acceptăm în locul minunilor lui Dumnezeu.

Și, în al treilea rând, tot prin economic: puterea; și, prin putere, autoritatea: aceea a așa-ziselor “Mari Puteri”, îndrituite să hotărască pentru popoarele mici.

E de trebuință, însă o precizare: Pronunțându-ne împotriva unor racile ale Occidentului nu înseamnă câtuși de puțin că am fi anti-occidentali, după cum rezervele unui catolic față de inchiziție nu fac din el un anti-catolic…

Dar să mergem mai departe. Verbul “a corupe”, în accepția termenului grecesc, înseamnă a altera nu numai prin descompunere, ci și prin amestec. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astăzi, începând cu New Age și terminând cu tot felul de combinații între diferite secte neoprotestante care alcătuiesc federații evanghelice și evanghelizatoare și care caută să ne amețească prin oferte comode, deseori seducătoare, toate acestea sunt forme și manifestări ale corupției spirituale. Cu toate acestea, ni se recomandă – ni se impune – să fim toleranți. Că noi, românii, prin fire suntem toleranți, o știe toată lumea. Eu însă aș pune o întrebare: Dacă pentru formele de corupție prevăzute de Codul Penal nu se recomandă toleranță, de ce ni se impune ea când e vorba de formele corupției spirituale?… Pentru acestea din urmă nu vrem un cod penal, dar putem apela la un cod moral: Dacă cineva își revendică libertatea și dreptul de a agresa, e normal ca agresatul să aibă libertatea și dreptul de a se apăra. Ei bine, această libertate și acest drept nu înseamnă intoleranță. În fața abuzului, toleranța încetează. Unii spun că aceasta s-ar numi fundamentalism; e un termen care nu are ce căuta în profilul Bisericii Ortodoxe și al poporului român. Dar dacă, de dragul demonstrației, l-am adopta, ne vom aminti că Domnul Hristos Însuși a fost primul mare fundamentalist: “înapoia Mea, Satano!“.” (din: Mitropolitul Bartolomeu, Corupția spirituală, Editura Eikon, 2012, preluare Cuvantul Ortodox)

Centenarul nașterii Mitropolitului Bartolomeu Anania (1921-2021):

Dintre evenimentele majore ale anului 2021, împlinirea, la data de 18 martie 2021, a 100 de ani de la nașterea Mitropolitului Bartolomeu Anania al Clujului (1921-2011) este un moment fast pentru Biserica Ortodoxă Română și pentru societatea românească de a readuce în antenție figura unică a ultimului ierarh ortodox, care a predicat în lanțuri și care s-a impus nu doar prin vocea sa respectată și ascultată, ci mai ales prin marea sa conștiință creștină.

În personalitatea Mitropolitului Bartolomeu, plecat dintre noi acum un deceniu, lumea eclesiastică poate redescoperi modelul păstorului, al celui care știe exact care sunt așteaptările turmei de la el și pe care le-a întâmpinat prin faptele și cuvintele sale. Este relevant și pilduitor curajul mărturisitorului care știe când trebuie să mustre, să îndrepte și mai ales cum să întărească în speranță lumea care privește spre el.

Momentul este important și pentru lumea culturală, care poate reactualiza exemplul, din ce în mai rar, al omului de cultură dublat firesc și relaxat de omul Bisericii, care știe să se miște neinhibat printre intelectuali și care și-a păstrat toată viața capacitatea de a dialoga firesc și liber cu toți oamenii.

Cu o biografie care a cunoscut cele mai spectaculoase culmi, dar și abisurile trădării, lipsei de recunoștință și ale urii, Mitropolitul Bartolomeu al Clujului (1993-2011) este o figură-cheie a ortodoxiei noastre postbelice. A fost un martor privilegiat al dramelor istoriei recente şi un actor implicat în câteva momente grave ale ei, cum a fost greva anticomunistă și antirevizionistă pe care a condus-o la Cluj, în vara anului 1946, însuflețind întreaga lui generație. A fost apoi un apropiat colaborator al Patriarhului Justinian, o prietenie în care atât dascălul, cât şi învățăcelul au făcut istorie. A fost închis de regimul comunist în penitenciarele Jilava, Pitești și Aiud între anii 1958-1964, cu o condamnare standard în epocă la 25 de ani.

Cerut de românii ortodocși din Statele Unite, după eliberare a trăit experiența americană timp de mai bine de un deceniu. Acesta a fost pentru Bartolomeu Anania contactul definitiv cu o lume în care libertatea de gândire și de exprimare, încrederea și onestitatea sunt semne ale normalității pe care orice om le respiră în țara de adopție, încă din primul moment. Personalitatea viitorului ierarh s-a înobilat, în urma experienței americane, cu respirația largă a libertății pe care o societate ți-o oferă gratuit, doar în schimbul onestității, iar cu această mare lecție s-a angajat până la capătul vieții în slujirea Bisericii și a oamenilor, oferind în toate circumstanțele vieții exemplul propriei sale libertăți interioare, în care a trăit, a vorbit și a scris.

Înainte și după experiența americană, a fost şi a rămas toată viaţa lui un om liber, neînregimentat niciunui partid sau sistem politic, lăsând posterității proba propriei onestități prin binecunoscuta afirmație: „Nu am colaborat, nici cu angajament, nici fără angajament, nici în libertate, nici în detenţie, nici în țară, nici în străinătate, nici sub nume propriu, nici sub nume conspirativ”, lucru confirmat din plin și de documentele fostei securități.

Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania a fost deopotrivă un om al culturii şi un slujitor al lui Dumnezeu, care și-a pus o amprentă puternică asupra societății românești postdecembriste. În 1990, alături de mai mulți clerici și intelectuali, a făcut parte din Grupul de reflecţie pentru înnoirea Bisericii, unde a militat pentru asumarea lucidă şi onestă a trecutului comunist și ruperea de acesta, dar şi pentru o transparenţă în actul de conducere a Bisericii, prin apariția unei noi generaţii de ierarhi în Sfântul Sinod.

A fost ales în 1993 de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în absenţa lui drept Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, pentru ca în 2006 să devină primul mitropolit al nou înființatei Mitropolii a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, militând, ca ierarh, ca Biserica să rămână liberă de orice fel de gândire îngustă și tot timpul să stea sub aripa înnoitoare a Duhului.

A ctitorit intens și cu bătaie lungă. De la revista în nouă variantă, editura și radioul Renașterea la mânăstiri și biserici urbane, de la exemple de ecumenism al frumuseții, precum biserica Schimbarea la Față din Cluj, la oamenii cinstiți, angajați în Biserică și societate deopotrivă, cărora le-a oferit distincția Crucea Transilvană, pe care tot el a înființat-o. A cultivat raporturi interconfesionale corecte, atât pe plan local, dar și european, mai ales prin parteneriatul cu Biserica Evanghelică Lutherană din Württemberg.

Ca scriitor marcant a fost distins prin numeroase premii ale Uniunii Scriitorilor și s-a bucurat de editări de mare valoare ale operei sale literare și teologice. Lui i se datorează cea mai recentă versiune a Bibliei, pe care a adus-o la vârsta de astăzi a limbii române și care este în continuare foarte bine primită de public, fiind tipărită în peste 300.000 de exemplare, inclusiv în ediția cu ilustrații, în opt volume, pe care nu a mai apucat să o vadă.

Cuvintele de învățătură ale Mitropolitului Bartolomeu relevă marea sa moştenire teologică: limbajul împrospătat şi viu prin marile reflecţii şi prin orizontul cultural vast, dar și adâncimea ideilor şi a meditaţiilor foarte actuale pentru lumea în care trăim. Este privit ca unul din marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române și apreciat pentru verticalitatea şi fermitatea poziţiilor lui, pe care le-a luat în probleme acute precum: corupția, moștenirea Fundației Gojdu, Roșia Montană sau poluarea materială și morală, dar mai ales pentru căldura cuvintelor lui. Mitropolitul Bartolomeu Anania rămâne un reper viu pentru orice om care dorește să își trăiască viața ca un reflex al libertății în Duh și în Adevăr.

Printre ultimele lui proiecte se numără Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”, pe care a înființat-o în toamna anului 2007. Această instituție este proiectul generos şi inspirat al unui om cu viziuni largi, care a ştiut să-şi depășească lipsurile tinereţii și să ofere, inclusiv după plecarea sa din această lume, o şansă pentru tinerii merituoşi, dar lipsiţi de posibilităţi materiale care doresc să studieze. Până în prezent, Fundația a acordat 397 de burse unor tineri din întreaga ţară, în valoare totală de 1.035.900 lei.

Mitropolitul Bartolomeu a fost o personalitate marcantă şi un om de acţiune, care a știut să rămână un om al culturii şi al Duhului, un neobosit propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu, un slujbaş al Adevărului şi al dreptăţii, dar și un duşman declarat al corupţiei de orice fel. Toate aceste virtuți pe care și le-a asumat consecvent de-a lungul întregii sale vieți l-au făcut să devină fără îndoială un model al omului liber. Printr-o astfel de viață a ajuns să fie asumat și de generațiile tinere ca un reper valid de verticalitate, curaj și moralitate, într-o lume tot mai lipsită de astfel de personalități. Este respectat și iubit și astăzi de foarte mulți tineri, care îl descoperă prin cuvintele lui de învățătură și mai ales prin viziunea sa proaspătă și neinhibată asupra lumii și vieții.

În galeria adevăratelor repere şi valori care au înnobilat spiritualitatea şi cultura românească și care pot contribui decisiv la formarea viitoarelor generaţii, vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu Anania este un izvor din a cărui apă, spre slava lui Dumnezeu, putem și chiar trebuie să ne adăpăm. Conștient mereu de propriile slăbiciuni, nu a contenit, prin exemplu nemijlocit, să ne indice direcția pe verticală.

Dumnezeu să îi binecuvinteze memoria!

Pr. Bogdan IVANOV, Administratorul Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”

 

Vă recomandăm să citiți și: BNR îl omagiază pe IPS Bartolomeu Anania cu o emisiune numismatică - Basilica

 

 

07-04-2021
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu